Când matracucile au nevoie să iasă noaptea afară, dintre noi doi, de obicei îl deranjează pe Luci. Capucino latră alintat (bine, la ea n-are importanță pe cine deranjează), iar Codruț îl împunge cu botul, ceva de genul: „Măi bipedule, tu nu-nțelegi că tre’ să vii să ne deschizi ușa?” Nu că nu s-ar descurca matracucul să sară pe clanță și să o deschidă, dar de se întâmplă asta, nu mai doarme nimeni, căci taman atunci le apucă pe vedetele noastre repetițiile. Și, când de la o anumită vârstă, adormi greu și te trezești repede, pentru buna înțelegere cu vecinii musai să avem grijă de liniștea și de somnul lor. Motiv pentru care ușa de la intrare se încuie seara înainte de culcare.
De cele mai multe ori, Luci înțelege nevoia matracucilor de a ieși noaptea, așa că, buimăcit de somn, merge și le dă drumul în curte, ce să facă altceva… Dar, când, totuși, e foarte obosit… poți să tai lemne pe el, că nu înțelege și nu aude nimic. Drept îi că atunci nici eu nu aud nimic (altceva) în afară de sforăiturile lui, acordurile lui Cino pierzându-se în fundal… Atunci, matracucul îl lasă pe Luci să sforăie în continuare, venind pe partea mea de pat și ba-mi bagă botul în ochi sau în urechi (eh, unde nimerește și el), ba se bagă el însuși pe sub perdele, făcându-le să zboare (ah, și cum știe el cât mă enervează chestia asta!)… „Gata, gata, stați că vin!” zic eu și, scoțându-mi papucii de casă din sertarul patului unde-i pun de cu seară (căci, altfel, nu-i mai găsesc și-i culeg de prin curte), o pornesc șontâc-șontâc pe scări în jos și deschid ușa să iasă „uraganele” pe rând.
Cam așa s-a întâmplat nu mai demult de o lună când, într-o noapte plină de zăpadă, pe la ora două a fost musai să mă trezesc și să le dau drumul în curte. Încă înainte de a ieși afară, matracuca fornăia pe nări a nerăbdare și am știut că, de cum deschid ușa, acordurile nebunei vor năvăli afară mai repede decât ea. Norocul este că, de regulă, Codruț iese cu perna lui în bot și-l las, căci atunci știu că măcar el tace. Și de rămâne ca solistă doar Capucino, tot e mai bine decât să o acompanieze și vocea baritonală a matracucului. Acesta termină repede ce are de făcut căci, după o tură prin întreaga curte, se scapă de pernă, punând-o frumos pe dalele înzăpezite, apoi, marchează ici, marchează colo și e de ajuns să iau borcanul cu crănțănele și să-l zdrăngănesc pe ușa deschisă, iar el vine înăuntru tot într-o fugă. După ce intră, închid ușa și mă uit pe geam: nu vine și nebuna? Dar matracuca, după ce latră din dreapta în stânga și din stânga în dreapta gardului pe cineva imaginar de pe stradă, se ghemuiește și pândește de sub gard. O strig și îi fac semne disperate să vină. Mi-e somn și m-aș duce și eu să mă culc, dar parcă nu-mi vine s-o las pe nebună afară pe frigul ăsta. Într-un final, își face treburile și pornește spre intrare. „Hai, hai!” o încurajez eu și întredeschid ușa. Însă... pe la jumătatea drumului se oprește și se uită spre stradă. Văd un câine mare care se plimbă aiurea, tocmai a ajuns după mașina de vizavi de casa noastră. Oo, sper să nu-l vadă matracuca! Scutur, în semn de încurajare, borcanul cu crănțănele și-i mai dau una lui Codruț care-i lângă mine și o halește rapid. Dar nimic nu-i scapă matracucii care face stânga-mprejur cu o falcă-n cer și una-n pământ, dând tonul unui nou concert. Asta-l face și pe Codruț să-i țină isonul. Încui ușa cu cheia, căci n-aș avea forța să-l împiedic pe matracuc să iasă. N-am nicio șansă s-o fac pe nebună să intre, mai ales acum, cu un „inamic” la orizont... Sting toate luminile și mă duc să mă culc în living. După vreo 15 minute de hămăială continuă, sunt toată un pachet de nervi. Mă gândesc doar la somnul liniștit al vecinilor întrerupt de nebuna de Capucino. Să vezi la ziuă ce de „ovații” vom primi noi pentru concertul ăsta inopinat. Musai s-o aduc pe nebună înăuntru. Îmi iau geaca peste pijama, descui ușa, ies și o încui pe dinafară (ca să nu iasă și Codruț), îmi iau o botă de lângă ușă de unde-mi țin „proviziile” (căci am mai multe) și o pornesc la poartă pe urma matracucii. Sunt în papucii de casă, zăpada e destul de mare, căci încă ninge, dar parcă mai contează? Sunt prea nervoasă… Matracuca însă, are chef de joacă, căci, văzându-mă, o pornește spre casă, dar o ocolește și fuge sprintenă ca o căprioară spre fundul curții. „Vaaaai, să vezi ce-ți fac!” mă gândesc eu înciudată, luând-o pe urmele ei. Mare greșeală, căci zăpada și-a găsit loc în papucii mei. Înaintez greu, căci pe sub zăpadă este gheață și mă țin de orice poate constitui un punct de sprijin. Nu văd pe unde-i nebuna, așa că urc scările de la terasă și intru în casă. O pândesc de după perdea și o văd cum vine în fugă din fundul grădinii, ocolind terasa. Merg cum pot până la cealaltă ușă, lovindu-mă de toate cele, căci nu mă gândisem să aprind vreun bec și dau să deschid, dar… ușa e încuiată. De către mine, desigur, când am ieșit după Capucino. Iau cheile lui Luci și vreau să descui, dar rămăseseră cheile mele pe dinafară, așa că n-am nicio șansă decât s-o iau în sens invers. Mă uit să văd ce face nebuna: se zbenguie, fericită nevoie mare, prin zăpadă. N-am ce să fac, așa că ies iar pe ușa din spate, boscorodind nervoasă, de una singură: „Iaca ce fac eu noaptea, în loc să dorm: umblu de nebună după o altă nebună prin curtea plină de zăpadă, de la o ușă la alta! Și viceversa!”
Între timp, Capucino și-a dat seama că a cam întrecut măsura, căci a venit cuminte înăuntru, fără să mai facă fițe. Atâta-i mai trebuia la cât de nervoasă eram! Am încuiat ușa și am urcat la mansardă, înghețată pe jumătate și cu papucii plini de zăpadă. Până am ajuns sus, matracucile deja sforăiau pe canapeaua verde, ținându-i isonul lui Luci. M-am băgat în pat, la căldură și ultimul gând, înainte de a adormi, a fost: „No, matracuci, mai vedeți voi de la mine ieșit afară noaptea!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu