Iubesc pizza. Și s-o fac, dar și s-o mănânc (bine, recunosc, mai ales ultima parte). Cu peste 30 de ani în urmă, pizza nu era prea cunoscută, cel puțin la noi în oraș; astfel că, pe atunci, erau puține locuri unde puteai servi specialități italiene de acest fel. Mai ales spre seară, locurile acestea începeau să se aglomereze, fiind frecventate în special de tineri: mai o pizza, un suc, o poveste… Cam așa se interacționa pe vremea aia, în mod direct, și era chiar fain să te întâlnești în oraș, la o pizza cu prietenii.
Încă dinainte de a fi împreună, Luci lucrase, într-o vacanță de vară, la un local cu specialități italiene. Acolo învățase, direct de la un italian, să facă și pizza, pe lângă spaghetti bolognese, carbonara și alte „delicatesuri” de acest gen. Așa că, tot auzindu-l povestind despre asta, am zis să-mi facă și mie o „demonstrație”, că altfel e când îți poți da și tu cu părerea despre ceva dacă ai și gustat. Nu mai mâncasem pizza; deși avusesem invitații de acest fel, întotdeauna m-am codit: dacă nu știu să folosesc tacâmurile în mod corect și mă fac de rușine? Mai bine nu...
Eram deja de suficient timp prieteni ca să-mi permită ai mei să folosim bucătăria fără să se teamă că am putea da foc la casă. Ne-am pus planul în aplicare într-o sâmbătă, când eram liberi amândoi de alte îndatoriri. Cumpărasem tot ce era nevoie pentru o pizza delicioasă și... iată-ne, într-o zi de weekend, puși pe fapte mari. Pentru mine, care la vremea aia nu știam să fac decât cartofi prăjiți, pâine cu ou și ochiuri, era ceva deosebit. Până a stat aluatul la dospit, ne-am ocupat de celelalte ingrediente necesare, implicând-o și pe mami. Eu, recunosc, am făcut mai mult pe „ajutorul de bucătar”, vrând, totodată, și să impresionez (deși, sincer, nu prea aveam cu ce): aduc sarea, piperul, curăț ceapa, usturoiul, condimentez carnea, o pun la călit, împreună cu alte mirodenii, răzuiesc cașul, învârt cu o lingură de lemn în ketchup (căci, îl facem noi, nu-l cumpărăm de-a gata); în fine, am făcut cam tot ce mi s-a spus, ba, chiar mai mult decât ar fi fost nevoie, așa, de capul meu...
În sfârșit, pizza este la cuptor, ketchp-ul aproape gata și… ce să mai spun… totul miroase sublim (pe atunci, simțul meu olfactiv funcționa la capacitate maximă, ca să zic așa). Luci mai verifică o dată pizza și… da, este gata. Oo, eu deja salivez, la propriu, de poftă. Aduc repede farfuriile și punem masa, cu tacâmuri, șervețele și tot ce trebuie. Felia de pizza din fața mea nu mai are răbdare, așa că mă grăbesc cât pot, pun ketcup din belșug și… iau o mușcătură zdravănă. Încep să mestec, dar… instantaneu îmi dau lacrimile. Ce na…! nu-mi termin gândul, căci nu prididesc să umplu un pahar cu apă și să beau pe nerăsuflate. Mami și Luci mă privesc uimiți și, neștiind ce se întâmplă, așteaptă lămuriri. „Cred că am pus prea mult piper la carne…” le răspund, încă ștergându-mi lacrimile. „Cum? zice Luci. Păi, condimentasem deja carnea…” „Ce spui? e rândul lui mami să se mire. Și eu am condimentat-o…”
Și iată-ne, la prima pizza făcută acasă, toți „bucătarii” atunci de față, contribuind cu câte ceva, fără să știe ceilalți… Dar, ce… credeți că nu s-a mâncat? Oo, ba da, dar într-un mod inedit, original: o îmbucătură de pizza, o înghițitură de apă, iar o îmbucătură de pizza, iar una de apă…
De atunci, au „trecut” nenumărate pizze peste noi… unele mai bune, altele mai puțin bune, unele de „dulce”, altele de post... Dar, privind acum în urmă, trebuie să recunosc că aia a fost cea mai grozavă pizza pe care am mâncat-o vreodată… Bine, și cea mai… condimentată… Dar cred că tocmai asta a făcut-o memorabilă, de neuitat…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu