S-a întâmplat într-o vară din anii trecuți, când mansarda noastră, neamenajată încă, era folosită pentru uscat haine. Luci a pus sfoară rezistentă pentru rufe de jur-împrejur, pe diagonală, de-a stînga și de-a dreapta grinzilor, astfel că era loc suficient să întindem acolo o grămadă de haine, pături, lenjerii de pat… în fine, mansarda noastră se transformase într-o uscătorie. Ca să fim și mai „eficienți” și să utilizăm spațiul în totalitate, nu doar partea aeriană, tot acolo puneam, în saci de rafie sau de plastic, după cum se nimerea să existe în momentul respectiv prin casă, hainele de vară sau de iarnă, în funcție de anotimp… Dar era chiar bine, căci fiind umbră, vântul care adia prin „ușa” veșnic deschisă de la balcon (pe unde era și intrarea, cu ajutorul unei scări), făcea ca hainele să se usuce destul de repede. La fiecare tură de spălat, ne făceam „exercițiile” de sus-jos, jos-sus, cu hainele urcând sau coborând, în funcție de situație și, la fel făceam la fiecare început sau sfârșit de sezon, cu sacii plini de haine sau de papuci.
Pe când a fost gata și terasa… nu ne-a mai venit să „vizităm” atât de des mansarda nefinalizată, cumpărându-ne uscătoare. Era mult mai comod să întindem acolo hainele pe terasa care devenise locul nostru de relaxare. Aici luam masa, aici era și balansoarul pe care citeam ore întregi și tot pe terasă ne petreceam serile de vară până se întuneca. Dar și atunci, făceam lumină, căci nu ne venea să intrăm înăuntru, atât de plăcut era afară. Și acolo, într-o seară, am auzit, primele bâzâituri, mult mai sonore decât ale bietelor albinuțe atrase de lumina becului și de florile din ghivece. Ridicând privirea, am văzut vreo două-trei „albinoaie”, viespoi sau ce erau, oricum, mult mai mari decât ar arăta o albină obișnuită sau o viespe. Nu ne-am făcut probleme, cine știe ce „gâze” or mai fi și alea… Ș-apoi, asta se întâmpla doar seara, după ce aprindeam becul. Dar și la baie, dacă foloseam întrerupătorul, se auzeau astfel de bâzâituri. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când Luci, urcând la mansardă cu niște pături, coboară rapid și-mi dă de veste: „Cred că avem niște „chiriași” la etaj… Ar trebui să evităm să mai urcăm… ” Ce faceee? Avem „chiriași”? Musai să verific, să văd despre ce-i vorba… Urc cu grijă, cu Luci pe urmele mele și… nu-mi vine să cred ce mi-e dat să văd: în partea stângă, „sudată” direct de grinzi și de acoperiș, un fel de… cochilie, cam așa cum au melcii ce-și poartă casa în spinare… Dar era imensă, mai mare de o jumătate de metru, mult mai mare… Nu știam unde era intrarea, dar nici n-am stat să investighez, căci din afară, pe la partea respectivă de acoperiș se auzeau bâzâituri, de genul celor pe care le auzeam seara pe terasă, la lumina becului… dar mult mai multe… Mi-e frică să mă apropii, așa că fac stânga-mprejur și cobor repede…
Și… cam gata cu liniștea și armonia… Nu-mi mai venea să stau seara pe terasă, când știam că la etaj avem astfel de… chiriași… Pe când se însera, cum auzeam cunoscutele „bâzâituri” intram în casă și închideam rapid ușa, nu cumva să ne trezim cu vreuna înăuntru. Îmi era frică și să țin la baie geamul deschis, căci pe vremea aceea nu aveam plasă de protecție împotriva insectelor… Cu toate că ziua nu vedeam nici urmă de chiriași (or fi la „serviciu”, cine știe?), nu mă puteam gândi decât la ei… Dar gândurile mele nu erau chiar... duioase, de dragoste, așa cum se gândește iubita la dragul ei drag, ci erau așa, mai brutale: cum de ne-am trezit, taman la noi în mansardă, cu asemenea… bâzdâganii? Cum or fi reușit să-și ridice casa atât de rapid, când noi deja de câțiva ani ne-am apucat și mai avem atât de mult de lucru la ea? Și, mai ales, cum să facem să… evacuăm chiriașii nedoriți, căci, evident, nu putem conviețui așa pe mai departe?
După câteva „investigații” întreprinse de tati la fața locului, acesta și-a dat seama cam despre ce fel de… „lighioane” este vorba: lupul-albinelor. De ce ne-au ales taman pe noi? Pentru că vecinul are stupi cu albine și, cum aceste viespi uriașe se hrănesc cu nectar, polen, dar vânează și albine pe care le omoară și le duc larvelor ca hrană, casa lor era numa’ bine „construită” în apropiere. Buuun, de-acum trebuie să chemăm pe cineva, nu știu, persoane autorizate care să rezolve problema. Dar… cine s-ar încumeta să se ocupe? Sună tati la o firmă de deratizare care avea sediul în apropiere, la noi în cartier. Răspunsul nu întârzie să apară: nu pot trimite pe nimeni să ne ajute, căci la o astfel de procedură, câțiva muncitori au fost înțepați, de au necesitat spitalizare, cu suport financiar din partea firmei. Tati nu se descurajează, ci încearcă la primărie: nu au persoane specializate pentru așa ceva. La poliție și la pompieri, același rezultat. Până și la ziar s-a interesat, fără nicio rezolvare. Măi, să fie! că treaba devine chiar serioasă, fără posibilități de soluționare. Vă dați seama că, după cele aflate de curând, chiar nu mai aveam de gând să lăsăm „chiriașii” să locuiască în continuare la noi, cu sau fără „contract de închiriere”. Doar că nu ne-am gândit că va fi atât de greu să-i expulzăm din... locuință.
Salvarea a venit tot de la firma de deratizare unde se interesase tati la început. Fiul patronului s-a încumetat, pe răspunderea lui în caz că se întâmplă ceva, să vină să ne ajute (vorba vine, „să ne ajute”, căci pe noi ne-a pus să stăm înăuntru, să nu ne mai poarte și nouă grija că am putea păți ceva, între timp). Apoi, s-a echipat corespunzător într-un combinezon alb, așa cum am văzut că au apicultorii, acoperindu-l din cap până-n picioare, cu ochelari, cu mănuși groase și cu un spray special și a urcat în pod, unde erau „chiriașii”. A dat cu spray din belșug, pentru a anihila viespile din „locuință” și din jurul acesteia. Tati îi confecționase o prăjină lungă cu care s-a ajutat să dea jos cochilia pe care a tras-o într-un sac mare, cam ca cele folosite la tomberoane, timp în care dădea în mod constant cu spray, pentru a se apăra de viespile nervoase. Nu știu ce a făcut cu sacul, habar n-am! dar nici nu m-a interesat, ducă-l și facă ce-o vrea cu el. Oricum, după finalizarea operațiunii, ne-a spus să nu ieșim pe-afară în ziua aceea, căci seara, când vor veni acasă viespile plecate, vor fi tare furioase și n-ar fi indicat să dăm nas în nas cu ele.
Cam așa ne-am scăpat și noi, și albinele vecine, de viespile uriașe, denumite „lupul albinelor”. Niciodată nu ne-am mai confruntat cu o situație asemănătoare și, sincer, nici nu ne-am fi dorit. Dar cred că astfel de „chiriași”, nimeni nu-și dorește să aibă...
