marți, 17 octombrie 2023

Chiriașii

  S-a întâmplat într-o vară din anii trecuți, când mansarda noastră, neamenajată încă, era folosită pentru uscat haine. Luci a pus sfoară rezistentă pentru rufe de jur-împrejur, pe diagonală, de-a stînga și de-a dreapta grinzilor, astfel că era loc suficient să întindem acolo o grămadă de haine, pături, lenjerii de pat… în fine, mansarda noastră se transformase într-o uscătorie. Ca să fim și mai „eficienți” și să utilizăm spațiul în totalitate, nu doar partea aeriană, tot acolo puneam, în saci de rafie sau de plastic, după cum se nimerea să existe în momentul respectiv prin casă, hainele de vară sau de iarnă, în funcție de anotimp… Dar era chiar bine, căci fiind umbră, vântul care adia prin „ușa” veșnic deschisă de la balcon (pe unde era și intrarea, cu ajutorul unei scări), făcea ca hainele să se usuce destul de repede. La fiecare tură de spălat, ne făceam „exercițiile” de sus-jos, jos-sus, cu hainele urcând sau coborând, în funcție de situație și, la fel făceam la fiecare început sau sfârșit de sezon, cu sacii plini de haine sau de papuci.

  Pe când a fost gata și terasa… nu ne-a mai venit să „vizităm” atât de des mansarda nefinalizată, cumpărându-ne uscătoare. Era mult mai comod să întindem acolo hainele pe terasa care devenise locul nostru de relaxare. Aici luam masa, aici era și balansoarul pe care citeam ore întregi și tot pe terasă ne petreceam serile de vară până se întuneca. Dar și atunci, făceam lumină, căci nu ne venea să intrăm înăuntru, atât de plăcut era afară. Și acolo, într-o seară, am auzit, primele bâzâituri, mult mai sonore decât ale bietelor albinuțe atrase de lumina becului și de florile din ghivece. Ridicând privirea, am văzut vreo două-trei „albinoaie”, viespoi sau ce erau, oricum, mult mai mari decât ar arăta o albină obișnuită sau o viespe. Nu ne-am făcut probleme, cine știe ce „gâze” or mai fi și alea… Ș-apoi, asta se întâmpla doar seara, după ce aprindeam becul. Dar și la baie, dacă foloseam întrerupătorul, se auzeau astfel de bâzâituri. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când Luci, urcând la mansardă cu niște pături, coboară rapid și-mi dă de veste: „Cred că avem niște „chiriași” la etaj… Ar trebui să evităm să mai urcăm… ” Ce faceee? Avem „chiriași”? Musai să verific, să văd despre ce-i vorba… Urc cu grijă, cu Luci pe urmele mele și… nu-mi vine să cred ce mi-e dat să văd: în partea stângă, „sudată” direct de grinzi și de acoperiș, un fel de… cochilie, cam așa cum au melcii ce-și poartă casa în spinare… Dar era imensă, mai mare de o jumătate de metru, mult mai mare… Nu știam unde era intrarea, dar nici n-am stat să investighez, căci din afară, pe la partea respectivă de acoperiș se auzeau bâzâituri, de genul celor pe care le auzeam seara pe terasă, la lumina becului… dar mult mai multe… Mi-e frică să mă apropii, așa că fac stânga-mprejur și cobor repede…

   Și… cam gata cu liniștea și armonia… Nu-mi mai venea să stau seara pe terasă, când știam că la etaj avem astfel de… chiriași… Pe când se însera, cum auzeam cunoscutele „bâzâituri” intram în casă și închideam rapid ușa, nu cumva să ne trezim cu vreuna înăuntru. Îmi era frică și să țin la baie geamul deschis, căci pe vremea aceea nu aveam plasă de protecție împotriva insectelor… Cu toate că ziua nu vedeam nici urmă de chiriași (or fi la „serviciu”, cine știe?), nu mă puteam gândi decât la ei… Dar gândurile mele nu erau chiar... duioase, de dragoste, așa cum se gândește iubita la dragul ei drag, ci erau așa, mai brutale: cum de ne-am trezit, taman la noi în mansardă, cu asemenea… bâzdâganii? Cum or fi reușit să-și ridice casa atât de rapid, când noi deja de câțiva ani ne-am apucat și mai avem atât de mult de lucru la ea? Și, mai ales, cum să facem să… evacuăm chiriașii nedoriți, căci, evident, nu putem conviețui așa pe mai departe?

  După câteva „investigații” întreprinse de tati la fața locului, acesta și-a dat seama cam despre ce fel de… „lighioane” este vorba: lupul-albinelor. De ce ne-au ales taman pe noi? Pentru că vecinul are stupi cu albine și, cum aceste viespi uriașe se hrănesc cu nectar, polen, dar vânează și albine pe care le omoară și le duc larvelor ca hrană, casa lor era numa’ bine „construită” în apropiere. Buuun, de-acum trebuie să chemăm pe cineva, nu știu, persoane autorizate care să rezolve problema. Dar… cine s-ar încumeta să se ocupe? Sună tati la o firmă de deratizare care avea sediul în apropiere, la noi în cartier. Răspunsul nu întârzie să apară: nu pot trimite pe nimeni să ne ajute, căci la o astfel de procedură, câțiva muncitori au fost înțepați, de au necesitat spitalizare, cu suport financiar din partea firmei. Tati nu se descurajează, ci încearcă la primărie: nu au persoane specializate pentru așa ceva. La poliție și la pompieri, același rezultat. Până și la ziar s-a interesat, fără nicio rezolvare. Măi, să fie! că treaba devine chiar serioasă, fără posibilități de soluționare. Vă dați seama că, după cele aflate de curând, chiar nu mai aveam de gând să lăsăm „chiriașii” să locuiască în continuare la noi, cu sau fără „contract de închiriere”. Doar că nu ne-am gândit că va fi atât de greu să-i expulzăm din... locuință.

  Salvarea a venit tot de la firma de deratizare unde se interesase tati la început. Fiul patronului s-a încumetat, pe răspunderea lui în caz că se întâmplă ceva, să vină să ne ajute (vorba vine, „să ne ajute”, căci pe noi ne-a pus să stăm înăuntru, să nu ne mai poarte și nouă grija că am putea păți ceva, între timp). Apoi, s-a echipat corespunzător într-un combinezon alb, așa cum am văzut că au apicultorii, acoperindu-l din cap până-n picioare, cu ochelari, cu mănuși groase și cu un spray special și a urcat în pod, unde erau „chiriașii”. A dat cu spray din belșug, pentru a anihila viespile din „locuință” și din jurul acesteia. Tati îi confecționase o prăjină lungă cu care s-a ajutat să dea jos cochilia pe care a tras-o într-un sac mare, cam ca cele folosite la tomberoane, timp în care dădea în mod constant cu spray, pentru a se apăra de viespile nervoase. Nu știu ce a făcut cu sacul, habar n-am! dar nici nu m-a interesat, ducă-l și facă ce-o vrea cu el. Oricum, după finalizarea operațiunii, ne-a spus să nu ieșim pe-afară în ziua aceea, căci seara, când vor veni acasă viespile plecate, vor fi tare furioase și n-ar fi indicat să dăm nas în nas cu ele.

  Cam așa ne-am scăpat și noi, și albinele vecine, de viespile uriașe, denumite „lupul albinelor”. Niciodată nu ne-am mai confruntat cu o situație asemănătoare și, sincer, nici nu ne-am fi dorit. Dar cred că astfel de „chiriași”, nimeni nu-și dorește să aibă...

Una dintre vecinele noastre albine, în timpul orelor de program...

 

luni, 16 octombrie 2023

Balada unui greier mic (George Topîrceanu)

 Peste dealuri zgribulite,

Peste țarini zdrențuite,

A venit așa, deodată, 

Toamna cea întunecată.


Lungă, slabă și zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai,-

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipește-n evantai

 

Ploi mărunte, 

Frunze moarte, 

Stropi de tină,

Guturai...

 

Și cum vine de la munte,

Blestemând

Și lăcrimând,

Toți ciulinii de pe vale 

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceșii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni...


Doar pe coastă, la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă:

 

„-Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică.

Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,-

Și-apoi umple lumea toată

Că m-am dus și i-am cerut...

Dar de-acuș

Zise el cu glas sfârșit

Ridicând un picioruș,-

Dar de-acuș s-a isprăvit...

 

Cri-cri-cri

Toamnă gtri,

Tare-s mic și necăjit!”

 


n-ați/na-ți

                                 n-ați

De ce n-ați învățat pentru astăzi?

Voi n-ați face așa ceva, nu vă cred în stare de un asemenea comportament...

N-ați vrea să veniți cu mine?

Știu că n-ați putea dormi liniștiți dacă ați face o faptă rea.

N-ați auzit că astăzi nu facem ore?


                                na-ți

-Na-ți și ție un covrig! 

-Nu vreau nimic de la tine, așa că na-ți banii înapoi!

-Na-ți haina asta, că tare frig s-a făcut!

marți, 10 octombrie 2023

Întrebare (Gheorghe Lupșe)

Ce am eu oare cu tine

Că te văd mereu în vis,

Și îmi place mult de tine

Dar tot nu ți-o spun deschis?


De ce tac când îmi vorbești,

De ce nu pot să-ți răspund

Chiar despre-un lucru mărunt,

Așa-i oare când iubești?


Nu știu, n-am eu altă treabă,

N-am ceva să mă desmierd?

N-am, că numai tu-mi ești dragă

Și n-aș vrea ca să te pierd... 




luni, 9 octombrie 2023

Balul

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, „înțoliți” de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles...

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea...


 

duminică, 1 octombrie 2023

Pizza

  Iubesc pizza. Și s-o fac, dar și s-o mănânc (bine, recunosc, mai ales ultima parte). Cu peste 30 de ani în urmă, pizza nu era prea cunoscută, cel puțin la noi în oraș; astfel că, pe atunci, erau puține locuri unde puteai servi specialități italiene de acest fel. Mai ales spre seară, locurile acestea începeau să se aglomereze, fiind frecventate în special de tineri: mai o pizza, un suc, o poveste… Cam așa se interacționa pe vremea aia, în mod direct, și era chiar fain să te întâlnești în oraș, la o pizza cu prietenii.

  Încă dinainte de a fi împreună, Luci lucrase, într-o vacanță de vară, la un local cu specialități italiene. Acolo învățase, direct de la un italian, să facă și pizza, pe lângă spaghetti bolognese, carbonara și alte „delicatesuri” de acest gen. Așa că, tot auzindu-l povestind despre asta, am zis să-mi facă și mie o „demonstrație”, că altfel e când îți poți da și tu cu părerea despre ceva dacă ai și gustat. Nu mai mâncasem pizza; deși avusesem invitații de acest fel, întotdeauna m-am codit: dacă nu știu să folosesc tacâmurile în mod corect și mă fac de rușine? Mai bine nu...

  Eram deja de suficient timp prieteni ca să-mi permită ai mei să folosim bucătăria fără să se teamă că am putea da foc la casă. Ne-am pus planul în aplicare într-o sâmbătă, când eram liberi amândoi de alte îndatoriri. Cumpărasem tot ce era nevoie pentru o pizza delicioasă și... iată-ne, într-o zi de weekend, puși pe fapte mari. Pentru mine, care la vremea aia nu știam să fac decât cartofi prăjiți, pâine cu ou și ochiuri, era ceva deosebit. Până a stat aluatul la dospit, ne-am ocupat de celelalte ingrediente necesare, implicând-o și pe  mami. Eu, recunosc, am făcut mai mult pe „ajutorul de bucătar”, vrând, totodată, și să impresionez (deși, sincer, nu prea aveam cu ce): aduc sarea, piperul, curăț ceapa, usturoiul, condimentez carnea, o pun la călit, împreună cu alte mirodenii, răzuiesc cașul, învârt cu o lingură de lemn în ketchup (căci, îl facem noi, nu-l cumpărăm de-a gata); în fine, am făcut cam tot ce mi s-a spus, ba, chiar mai mult decât ar fi fost nevoie, așa, de capul meu...

  În sfârșit, pizza este la cuptor, ketchp-ul aproape gata și… ce să mai spun… totul miroase sublim (pe atunci, simțul meu olfactiv funcționa la capacitate maximă, ca să zic așa). Luci mai verifică o dată pizza și… da, este gata. Oo, eu deja salivez, la propriu, de poftă. Aduc repede farfuriile și punem masa, cu tacâmuri, șervețele și tot ce trebuie. Felia de pizza din fața mea nu mai are răbdare, așa că mă grăbesc cât pot, pun ketcup din belșug și… iau o mușcătură zdravănă. Încep să mestec, dar… instantaneu îmi dau lacrimile. Ce na…! nu-mi termin gândul, căci nu prididesc să umplu un pahar cu apă și să beau pe nerăsuflate. Mami și Luci mă privesc uimiți și, neștiind ce se întâmplă, așteaptă lămuriri. „Cred că am pus prea mult piper la carne…” le răspund, încă ștergându-mi lacrimile. „Cum? zice Luci. Păi, condimentasem deja carnea…” „Ce spui? e rândul lui mami să se mire. Și eu am condimentat-o…”

  Și iată-ne, la prima pizza făcută acasă, toți „bucătarii” atunci de față, contribuind cu câte ceva, fără să știe ceilalți… Dar, ce… credeți că nu s-a mâncat? Oo, ba da, dar într-un mod inedit, original: o îmbucătură de pizza, o înghițitură de apă, iar o îmbucătură de pizza, iar una de apă…

  De atunci, au „trecut” nenumărate pizze peste noi… unele mai bune, altele mai puțin bune, unele de „dulce”, altele de post... Dar, privind acum în urmă, trebuie să recunosc că aia a fost cea mai grozavă pizza pe care am mâncat-o vreodată… Bine, și cea mai… condimentată… Dar cred că tocmai asta a făcut-o memorabilă, de neuitat…

 



Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...