Pentru că nu mai avusesem finanțe și pentru mansardă, am mai așteptat câțiva ani până să continuăm cu terminarea casei începute în 2011. Sunt deja 11 ani de atunci și încă tot nu e gata. În 2019 am decis că ar fi cazul să continuăm cu lucrările. Am găsit o echipă care lucrează bine, dar era liberă doar din februarie până în primăvară. Și, în acel an, fusese o iarnă cu multă zăpadă, normal, după terminarea sărbătorilor, căci cam așa se întâmplă în ultimul timp. Pe la sfârșitul lunii februarie, în ultima săptămână a lunii mai exact, am început lucrările -reautorizarea fusese gata cu un an înainte, dar e greu să găsești oameni care să lucreze bine, ca să nu mai zic și de bani…
A fost o perioadă tare dificilă, fiind nevoiți să dormim îmbrăcați căci, lucrând la partea de sus a casei, a trebuit să fie demontat și coșul de fum al termoșemineului pe care îl aveam în momentul respectiv și, fiind încă februarie, era destul de frig. Dar, pe lângă acest aspect, am avut un „noroc”… căci, în timpul săptămânii dacă era destul de ok și se putea lucra, când venea weekendul, începea să plouă și nu se mai oprea până pe luni, marți. Vreo trei săptămâni cam tot așa a ținut-o…
Neavând acoperiș, cu toate foliile puse pentru a proteja cât de cât parterul casei, am început „să intrăm la apă” la propriu… Astfel, a început să plouă în camera unde dormeam, deasupra patului. A fost nevoie să-l mutăm în mijlocul camerei, punând o găleată în locul unde picura. A început să picure și prin alte părți, dar, atâta timp cât patul unde dormeam era cât de cât protejat… Într-o seară, am stins televizorul, ne-am urat noapte bună și ne-am strâns mai bine unul lângă altul din cauza frigului, încercând să dormim. Dar, nu bine închidem ochii, că se aude pe la picioarele patului un zgomot puternic, de parcă s-ar prăbuși tavanul. Capucino, biata de ea, care era sub pat, iese rapid, cu o viteză incredibilă, dar nu pe la picioarele patului, de unde venise zgomotul, ci pe la partea opusă, ajungând între noi, în pat, într-o secundă.
Am sărit în sus amândoi: „A căzut tencuiala…” strig eu, speriată, strângând-o pe Capucino în brațe. Luci se ridică din pat, aprinde becul și vedem, într-adevăr, la picioarele patului, chiar lângă televizor, o bucată zdravănă, dar nu de tencuială, cum am crezut eu, ci de glet… Am strâns de pe jos molozul, am pus o folie pe comodă, încercând să protejăm, cât de cât, televizorul, în cazul în care s-ar mai fi desprins glet de pe tavan. În altă noapte, chiar lângă Luci, pe partea lui de pat, cade iar o bucată bună de glet, exact în fața calculatorului. Ne-am trezit și, de data asta, Luci a strâns calculatorul cu tot ce ține de el și l-a mutat în casa veche, folosită deja pe post de magazie. În altă zi, Luci stătea la masa pe care o pusesem unde a fost patul înainte și mânca. Dintr-o dată, altă bucată de glet cade pe lângă el… „Tavanul ăsta parcă încearcă să mă nimerească…” zice Luci. Începem să râdem, făcând haz de necaz, deși, mai degrabă, îmi venea să plâng. Mă bucuram când eram la serviciu, unde măcar era cald și uscat și nici „nu încercau să ne nimerească” bucăți de glet din tavan. Oricum, nu a durat mult până am fost nevoiți să punem folie și pe patul în care dormeam si chiar o umbrelă...
În bucătărie deja picura cam peste tot, și pe canapea, și în fața plitei, și pe lângă plită… Flutur era mai protejat afară, în cușcă, unde pusesem o pătură groasă. Capucino dormea cu noi în cameră, tot sub pat, dar cam pe unde ne erau pernele, în caz de ceva, să ajungă mai repede în pat, fiind mai aproape de noi. În hol… nu mai zic ce apă era, baltă de-a dreptul. Dacă voiai să ajungi în baie, îți luai ghetele, era mai sigur… Pusesem folie peste tot în bucătărie, pe canapea, pe mobilă, pe televizor… În hol, la fel, folie peste parchet, încercând să-l protejăm, cât de cât… Dar, ce să mai protejezi, dacă era baltă… Ne uitam cum plouă din tavan, din loc în loc, pe la ușa de la baie, pe la tocul ușii, cum cobora firicelul de apă pe unde-și făcuse loc…
Ne-am dus la un supermarket, să cumpărăm niște vase din plastic, niște ligheane în care să se strângă apa din hol pe unde ploua mai tare și niște mopuri cu care să o adunăm de pe jos. Acolo ne-am întâlnit cu un coleg de serviciu de-al soțului meu care ne-a întrebat ce facem cu atâtea ligheane (erau vreo cinci). Ce să facem, ne trebuie la țară…” răspunde Luci. După ce ne-am despărțit de el, îmi zice: „Cum să-i explic omului că ne plouă în casă și trebuie să ne mobilizăm?”
În sfârșit, s-au oprit și ploile, a trecut și prima lună a primăverii și știți, dacă ați construit ceva, câtă mizerie se adună, cât noroi, cât praf… oricum, singurul loc unde a rămas covorul pe jos era camera unde dormeam, aceasta fiind folosită, în același timp, și pe post de birou. Curtea… nu mai zic cum arăta, peste tot lemne, bucăți de scânduri, bucăți de cărămidă, de BCA, saci cu ciment, nisip, balastru… na! ca pe un șantier, ce mai! La Paști, ne-am oprit cu lucrările, se terminase deja partea de sus până la tencuială când am zis că e suficient, deocamdată. Oricum, se pusese deja acoperișul, se dăduse și culoare la casă, era cazul să ne mai revenim (din toate punctele de vedere) după toată debandada asta.
Acum ne-am mutat deja la mansardă, dar ar mai fi nevoie de balustradă și placarea scărilor. A, și dressingul din hol. Parterul, în schimb, a rămas, deocamdată, cu „rănile” primite în urma construirii părții de sus. Cu pandemia, cu boala mea… cine-a mai avut timp să se gândească și la reparat și zugrăvit? Dar, e de-ajuns, dacă vii la noi acasă și-ți ridici ochii, să-ți dai seama că aici au avut loc „lupte serioase” care s-au soldat cu „răni” ale tavanului și cu parchetul umflat. Le-a veni și lor, până la urmă, vremea de „doftoricit”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu