Primisem, cu mulți ani în urmă, de la o fostă colegă de serviciu, niște ghiocei care înfloreau foarte devreme, încă din ianuarie. Pe vremea aceea, nu am văzut la nimeni în grădină ghiocei înfloriți atât de timpuriu în afară de noi, mai ales dacă iarna era săracă în omăt. Atunci, își ridicau din pământul rece trupușorul lor firav și, delicați, dar curajoși din cale-afară, zâmbeau cu toată fața soarelui care râdea și el fericit. Când treceai pe stradă, pe lângă grădina noastră, imposibil ca ghioceii mei să nu îți smulgă un zâmbet de pe chip, oricât de cătrănit ai fi fost.
Într-un an, pe când ghioceii mei erau, ca de obicei, înfloriți, o vecină, educatoare fiind, mă roagă să-i împrumut ghioceii, căci avea inspecție la grădiniță. Doar cât îi pune într-un ghiveci și, după inspecție, mi-i aduce înapoi. Puteam să n-o ajut, dacă mă rugase? Nu puteam, astfel că i-am scos și i-am dat, nu fără o mică strângere de inimă. Dacă n-o să-i mai văd, dacă nu-i mai aduce înapoi? Dar, degeaba îmi făcusem griji, căci după câteva zile, ghioceii mi-au fost returnați cu mari mulțumiri din partea vecinei care a avut succes cu inspecția. Îi spusesem, de altfel, să-și ia și ea câțiva, să aibă în grădina ei, iar pe cei rămași, i-am împărțit în două, plantându-i de-o parte și de alta a grădinuței. Ce mare bucurie mă cuprindea și pe mine când îi vedeam, an de an, cum își scot căpșorul din plapuma albă care se subția pe zi ce trece, până când apăreau, puri și imaculați, în toată splendoarea lor...
Mai trec niște ani până când, într-un ianuarie, și-au facut apariția doar o parte dintre ghiocei, aceia din stânga grădinii. M-am tot perindat pe la marginea gardului, m-am tot benoclat prin grădină să văd cam pe unde-s ceilalți… Nimic, nici urmă de ei… Cu durere în suflet, am ajuns la concluzia că, doar cu un an înainte, pe când veniseră cei de la Vital de au schimbat țevile de la canalizare și apă, săpând în grădină până la bazinul unde aveam contorul, or fi atins și scos și bulbii de la ghiocei, căci, după plecarea muncitorilor care au săpat (tocmai după ce plantasem și udasem câteva zile la rând niște flori până s-au „prins”), am găsit bulbi aruncați prin grădină de la narcise, lalele, zambile… cine știe unde or fi „zburat” și sărmanii mei ghiocei… Dar, într-o zi, tocmai pe când mă gândeam (oare pentru a câta oară?) la toate astea, aruncându-mi ochii în afara curții, pe stradă… am înlemnit… Ghioceii mei dragi mă priveau, mirați din cale-afară, peste drum de frații lor din grădină. Parcă mă întrebau, nedumeriți și îndurerați, ce vină li se atribuie de au fost „expulzați” fără milă, exilați din locul lor de baștină, unde fuseseră atât de fericiți, ani la rând.
Mi-am amintit cum, cu ceva vreme în urmă, soțul meu a scos din grădină o parte dintre irișii care s-au înmulțit peste măsură și i-a plantat dincolo de casa noastră, peste drum, acolo unde locul era invadat de ani de zile de o plantă deosebit de invazivă, iulișca, de care nu puteam să ne debarasăm. Aveam de gând să umplem locul cu iriși și poate că în acest fel, se vor mai rări și iuliștile. Doar așa îmi explic cum or fi putut ajunge acolo și ghioceii mei, împreună cu rădăcinile de iriși. Au înflorit și ei, asemenea fraților lor din grădina mea, dar peste drum, unde au ajuns fără ca noi să ne dăm seama. La o anumită distanță de ei, se aflau, în aceeași situație de exilare, și niște narcise, bănuind că au ajuns acolo în același fel.
După câteva săptămâni de temperaturi primăvăratice chiar și de 20 de grade, luna februarie s-a pus pe îngheț, pe ninsoare, stratul de zăpadă ajungând de vreo 20 de centimetri, iarna parcă nevrând să rămână datoare cu ceva. Strada a fost curățată de o mașină de deszăpezire, muntele de omăt găsindu-și loc de odihnă taman peste… ghioceii mei (de parcă nu le fusese de-ajuns suferința exilului). În fiecare zi mă gândeam la o soluție de scăpare pentru ei, dar până nu se topea zăpada… nu se putea face nimic, având mâinile „legate”, cum s-ar zice.
Într-un târziu, luna februarie fiind pe sfârșite, zăpada s-a topit și ea și, încet-încet, vremea dădu semne de primăvară. Clopoțeii ghioceilor s-au ofilit deja, dar n-aș putea să vă spun cu exactitate dacă de supărare sau pentru că, pur și simplu, le venise vremea. În această stare de incertitudine puteam, deci, sta liniștită și împăcată cu această situație? Trebuia să fac ceva pentru ghioceii mei, nu-i puteam abandona acuma, când știam unde se află. Așa că, într-o seară, după ce s-a întunecat, am luat sapa mea de mână, un vas și, trecând strada, am eliberat ghioceii care, deja-mi imaginam cum zburdă de fericire că exilul lor a luat sfârșit. Parcă-i simțeam în mâini cum se bucură, umplându-mă și pe mine de bucuria lor. Gândindu-mă și la narcise, le-am eliberat și pe ele, că doar tot din grădina mea fuseseră expulzate fără voie. Am dus apoi, în casă, toate florile, spălându-le de „relele” care se agățaseră de ele (frunze, rădăcini de iuliști), căci, trebuiau să stea nițel în carantină, dacă nu voiam să-mi umplu toată grădina și cu plante de acest fel.
A mai trecut ceva vreme de la exilul ghioceilor… Acum sunt în perioada lor „de glorie”, continuând să atragă, zi de zi, privirile tuturor trecătorilor de pe strada noastră, căci, adevărat vă spun: în grădina mea a venit primăvara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu