Toba

  Matracuca noastră este o mare mâncăcioasă. De mică a fost așa. De asemenea, este și foarte pofticioasă. Dacă ai acasă un mic patruped, nu cred că nu cunoști fața de „milog” pe care o are animăluțul tău când mănânci ceva. Așa și Capucino, musai să mai scap pe sub masă câte o bucățică de caș, pâine cu unt, carne și musai să mănânce ea ultima bucățică din sandvici sau orice altceva aș mânca (în afară, bineînțeles, de alimentele care i-ar face rău, ca de exemplu, ciocolata). Flutur, în schimb, nu e așa, dacă îi dai și lui, bine, dacă nu, iară-i bine. Dar se înțelege că, fiind doi, și ceea ce se cerșește se împarte la doi și cum știe matracuca să „cerșească” când e vorba de mâncare… nu știe nimeni.

  Într-o zi, Luci a cumpărat o jumătate de tobă. Tocmai îmi arăta ce bucată luase și cum mirosea (fenomenal, de-a dreptul) când ne-a venit mașina cu lemnele. Na, ce să faci, când îți vine marfa, lași totul deoparte și te duci repede la descărcat. Așa și noi, lasă Luci toba împachetată întocmai ca la magazin în pungă la… capătul patului în living (de graba mare, n-a mai apucat s-o bage în frigider) și ieșim în doi timpi și trei mișcări afară să rezolvăm. Ca să nu mai umblăm după Capucino pe stradă când trebuia să deschidem porțile, dar nici să se furișeze pe lângă noi, în cazul în care am fi intrat din nou în casă după ceva, fără să mă gândesc prea mult, am închis matracuca tot în… living. Flutur rămăsese pe terasă și doar l-am legat cu lesa să putem lucra în voie. Șoferul a băgat mașina în curte, ne-a basculat lemnele, le-am plătit și… dus a fost...

  Pentru că era plin de lemne în toată curtea, de nu puteai face un pas fără să te împiedici, ne-am pus să le aranjăm. Dar ne-am zis că, dacă tot le aranjăm, să le ducem în spatele curții, așa ne-ar fi mai ușor și să le tăiem, după care să le depozităm în lemnărie. Zis și făcut. După vreo două ore de cărat lemne, am obosit. Oricum, deja puteai să te miști altfel în curte, mai ales pe alee, de acolo începusem să ducem din lemne. Ne-am gândit că vom continua a doua zi, cu forțe proaspete și cu niște ajutoare în plus.

  Începuse să se însereze. Am dezlegat matracucul de pe terasă, am eliberat și prizoniera dinăuntru și ne-am pus să le pregătim cina. Am fost de-a dreptul surprinși că matracucii nu părea să-i fie foame. Așa ceva nu se mai pomenise până atunci. Ei, dar la cât de obosiți am fost de la căratul lemnelor, i-am dat pace. Nu-i e foame, asta e, o să mănânce când îi va fi, dacă-i va lăsa Flutur ceva (se dăduse el la vasul ei, când, de regulă, era invers). Ne-am pregătit și noi să mâncăm. Pentru că, cu lemnele, nu apucasem să mai gătesc, Luci și-a amintit de toba cumpărată. Și-a amintit și unde o lăsase, așa că s-a dus în cameră să o aducă. Deodată mă strigă, râzând, spunându-mi să merg până acolo: punga în care fusese toba rămăsese întreagă, dar hârtia în care a fost înfășurată, cel puțin partea de sus, lipsea cu desăvârșire. În mijlocul tobei era o gaură care se adâncea până la fund unde mai rămăsese doar ambalajul. Abia atunci ne-am dat seama de ce matracucii nu-i era foame.

  În seara aceea am mâncat altceva și, cel puțin două zile, n-a mai fost nevoie să ne batem capul cu ce bunătăți să amestecăm boabele copiilor patrupezi. Cert este că matracuca noastră nu pierde nicio ocazie de a profita de orice șansă care i se ivește în cale, chiar și din greșeală. 

                           Când vin lemnele? Nu de alta, dar mi-e poftă de tobă...