marți, 31 mai 2022

Pâinea noastră cea de toate zilele

  Acum câțiva ani, într-o duminică, după slujba Liturghiei, eu și bunica ne întorceam acasă de la biserică. Nu ne grăbeam, oricum bunica nu ar fi putut s-o ia la picior și nici nu aveam vreun motiv să o facem. Voiam s-o luăm pe la piață, să-și mai vadă și bunica prietenele. Era cel mai fericit moment al săptămânii, când mai ieșea și bunica în oraș și se întâlnea cu persoane cunoscute.

  La un moment dat, în fața noastră am văzut un bătrânel slăbuț, firav la trup, împovărat de ani. Cu destulă greutate s-a aplecat, a luat de jos o bucată de pâine și a pus-o pe pervazul ferestrei unei case. Pentru că ne uitam ce face, ne-a observat și a simțit nevoia să se justifice: „În timpul războiului, eram în stare să ucidem pentru un colț de pâine ca ăsta, și încă mucegăit… De aceea, când văd o bucată de pâine pe jos, îmi amintesc de vremurile alea și nu mă îndur să nu o iau de acolo, nu mă lasă inima... Măcar să o mănânce păsările, să nu rămână bătaie de joc, călcând-o în picioare. Că doară, îi pâinea noastră cea de toate zilele…” Apoi, fără să mai rostească ceva, își continuă drumul.

  N-am zis nimic, nici nu știam ce să spun și, oricum, cuvintele ar fi fost de prisos. Dar, mi-am dat seama de ceva: noi, generația de azi, nu știm ce înseamnă să nu mănânci pâine pentru că nu ai, nu pentru că nu-ți trebuie. Altfel, nu ar exista scene ca aceea la care tocmai am asistat. Și-l mai auzi pe câte unul: ”Eu oricum nu mănânc pâine…” Și atunci, unde mai există empatie, când ție îți pasă doar de tine?

  M-au impresionat puternic cuvintele bătrânului… atât de mult, încât și astăzi, îmi amintesc de ele…



Matracucul „cel cuminte”

  Matracucile mele sunt tare ciudate. Nu știu de când sunt așa, poate de când or fi devenit vedete, le-o fi urcat succesul la cap și s-au dereglat puțin… Cert este că, parcă fac tot posibilul să-mi discretiteze afirmațiile de până acum cu privire la ele. Bine, nu chiar toate, să nu exagerez.

  Dar hai să spun, totuși, despre ce este vorba: am povestit în Iubire între frați, parcă, cum reacționează matracucile când una dintre ele nu este acasă. Cum reacționează Capucino a aflat toată lumea, ba chiar a fost catalogată ca fiind o răsfățată, iar noi am fost „acuzați” că, dacă i-am făcut cam toate poftele, n-avem decât să tragem ponoasele. Flutur, în schimb, matracucul cel cuminte, care nu plânge când Capucino mai face câte o vizită-două pe la doctor, ba chiar pare că se bucură când este „uitat” pe dinafară, uite că nu mai e așa.

  Astăzi, Capucino a avut programare la veterinar pentru vaccinul anual. Ca să o fac frumoasă, că… de! iese și ea în lume (dacă o recunoaște cineva, vreun paparazzi, de exemplu, să nu cumva să o prindă pe picior greșit, să fie nearanjată), i-am „tras” un periat de zile mari. Apropiindu-se ora de plecare, Luci l-a adus și pe Flutur înăuntru ca să o poată scoate pe Cino pe furiș. Am luat peria să-l perii și pe el și l-am ademenit în living cu peria, dar și cu niște crănțănele după mine, să fac mai plăcută această îndeletnicire. Dar matracucii i s-a părut că nu e periată îndeajuns, că s-a tot îngrămădit peste Flutur, rugându-mă s-o mai perii puțin. Le-am dat crănțănele să calmăm spiritele. Lui Flutur i s-a părut suspectă toată treaba, a început să fie suspicios, cum că se pune ceva la cale, mai ales că matracuca nu voia să plece de lângă mine și Luci avea nevoie de ea. A fost necesar să fie luată pe sus, cum se spune. De cum a rămas Flutur în cameră doar cu mine, a fost sigur că se întâmplă ceva, mai ales că, până și eu am auzit-o pe Capucino cum „concertează” singură în stilul ăla super-binecunoscut când se iau lesele de pe dulap. Degeaba dădusem sonorul televizorului foarte tare să mai atenueze sunetele. Credeți că a mers? Da’ de unde! Flutur, care a dat sute de concerte cu partenera lui, îi cunoaște fiecare vocaliză, nuanța fiecărui sunet pe care îl scoate, așa că nu mai poate fi păcălit: s-a luat cel puțin o lesă de pe dulap și asta înseamnă un singur lucru: PLIMBARE. „Așa ceva este inadmisibil, doar o singură lesă, o singură plimbare? Cu matracuca? Și eu?” părea să-mi spună Flutur. A fost nevoie să merg la ușă, să mă pun în fața ei, că deja părea că matracucul meu cel cuminte, va trece prin ea. De cealaltă parte a ușii, în schimb, fericire deplină, matracuca, foarte exaltată, era deja în delir.

  Trecuseră doar câteva minute, dar mie mi s-au părut ore întregi. Flutur, agitat, supărat, a fugit la ușa bucătăriei și a dat perdeaua la o parte cu botul, cum face de obicei, să privească afară. I-am dat drumul și nu s-a oprit până la poartă, unde a început să latre, deși nu mai era nimeni. Mașina cu VIP-ul nostru plecase deja.

  Flutur nu s-a mișcat de lângă poartă până când, cei plecați, s-au întors acasă. Capucino fericită, făcându-i parcă în ciudă lui frate-su. Flutur, vesel, totuși, că n-a lipsit prea mult. De cum a intrat în curte, matracucul nu s-a dezlipit de ea, adulmecând-o până în vârful urechilor să-și dea seama cam pe unde a „vagabondat”. Nici că i-a păsat că mersese la veterinar, ceea ce nu credeam că se va întâmpla. A fost nevoie să-i promitem și lui, cât de repede, o astfel de plimbare. Dar, totuși, cine să-l mai înțelegă, când, până de curând, nu părea să-i pese prea mult că rămâne acasă? Astea-s fumurile de vedetă… Părerea mea...



marți, 24 mai 2022

căi/că-i

                          căi

Există mai multe căi de acces. 

În ultimul timp, în România s-au modernizat multe căi ferate.

Sunt mai multe căi de a face bine cuiva.

Dintre multitudinea de căi de a rezolva problema, am ales-o pe cea mai ușoară. 

Căi de a comunica cu cineva sunt multe, dar eu prefer telefonul. 

 

                          că-i 

E bine că-i spui și lui ce s-a întâmplat. 

Că-i un mare fricos n-am aflat decât acum. 

Nu am știut că-i atât de important pentru tine.

Văd că-i vine tare bine această rochie.

Că-i bine sau nu, tot am s-o fac, așa că nu încerca să mă convingi.


Toba

  Matracuca noastră este o mare mâncăcioasă. De mică a fost așa. De asemenea, este și foarte pofticioasă. Dacă ai acasă un mic patruped, nu cred că nu cunoști fața de „milog” pe care o are animăluțul tău când mănânci ceva. Așa și Capucino, musai să mai scap pe sub masă câte o bucățică de caș, pâine cu unt, carne și musai să mănânce ea ultima bucățică din sandvici sau orice altceva aș mânca (în afară, bineînțeles, de alimentele care i-ar face rău, ca de exemplu, ciocolata). Flutur, în schimb, nu e așa, dacă îi dai și lui, bine, dacă nu, iară-i bine. Dar se înțelege că, fiind doi, și ceea ce se cerșește se împarte la doi și cum știe matracuca să „cerșească” când e vorba de mâncare… nu știe nimeni.

  Într-o zi, Luci a cumpărat o jumătate de tobă. Tocmai îmi arăta ce bucată luase și cum mirosea (fenomenal, de-a dreptul) când ne-a venit mașina cu lemnele. Na, ce să faci, când îți vine marfa, lași totul deoparte și te duci repede la descărcat. Așa și noi, lasă Luci toba împachetată întocmai ca la magazin în pungă la… capătul patului în living (de graba mare, n-a mai apucat s-o bage în frigider) și ieșim în doi timpi și trei mișcări afară să rezolvăm. Ca să nu mai umblăm după Capucino pe stradă când trebuia să deschidem porțile, dar nici să se furișeze pe lângă noi, în cazul în care am fi intrat din nou în casă după ceva, fără să mă gândesc prea mult, am închis matracuca tot în… living. Flutur rămăsese pe terasă și doar l-am legat cu lesa să putem lucra în voie. Șoferul a băgat mașina în curte, ne-a basculat lemnele, le-am plătit și… dus a fost...

  Pentru că era plin de lemne în toată curtea, de nu puteai face un pas fără să te împiedici, ne-am pus să le aranjăm. Dar ne-am zis că, dacă tot le aranjăm, să le ducem în spatele curții, așa ne-ar fi mai ușor și să le tăiem, după care să le depozităm în lemnărie. Zis și făcut. După vreo două ore de cărat lemne, am obosit. Oricum, deja puteai să te miști altfel în curte, mai ales pe alee, de acolo începusem să ducem din lemne. Ne-am gândit că vom continua a doua zi, cu forțe proaspete și cu niște ajutoare în plus.

  Începuse să se însereze. Am dezlegat matracucul de pe terasă, am eliberat și prizoniera dinăuntru și ne-am pus să le pregătim cina. Am fost de-a dreptul surprinși că matracucii nu părea să-i fie foame. Așa ceva nu se mai pomenise până atunci. Ei, dar la cât de obosiți am fost de la căratul lemnelor, i-am dat pace. Nu-i e foame, asta e, o să mănânce când îi va fi, dacă-i va lăsa Flutur ceva (se dăduse el la vasul ei, când, de regulă, era invers). Ne-am pregătit și noi să mâncăm. Pentru că, cu lemnele, nu apucasem să mai gătesc, Luci și-a amintit de toba cumpărată. Și-a amintit și unde o lăsase, așa că s-a dus în cameră să o aducă. Deodată mă strigă, râzând, spunându-mi să merg până acolo: punga în care fusese toba rămăsese întreagă, dar hârtia în care a fost înfășurată, cel puțin partea de sus, lipsea cu desăvârșire. În mijlocul tobei era o gaură care se adâncea până la fund unde mai rămăsese doar ambalajul. Abia atunci ne-am dat seama de ce matracucii nu-i era foame.

  În seara aceea am mâncat altceva și, cel puțin două zile, n-a mai fost nevoie să ne batem capul cu ce bunătăți să amestecăm boabele copiilor patrupezi. Cert este că matracuca noastră nu pierde nicio ocazie de a profita de orice șansă care i se ivește în cale, chiar și din greșeală. 


                           Când vin lemnele? Nu de alta, dar mi-e poftă de tobă...


Scrisoare (Ana Blandiana)

Mult stimate astru auriu,

Sau mai simplu, dragă soare,

M-am gândit să îți scriu 

O scrisoare.

 

Nu c-aș ști să scriu cine știe ce-

De ortografie mă apucă frica

Și mama, când e supărată, zice

Că scriu „mi-au”ca pisica-

 

Dar am aflat

Că numai și numai de tine

Depinde cu adevărat

Vacanța și vara cât ține.

 

De-aceea m-am hotărât,

Stăpân al vacanțelor școlărești,

Să te conving să o lungești 

Cât de cât.

 

Să mai stai vreo două luni pe loc,

Să rămână vara neschimbată,

Iar de-ți va fi greu, ca o răsplată,

Iarna poți să nu mai vii deloc.

 

Oricum, iarna tu știi doar să strici:

Să ne moi ghețușul, să topești nămeții,

Când apari tu nu se mai poate nici

Să mă bulgăresc cu băieții!

 

Sau și mai grozav ar fi -știi cum?

Să țină vacanța -acum vreo zece ani...

Pentru școală, iarnă, frig, oricum

E destulă vreme când vom crește mari.

 

Sigur, tu poți să alegi oricare

Dintre căile de care eu îți scriu,

Doar să crească puțintel vacanța mare

Și să-nceapă școala mai târziu!

 


 



sâmbătă, 21 mai 2022

Așa sunt eu… (Maria Marinescu)

Așa sunt eu: și calmă, și nebună,

Amestec de taifun cu vreme bună,

Dac-aș fi fost o floare între flori,

Eram pictată-n sute de culori…

Nu sunt urâtă, însă nici frumoasă,

Pot fi… târziu, dar și devreme, acasă,

Ca un copil mă port adeseori

Și, mai tot timpul, sunt cu capu-n nori.

Al vieții mele, unic dirijor,

Când alții urcă, eu vreau să cobor,

Iar, de-ar avea cu toții-un sens de mers,

Eu, sigur, am s-o iau în sens invers.

Răbdare, am cât sute laolaltă

Dar, uneori, mai dau „cu bâta-n baltă”

Și mă reped, deși nu este cazul,

Să schimb, în locul altuia, macazul.

Prietenii m-alintă „corcitură”,

Din două firi opuse-mpletitură,

Un fel de „amestec afrodiziac”,

Între un înger blând și-un pui de drac.

Să mă cunoști profund, nu-ți pierde timpul!

Mă schimb precum se schimbă anotimpul,

Să mă suporți, îți trebuie răbdare…

E vai și-amar de-acela ce mă are!

E doar o glumă, luați-o ca atare...



joi, 19 mai 2022

Despre viață (Kristine Allert-Wybranietz)

 Ceea ce ne trebuie 

pentru a trăi fericiți

este puțin.

Dar noi ne creștem

pretențiile de fericire

la nesfârșit

și ne deplângem

nefericirea.

marți, 17 mai 2022

Albinele vecinului

  Vecinul nostru are albine. Are peste 10 stupi, deci… se ocupă de apicultură la modul cel mai serios. Serios se ocupa și câte-o albină rătăcită la noi în grădină când ne nimeream să ne întâlnim accidental, răsplătindu-ne cu câte o înțepătură (așa a ajuns Luci să meargă la o nuntă ca naș de cununie cu obrazul umflat, de zici că primise un pumn în plină față). Noroc că vecinul și-a făcut un gard înalt de 2 metri și așa, albinele nu ne mai deranjau când aveam de grădinărit. Doar că acum, din când în când, nu ne mai vizitează doar o albină, ci un roi întreg. 

Matracucile și... albinuța lor

  De multe ori, în special primăvara, dar uneori și vara, matca vreunui roi are dor de ducă și roiul… după ea. Dar ce le-o fi plăcând la noi în curte, de ne-au vizitat și anul acesta de mai multe ori… nu știu… Chiar zicea și vecinul că parcă cireșul nostru are lipici, de trag albinele la el, parc-ar fi uns cu miere.

  Matracucile nu par deranjate de harnicele zburătoare, dar nici nu le-am văzut să întreprindă ore de științe, pentru a le studia. M-am bucurat, căci ele nu cred că ar fi atît de răbdătoare ca și broscuțele. De obicei, când observăm vreun roi de albine strâns ciorchine pe vreo creangă sau direct pe trunchiul cireșului, Luci îl sună pe vecin să-l anunțe că iar au venit albinele lui să se joace la noi în curte. Atunci, vecinul, răbdător, vine înarmat cu câte-o cutie, cu vreo pungă și cu ce mai e nevoie pentru a le lua acasă. În momentele acelea, băgăm matracucile înăuntru, ba intrăm și noi, căci albinele, simțindu-se deranjate, sunt cam nervoase și nu vrem să se întâmple vreo nenorocire.

  Într-o zi, vecinul a observat că albinele lui au făcut, din nou, o escală la cireșul nostru. A venit la gard și ne-a strigat, pentru a duce matracucile înăuntru, ca de obicei. Dar noi nu eram acasă… Matracucile n-au lătrat la el, stăteau liniștite pe trepte. Atunci, vecinul l-a chemat pe fratele meu care stă aproape de noi, să vină să-l ajute. Pentru că are o portiță între curtea noastră și curtea lui, nu era problemă că nu putea intra. Au venit, deci, fratele meu și vecinul după albine. Flutur, politicos, i-a lăsat să intre; ei s-au dus, și-au făcut treaba dar, pe când să plece cu albinele, matracucul s-a răzgândit și nu i-a mai lăsat să iasă. A început să-i latre, de parcă de-abia atunci și-ar fi dat seama care-i rolul lui în curte. Lui Capucino, atât i-a trebuit, să dea partenerul ei tonul și… a început concertul. La fel ca vecinul nostru, nici fratele meu nu era prea obișnuit cu matracucile, așa că nu prea știa cum să procedeze. Le-a vorbit, blând la început, apoi, văzând că n-are efect, mai sever. Până la urmă, Flutur le-a permis să iasă din curte, însă le-a dat de înțeles că e prima, dar și ultima dată când intră fără acordul nostru. Data viitoare, dacă vor dori să intre, o vor face pe riscul lor.

  Între timp, vecinul nostru, ca să nu mai intre în conflict cu Flutur, a fost nevoit să învețe cum reacționează matracucul când suntem/nu suntem acasă: dacă îl strigă pe Luci de la gard și Flutur nici nu-l bagă în seamă, înseamnă că suntem plecați; dacă, însă, începe să concerteze, înseamnă că suntem acasă și ne anunță că ne caută cineva. Și să știți că… are dreptate.



luni, 16 mai 2022

care/c-are

                                    care

În drum spre sat, am întâlnit două care trase de boi.

Care, cum erau pe vremuri, sunt de mare efect în orice curte.

Copilul care învață, va ajunge o persoană importantă.

Nu care cumva să afle mama!

Pe care ziceai că vrei să îl iei?

Bărbatul pe care tocmai îl bârfești este soțul meu.

Este de admirat mama care-și educă copilul.

Sper că nu va fi nevoit să îl care în spate atâta drum...

În care parte a satului ziceai că locuiește?

Câinele nu va mușca niciodată mâna care îl hrănește.

Care-i acolo, bre?

Magazinul era ticsit cu felurite rochii, de toate mărimile, de toate culorile, care mai de care mai frumoase, mai strălucitoare...

                             

                                    c-are

Omul zicea c-are treabă.  

C-are lucrare de control, a aflat abia acum.

Mi-am dat seama c-are ceva probleme, dar nu știam că e atât de grav.  

N-am știut c-are atât de mulți bani în bancă.

Nu-i da și tu, c-are deja suficient!



Fii copil! (Licuța Pântia)

 Nu lăsa tristeți absurde

Cuib în inimă să-și facă,

Lasă sufletul să zburde,

Cântă, strigă, râde, joacă,

Fă o mică nebunie,

Fă ceva ce nu-i permis,

Scrie mare pe-o hârtie,

Astăzi plânsu-i interzis.

Uită grija-n fața porții,

N-o lua cu tine-n pat,

Nu lăsa ca ghimpii sorții

Să te-nțepe ne-ncetat

Și ignoră-i pe cei care

Te privesc mereu chiorâș,

Astăzi luptă în picioare,

Mâine fă-o chiar târâș, 

Însă dă vieții culoare,

Nu o transforma în chin,

Fă din clipe sărbătoare,

Nu privi în buletin!

Ai baston? lasă-l deoparte,

Nu prea mult, atât cât poți,

Sperie-o un pic pe moarte

Și arată-i că mai poți,

Fii rebel, ieși din tipare,

Timpul lunecă tiptil...

Lasă haina de om mare,

Bucură-te, fii copil...

 


sâmbătă, 14 mai 2022

Construire pe timp… nepotrivit

  Pentru că nu mai avusesem finanțe și pentru mansardă, am mai așteptat câțiva ani până să continuăm cu terminarea casei începute în 2011. Sunt deja 11 ani de atunci și încă tot nu e gata. În 2019 am decis că ar fi cazul să continuăm cu lucrările. Am găsit o echipă care lucrează bine, dar era liberă doar din februarie până în primăvară. Și, în acel an, fusese o iarnă cu multă zăpadă, normal, după terminarea sărbătorilor, căci cam așa se întâmplă în ultimul timp. Pe la sfârșitul lunii februarie, în ultima săptămână a lunii mai exact, am început lucrările  -reautorizarea fusese gata cu un an înainte, dar e greu să găsești oameni care să lucreze bine, ca să nu mai zic și de bani…

  A fost o perioadă tare dificilă, fiind nevoiți să dormim îmbrăcați căci, lucrând la partea de sus a casei, a trebuit să fie demontat și coșul de fum al termoșemineului pe care îl aveam în momentul respectiv și, fiind încă februarie, era destul de frig. Dar, pe lângă acest aspect, am avut un „noroc”… căci, în timpul săptămânii dacă era destul de ok și se putea lucra, când venea weekendul, începea să plouă și nu se mai oprea până pe luni, marți. Vreo trei săptămâni cam tot așa a ținut-o… 

  Neavând acoperiș, cu toate foliile puse pentru a proteja cât de cât parterul casei, am început „să intrăm la apă” la propriu… Astfel, a început să plouă în camera unde dormeam, deasupra patului. A fost nevoie să-l mutăm în mijlocul camerei, punând o găleată în locul unde picura. A început să picure și prin alte părți, dar, atâta timp cât patul unde dormeam era cât de cât protejat… Într-o seară, am stins televizorul, ne-am urat noapte bună și ne-am strâns mai bine unul lângă altul din cauza frigului, încercând să dormim. Dar, nu bine închidem ochii, că se aude pe la picioarele patului un zgomot puternic, de parcă s-ar prăbuși tavanul. Capucino, biata de ea, care era sub pat, iese rapid, cu o viteză incredibilă, dar nu pe la picioarele patului, de unde venise zgomotul, ci pe la partea opusă, ajungând între noi, în pat, într-o secundă.

  Am sărit în sus amândoi: „A căzut tencuiala…” strig eu, speriată, strângând-o pe Capucino în brațe. Luci se ridică din pat, aprinde becul și vedem, într-adevăr, la picioarele patului, chiar lângă televizor, o bucată zdravănă, dar nu de tencuială, cum am crezut eu, ci de glet… Am strâns de pe jos molozul, am pus o folie pe comodă, încercând să protejăm, cât de cât, televizorul, în cazul în care s-ar mai fi desprins glet de pe tavan. În altă noapte, chiar lângă Luci, pe partea lui de pat, cade iar o bucată bună de glet, exact în fața calculatorului. Ne-am trezit și, de data asta, Luci a strâns calculatorul cu tot ce ține de el și l-a mutat în casa veche, folosită deja pe post de magazie. În altă zi, Luci stătea la masa pe care o pusesem unde a fost patul înainte și mânca. Dintr-o dată, altă bucată de glet cade pe lângă el… „Tavanul ăsta parcă încearcă să mă nimerească…” zice Luci. Începem să râdem, făcând haz de necaz, deși, mai degrabă, îmi venea să plâng. Mă bucuram când eram la serviciu, unde măcar era cald și uscat și nici „nu încercau să ne nimerească” bucăți de glet din tavan. Oricum, nu a durat mult până am fost nevoiți să punem folie și pe patul în care dormeam si chiar o umbrelă...

  În bucătărie deja picura cam peste tot, și pe canapea, și în fața plitei, și pe lângă plită… Flutur era mai protejat afară, în cușcă, unde pusesem o pătură groasă. Capucino dormea cu noi în cameră, tot sub pat, dar cam pe unde ne erau pernele, în caz de ceva, să ajungă mai repede în pat, fiind mai aproape de noi. În hol… nu mai zic ce apă era, baltă de-a dreptul. Dacă voiai să ajungi în baie, îți luai ghetele, era mai sigur… Pusesem folie peste tot în bucătărie, pe canapea, pe mobilă, pe televizor… În hol, la fel, folie peste parchet, încercând să-l protejăm, cât de cât… Dar, ce să mai protejezi, dacă era baltă… Ne uitam cum plouă din tavan, din loc în loc, pe la ușa de la baie, pe la tocul ușii, cum cobora firicelul de apă pe unde-și făcuse loc… 

 

   Ne-am dus la un supermarket, să cumpărăm niște vase din plastic, niște ligheane în care să se strângă apa din hol pe unde ploua mai tare și niște mopuri cu care să o adunăm de pe jos. Acolo ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de-al soțului meu care ne-a întrebat ce facem cu atâtea ligheane (erau vreo cinci). Ce să facem, ne trebuie la țară…” răspunde Luci. După ce ne-am despărțit de el, îmi zice: „Cum să-i explic omului că ne plouă în casă și trebuie să ne mobilizăm?

  În sfârșit, s-au oprit și ploile, a trecut și prima lună a primăverii și știți, dacă ați construit ceva, câtă mizerie se adună, cât noroi, cât praf… oricum, singurul loc unde a rămas covorul pe jos era camera unde dormeam, aceasta fiind folosită, în același timp, și pe post de birou. Curtea… nu mai zic cum arăta, peste tot lemne, bucăți de scânduri, bucăți de cărămidă, de BCA, saci cu ciment, nisip, balastru… na! ca pe un șantier, ce mai! La Paști, ne-am oprit cu lucrările, se terminase deja partea de sus până la tencuială când am zis că e suficient, deocamdată. Oricum, se pusese deja acoperișul, se dăduse și culoare la casă, era cazul să ne mai revenim (din toate punctele de vedere) după toată debandada asta.

  Acum ne-am mutat deja la mansardă, dar ar mai fi nevoie de balustradă și placarea scărilor. A, și dressingul din hol. Parterul, în schimb, a rămas, deocamdată, cu „rănile” primite în urma construirii părții de sus. Cu pandemia, cu boala mea… cine-a mai avut timp să se gândească și la reparat și zugrăvit? Dar, e de-ajuns, dacă vii la noi acasă și-ți ridici ochii, să-ți dai seama că aici au avut loc „lupte serioase” care s-au soldat cu „răni” ale tavanului și cu parchetul umflat. Le-a veni și lor, până la urmă, vremea de „doftoricit”...


vineri, 13 mai 2022

Suflet de câine... (Relu Mircea)

Atunci când creșteți pe la curte câini

Să nu vă calce hoții câteodată,

Tratați-i cu iubire oameni buni

Că ei nu vă trădează niciodată...

 

 Suportă cu credință lanțul rece

Deși atârnă greu de gâtul lor,

Lăsați-i liberi fiindcă n-au să plece...

Dacă le faceți traiul mai ușor!!

 

 Nu sunt pretențioși nici la mâncare

Se mulțumesc cu apă și cu pâine,

Dar inima și sufletul lui mare

Nu le găsești la om, ci doar la câine...

 

Lor nu le trebuie ca vouă straie

Decât o cușcă mică un' să stea,

Să doarmă acolo pe un braț de paie...

Să nu îi ude atunci când va ploua!!

 

Fiți mai miloși și-un pic mai buni cu ei

Când sunt bătrâni, nu-i dați pe drum,

Că i-ați crescut de când erau căței

Și e păcat să-i chinuiți acum...

 

Privește'n ochii lui înlăcrimați și calzi

Cum te privește el cu resemnare,

Și poate cine știe... poate ai să vezi...

De ce-ți pune sufletul lui la picioare!!!

marți, 10 mai 2022

Matracucile și pisica din cireș

  Era o zi superbă de primăvară. Fiind sâmbătă, Luci hotărâse să facă curat în grădină, pentru a o săpa și a pune răsaduri. Matracucile s-au gândit să-i dea o mână de ajutor, astfel că eu m-am ocupat de interior: am băgat aspiratorul în acțiune, după care m-am apucat de pregătit prânzul și masa de duminică. Mă mai uitam din când în când afară pe geamul de la bucătărie, să văd ce se întâmplă, cum mai înaintează lucrările. Dintr-o dată, am văzut matracucile foarte agitate, lătrând la poalele cireșului. Luci a venit să mă anunțe: „Avem o pisică în curte și, pentru că a îndrăznit să ne calce bătătura, Flutur și Capucino au vrut să-i dea o lecție; pisica sau, ce-o fi, nu voia să dea ochii cu matracucile și unde să fugă să scape decât în… cireș”.

  Am ieșit afară să casc și eu ochii la ce se întâmpla. Flutur deja studia problema cum să se urce pe acoperișul lemnăriei, vecin cu copacul în cauză, de m-am speriat c-o să facă ceva salturi acrobatice, mai ales că avem în apropiere niște bucăți de cărămidă. Capucino nu scăpa din ochi „obiectul vizat” care, cu fiecare lătrat, urca tot mai sus. Trebuiau luate măsuri de apărare a pisicuței și… mă rog, de protecție a muncii, matracucile fiind în „exercițiul funcțiunii”. Doar nu era să lăsăm să aibă loc un accident de muncă, deoarece Luci, ca șef, o încurca din punct de vedere legal: erau „la zi” ajutoarele lui Luci cu carnetele de protecție a muncii? Am încercat să-i îndepărtăm pe „prădători” de cireș, dar aceștia nu s-au lăsat alungați cu una, cu două. Am reușit, într-un final, să îi încuiem în casă. Am luat măsuri de a recupera „refugiatul”, astfel că Luci a luat scara, a proptit-o bine de cireș și… a început urcușul. Eu, cu camera de filmat a telefonului, mi-am luat în serios rolul de jurnalist-fotograf, nevrând să pierd niciun moment. Matracucile lătrau agitate, le vedeam prin ușa de sticlă a bucătăriei care dădea spre terasă, zgâriind cu lăbuțele, încercând să facă orice pentru a ieși. Pisicuța nu se lăsa prinsă prea ușor, de fiecare dată când reușea Luci să pună mâna pe ea, îi scăpa printre degete (parcă era o bucată de săpun), urcând tot mai sus.

  Luci coborî, își trase nițel sufletul, propti scara mai bine și urcă din nou. Eu, de jos, mă rugam să se lase prinsă pisicuța, căci, la un moment dat, nici nu mai avea unde să urce, era pe o creangă subțirică și s-ar fi rupt sub greutatea celor doi temerari. În sfârșit, cu pisicuța în brațe, începu coborâtul. Ajunși jos, Luci îmi spuse din timp să mă opresc, ca aceasta să apuce să se liniștească și el să o poată ține mai bine în brațe, pentru a o elibera apoi, în siguranță. Dar eu nu m-am oprit, parcă eram în transă. M-am tot apropiat cu camera telefonului îndreptată în direcția lor. Pisicuța, speriată încă, se zbătu în brațele lui Luci, și, cățărându-se ca un alpinist profesionist pe spatele lui, o zbughi la vecina în grădină, nu înainte de a-i lăsa soțului meu semnele aventurii prin care trecuse: un „tatuaj” de toată frumusețea, foarte original, făcut cu propriile gheruțe ale refugiatei. Am apucat să vedem că era, într-adevăr, vorba de o pisicuță, care fusese recent sterilizată, observându-se încă cicatricea operației de pe burtică (precis era a cuiva din vecini). Matracucile, eliberate între timp, au început să facă analize de laborator foarte complexe, de altfel, care au durat toată după-masa, Luci rămânând, săracul, singur să finalizeze lucrările agricole începute.

   Acum, de fiecare dată când ne amintim de pisica din cireș, Luci nu uită să-mi „reamintească” și de zgârieturile de pe spate cu care s-a ales datorită mie...


                                                 Salvarea pisicuței ...


duminică, 8 mai 2022

Schimb de inimi (A. Văduva)

Hai să facem 

schimb de inimi,

fără niciun fel de... cost,

Să văd și eu, ți-a fost bine?

Să vezi și tu cum mi-a fost...

 

Hai să facem

schimb de inimi, ori ți-e frică

să-ndrăznești?!

Eu să-nvăț

să dau uitării, tu să-nveți

să mă iubești...


Hai să facem 

schimb de inimi, doar o zi,

măcar atât...

Tu să plângi

cu lacrimi grele... iar eu,

de ele să râd...


Hai să facem 

schimb de inimi... fără să

rostim cuvinte,

Tu s-asculți pe-a 

mea cum bate,

eu s-ascult pe-a ta cum minte...


Hai să facem

schimb de inimi, și-apoi le luăm înapoi...

Tu, pe-a ta, goală și rece,

eu, pe-a mea, plină de „Noi”...

miercuri, 4 mai 2022

car/c-ar

                     car

Am văzut un car cu boi.

Este foarte de efect să ai în curte un car de pe vremuri.

Un car alegoric poți vedea chiar și la un carnaval.

Am ajuns seara acasă obosiți, dar cu un car plin cu fân.

Această roată este de la un car vechi.

Am să te car în spate până la doctor, dacă va fi nevoie.

       

                   c-ar

Nu cred c-ar veni cu noi. 

C-ar putea mai mult știe și el, dar e cam leneș.

Știi și tu c-ar vrea să termine proiectul la timp, dar nu poate.

Nu pot să cred c-ar trage de timp intenționat.

E imposibil de crezut c-ar putea face ceva rău  omul acesta.


Rugăciune! (Petre V. Cazan)

O frunză s-a desprins din pom...

Și mâna mea, mână de om

S-a-ntins îndată, uite-așa

Și frunza a căzut în ea.

Am stat privind la ea uimit

Și-atâtea gânduri mi-au venit...

A fost o frunză dusă-n vânt

Spre-a se preface în pământ...

Dar a căzut în mâna mea

Și-am zis: eu nu te voi lăsa!

Ci te voi duce chiar acum,

La casa mea și în album

Te voi păstra cu îngrijire

În cartea mea de amintire.

 

Acum, privirea mi-o ridic

Spre Tronul Harului și zic:

Părinte, dacă voi cădea,

Luat de vânt, în vreme grea

Și când cu sufletul înfrânt,

Voi fi aproape de pământ,

Întinde-Ți atunci, Mâna Ta

Și lasă-mă să cad în ea!

Mă spală de noroi și scrum

Așază-mă-n al Tău album!

Păstrează-mă cu îngrijire

În Cartea Ta de amintire.

Ca împreună cu cei vii

Să înverzesc în veșnicii!

 

Matracucile și publicul pe… alese

  Se întâmplă uneori ca matracucile să dea câte-o reprezentație de zile mari, dar… ce spun eu, premieră de-a dreptul, fără să se pregătească dinainte cu vreo repetiție importantă sau să aibă tracul acela specific vedetelor înainte de a intra în scenă. De fapt, nici n-ar fi nevoie, căci ele repetă tot timpul, foarte rar se odihnesc, când sunt în casă doar (și atunci se mai întâmplă să repete o arie foarte grea, care nu prea le iese așa, în general, și nu se lasă până nu sună… perfect). Căci, de când a venit primăvara, parcă se iau la întrecere cu păsărelele, numai de-un tril auzi la noi în curte, de uneori, nici nu te dumirești care-s unele și care-s celelalte. N-ar fi de mirare să ne apuce și pe noi concertatul că... na! devine omul iubitor de muzică și fără să vrea cu tot dinadinsul...

  Oricum, pentru un astfel de concert special e nevoie și de un public la fel de… special. Și un astfel de public nu-i de ici, de colo, nu-l găsești pe toate gardurile, cum se spune. Și, parcă vedetele astea de matracuci știu că, o dată la trei luni, au parte de un public mai pe… alese și, cum lor deja le place să fie în centrul atenției și să vuiască ziarele sau, mă rog, rețelele de socializare, orice publicitate e de bun augur pentru a-și menține faima de care, ce să zic, profită din plin.

  Astfel, oamenii, auzind de la unul, de la altul, despre minunatele concerte date de matracuci, vin să le audă în direct, cum se spune, și să se convingă de realul talent pe care acestea îl dețin fără niciun dubiu. Ba, uneori, sunt atât de uimiți și de încântați de ce aud, că majoritatea se întorc pentru încă un… bis!

  Acestea fiind zise, trebuie să vă spun că și astăzi s-a întâmplat ca matracucile să se trezească taman cu un public din ăsta special de care v-am povestit. Este vorba despre un domn și o doamnă care ne-au vizitat și acum trei luni și care (trebuie să recunosc, sunt foarte consecvenți) se întorc la fiecare trei luni doar pentru a asculta o reprezentație dată în premieră de vedetele noastre. Și, ca să nu pară straniu sau, nu cumva, să considere matracucile că vin pentru a le spiona (că… deh! te poți gândi la orice de când cu paparazzi ăștia care mișună peste tot) bagă motivul că vin doar pentru a… citi contorul de apă (oricum, n-are importanță, că știm noi care-i adevărul). În fine, matracucile, nu-mi dau seama cum, au simțit că se apropie publicul acela… pe alese, căci au început să concerteze încă pe când acesta se afla în capătul străzii. Eu, ca impresar, deja știu când e vorba de un concert obișnuit, de o simplă repetiție sau de o „reprezentație de zile mari”. Căci, la un asemenea eveniment de maximă importanță, vedetele noastre nu se zgârcesc cu cântatul unui repertoriu dintre cele mai dificile, ba, mai mult, bagă și joc de scenă, ceea ce nu e chiar ușor (am văzut eu vedete mult mai cunoscute ca ale noastre care introduc play-back când e vorba și de joc de scenă, ceea ce, vă spun cu mâna pe inimă, matracucile nu s-au înjosit într-un asemenea hal niciodată; chiar când le-am propus eu să facă asta, fiindu-mi milă de ele și promițându-le că n-o să afle nimeni, au sărit în sus ca arse, cică ele n-o să-și dezamăgească niciodată admiratorii cu asemenea tertipuri).

  Deci, după cum vă spuneam, știam, încă în casă fiind, că matracucile au un public special de dau așa, de bună dimineața, o astfel de reprezentație. Am ieșit afară măcar pentru a mă băga și eu în seamă, ca un amărât de impresar ce sunt, dacă nu pentru altceva. Dar matracucul era atât de entuziasmat în rolul lui, încât chiar voia să-i dea omului un autograf și, neavând pe ce să scrie, se hotărâse că… „dosul” lui era tocmai suficient. Cu greu l-am putut ține pe Flutur să nu-și pună planul în aplicare, mai ales că jocul lui de scenă nu mă prea ajuta să-l țin pe loc. Oricum, până la urmă, l-am convins pe matracuc să lase publicul fără autograf de data asta, promițându-i că, data viitoare, acesta va veni pregătit cu fotografiile necesare și cu ustensile de scris.

  Domnul și doamna au plecat foarte mulțumiți de tot ce au văzut și auzit la acest spectacol, cu promisiunea fermă de a reveni, normal, peste trei luni, dar de data aceasta echipați corespunzător, cu bocanci împotriva viperelor, vestă antiglonț, mănuși de sudor și cască pentru baseball. Cică, asta ar fi noua modă pentru faimoasele reprezentații ca cele ale vedetelor noastre. Ce ți-e și cu moda asta... dar, recunosc că nu prea mai sunt la curent cu ultimele noutăți într-ale vestimentației, mai ales când este vorba de un eveniment atât de important. Ei, ce v-am spus, public pe… alese, nu glumă!

                                                    Matracucile la o ședință foto

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept și biruie-n fu...