„Fazan”

Bunica zicea întotdeauna că cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci, în cazul în care ai ceva bani „la ciorap” și vrei să-i investești, este să cumperi o bucată de pământ, explicându-ne și de ce: apa poate să-ți ia casa, focul poate să o ardă, dar pământul rămâne. Știind că bătrânii sunt înțelepți și că ar trebui să asculți de sfaturile lor, ai mei cumpăraseră o bucată de pământ la marginea orașului. No, acuma dacă au cumpărat-o, trebuia s-o și lucrăm, nu?

Și, încă din primăvară, în fiecare după-masă, de cum ne strângeam acasă de la serviciu, eu, mama și fratele meu, mergeam pe jos (căci mașina era în reparații), cu tot ce aveam nevoie, la bucățica noastră de pământ să ne facem datoria. Am tăiat și am greblat toți boscheții, am adunat toate mărăcinișurile și gunoaiele ce le-am găsit pe-acolo, apoi ne-am pus pe săpat și, iată-ne, în sfârșit, la cuiburile pentru mălai, dovleci, fasole, la straturile de morcovi, pătrunjel și alte verdețuri, pe care le-am umplut cu semințe, sub supravegherea strictă a bunicii, adevăratul nostru comandant. Apoi… ne-am pus pe așteptat...

Mare ne-a fost bucuria când, cu ploaie la timp și căldură suficientă, plăntuțele noastre au ieșit, mândre nevoie mare, în lume. Și iată-ne din nou, după serviciu, cu sapele în spinare, la holda noastră pentru îndeplinirea înaltului țel nobil: săpatul mălaiului. Mami s-a apucat singură să se „lupte” cu buruienile dintre firele de porumb, așa că ne-am luat și noi în primire câte un șir, unul lângă altul și am purces la treabă. Dar, ca să treacă timpul mai repede, am zis să jucăm „Fazan”.

Cred că nu există persoană care să nu fi jucat, măcar o dată în viață, „Fazan”. Stiți voi, jocul ăla în care cineva spune un cuvânt și celălalt (căci musai să fie cel puțin doi participanți la joc) trebuie să spună un alt cuvânt cu ultimele două litere ale cuvântului precedent. Există și câteva reguli simple de respectat: nu închizi din prima, nu folosești cuvinte la modul gerunziu și nu inventezi tu cuvinte ca să-l „închizi” pe partenerul de joc. La fiecare rundă pierdută, jucătorul se pricopsește cu o literă din „Fazan”, până la întregul cuvânt când iese din joc, considerându-se învins. Simplu, nu?

Jucând acest joc încă din copilărie, iată-ne și în acea după-amiază toridă de vară când, ca să meargă treaba mai repede și să ajungem și noi la capăt de rând la fel de repede, am început să ne jucăm. Și… începe fratele meu: „A…… No, da’ nu zici „stop?” Îl opresc de-abia după ce reia alfabetul, apoi zic un cuvânt cu litera la care se oprise. Și… merge treaba ca pe roate, vorba aia. Treaba cu jocul, nu cu munca, căci, să recunoaștem, nu-i chiar așa ușor să spui cuvântul potrivit prin care să nu te închidă celălalt și să rămâi de „Fazan”. Sau să găsești tu cuvântul prin care să-l închizi pe partenerul de joc. Pentru asta, când eu, când frate-meu, ne opream din săpat și, stând rezemați de coada sapei, ne gândeam la cel mai potrivit cuvânt. Mami era deja la săpatul celui de-al doilea strat, iar noi nu-l terminasem nici pe primul. „Da’ ce tot faceți acolo?” ne întreabă ea,  nervoasă. „Imediat se întunecă și n-apucăm să terminăm nici jumătate!” Și, un-doi, sapele noastre se grăbesc să taie buruienile și să umple firele de porumb. Asta, până la un alt cuvânt care ne pune în dificultate, căci iar stăm pe gânduri rezemați în obiectul muncii. Până când iar ne vede mami și iar se enervează pe noi. Și rândurile astea-s așa de luuungi și tare greu ajungi la capăt… Și când, într-un final, ajungi la capăt, tare greu îi s-o iei de la-nceput cu un nou rând...

Nu mai știu cine a rămas de „Fazan” în acea zi… Probabil că eu, ca de obicei… Cert îi că am hotărât de comun acord ca, de-acum încolo, să lăsăm jocul pentru drumul de întoarcere… Asta, dacă nu voiam să ne-o luăm „pe coajă” amândoi, și eu, și frate-meu...