Acum câțiva ani, într-o duminică, după slujba Liturghiei, eu și bunica ne întorceam acasă de la biserică. Nu ne grăbeam, oricum bunica nu ar fi putut s-o ia la picior și nici nu aveam vreun motiv să o facem. Voiam s-o luăm pe la piață, să-și mai vadă și bunica prietenele. Era cel mai fericit moment al săptămânii, când mai ieșea și bunica în oraș și se întâlnea cu persoane cunoscute.
La un moment dat, în fața noastră am văzut un bătrânel slăbuț, firav la trup, împovărat de ani. Cu destulă greutate s-a aplecat, a luat de jos o bucată de pâine și a pus-o pe pervazul ferestrei unei case. Pentru că ne uitam ce face, ne-a observat și a simțit nevoia să se justifice: „În timpul războiului, eram în stare să ucidem pentru un colț de pâine ca ăsta, și încă mucegăit… De aceea, când văd o bucată de pâine pe jos, îmi amintesc de vremurile alea și nu mă îndur să nu o iau de acolo, nu mă lasă inima... Măcar să o mănânce păsările, să nu rămână bătaie de joc, călcând-o în picioare. Că doară, îi pâinea noastră cea de toate zilele…” Apoi, fără să mai rostească ceva, își continuă drumul.
N-am zis nimic, nici nu știam ce să spun și, oricum, cuvintele ar fi fost de prisos. Dar, mi-am dat seama de ceva: noi, generația de azi, nu știm ce înseamnă să nu mănânci pâine pentru că nu ai, nu pentru că nu-ți trebuie. Altfel, nu ar exista scene ca aceea la care tocmai am asistat. Și-l mai auzi pe câte unul: ”Eu oricum nu mănânc pâine…” Și atunci, unde mai există empatie, când ție îți pasă doar de tine?
M-au impresionat puternic cuvintele bătrânului… atât de mult, încât și astăzi, îmi amintesc de ele…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu