miercuri, 27 decembrie 2023

Cântec pentru pomul de iarnă (Otilia Cazimir)

 O noapte de cerneală violetă

A poposit, ușoară, la ferești.

Doar pe prichiciul lat de mai zărești

O dungă trasă apăsat, cu cretă:

A nins cu fulgi de scamă, ca-n povești...

 

Odaia strălucește în lumină,

De parcă chiar atunci o gospodină

A șters în grabă praful și-a plecat.

Ceasornicul a stat la ora zece.

De ce-o fi stat?

Or fi uitat ai casei să-l întoarcă...


Un pui de brad adus din iarna rece

Stă-n mijloc, mândru și semeț, de parcă

Se crede încă sus, la el în munte,

Îi râd pe crengi lumânărelele mărunte

Cu flăcări aurii de poleială,

Ghirlănzi subțiri se țes, păienjeniș,

Și-un lampion aprinde-n cetiniș

O lună plină cât o portocală...


Sub brad, pe masa lungă cu beteală

Și scamă albă-nchipuind zăpadă,

Un cățeluș cuminte stă pe coadă,

De parcă-ar ști și el că-i de carton.


Un elefant cu trompa tirbușon

Se uită galeș la o păpușică

Bălaie ca mătasa de porumb,

Iar trei miori se ghemuiesc, cu frică, 

În jurul unui ciobănaș de plumb...


S-apleac-a lumânărilor văpaie:

Au năvălit copiii în odaie

Și-un glas ne-ndemânatic și sfios

Începe tremurat:

-O, brad frumos...


Târziu... S-au risipit copiii stol,

Ducând a luminițelor văpaie

Și nu e nimeni, nimeni în odaie...

Doar bradul tânăr, despuiat și gol,

Își scutură crenguțele ușoare

De scama albă-nchipuind ninsoare

Și-și cântă-n noapte singur, somnoros: 

-O, brad frumos... -o, brad frumos...

luni, 25 decembrie 2023

neam/ne-am

                         neam

 Nu știam că e de neam mare.

Strămoșii noștri s-au jertfit pentru neam și țară. 

Neam de neamul meu n-a mâncat așa ceva.

Pământul ăsta să-l stăpâniți sănătoși din neam în neam.

Toți prietenii îi sunt de neam prost.


                         ne-am

 Ce-ar fi dacă ne-am opri să facem o pauză?

Ne-am revenit destul de repede.

După criza de nervi pe care a avut-o, ne-am și văzut aruncați în stradă. 

Noi ne-am duce dacă ne-ar da voie.

 Nu ne-am potolit setea doar cu atâta apă.

Darurile magilor (Victor Eftimiu)

Pleacă, încărcați de daruri

Cu suflet nou și gând smerit

Și steaua s-a oprit din drumu-i

Și ei din drum s-au fost oprit.


La Vitleim sosiră magii

Și-n staul iată-i adunați...

Un mielușel privea pe gânduri

La barba Crailor ciudați. 


-Adus-am Domnului prinoase!

Vorbi bătrânul Melchior

Și desfăcând mătăsuri albe

Le flutură în focul lor. 


-De ce te-au întristat, Mario,

albimile de in și fulgi?

-În pânze și-n mătăsuri albe

Mi s-a părut că văd un giulgi.

 

-Adus-am Domnului cunună!

Vorbi Gaspar, -nu te-nsenini?

-Cununa ta de pietre scumpe

Mi s-a părut c-a fost de spini!


-Adus-am Domnului mirezme!

Vorbi deodată Valtazar

Și resfirând tămâie-n palme

Svârli risipa ei în jar.


Un fum și-o flacără verzuie

Se ridică până-n tavan

Și-n flacăre văzu Maria

Cum trece umbra lui Satan.


Și-n flacără văzu un tânăr

Urcând Calvarul înțelept

Și ochii lui erau albaștri

Ca ochii Ce-i zâmbeau la piept...


-Prin moartea lui, el fi-va lumii

Mântuitorul de păcat!

....... Maria își întoarse ochii

Și-a plâns - cu suflet împăcat.

 

 

duminică, 10 decembrie 2023

Iarnă (Gheorghe Lupșe)

Iarna cu zăpada ei

A acoperit pământul.

Ca un zvon de clopoței

Vâjâie-n ferestre vântul.

 

Dorm copacii de prin crâng,

Păsările dorm și ele.

Doar un lup, slab și flămând

Urlă prelung, url-a jele...

 

Corbii negri se rotesc

Peste case, peste sate;

Croncăne și își vestesc

Marea lor singurătate.

 

Ei sunt liberi și stăpâni,

Pân' ce-i vede vânătorul

Ce s-apropie cu câini

Să le curme viitorul...

 



marți, 5 decembrie 2023

Povestea continuă…

  A trecut deja mai bine de o lună de când mezinul matracuc și-a găsit familia ideală: a noastră, desigur… Ne-a trebuit ceva timp să ne formăm o altă rutină care să-l includă și pe el, dar Codruț parc-ar fi aici dintotdeauna. Nu, încă nu e prieten cu Capucino, profesoara lui de muzică, dar a descoperit un joc care, pe cât de mult îi place lui, pe atât de tare o enervează pe „domnișoara pedagog”: când sunt afară și matracuca asta răzgâiată mârâie de cum îl simte, Codruț se apropie încet, ca un animal de pradă și... cum Cino se întoarce nervoasă spre el, Codruț o ia la goană, făcând ture în sus și-n jos pe lângă ea, de nici nu mai știe matracuca ce să facă, să continue cu vocalizele sau să aștepte până elevului îi trece „nebuneala”?

  Cu Flutur are deja o relație deosebită, piticul îl imită în aproape tot ce face, chiar mă mir cum de nu-l deranjează, cred că a uitat de chestia aia cu „matracucul original”… Oricum, de cum întrece măsura, profesorul îl „ceartă”, dar tot așa, alintat, ceea ce matracucului-copil pare să-i intre pe o ureche și să-i iasă pe cealaltă, poate nici atât… Căci, într-o seară, tocmai se juca cu porcul grohăitor al lui Capucino, singura jucărie din casă care mai „piuie”. El începuse să geamă, exact așa cum făcea și Flutur când era mic și se juca cu vreo jucărie „piuitoare”. Și era atât de simpatic, că am luat telefonul și l-am filmat. Și… cum se juca el, făcând jucăria să zboare în sus, apoi aruncându-se asupra ei, la un moment dat, s-a plictisit; s-a apropiat de Flutur care dormea pe pat, cu o ureche atârnându-i. Și, ce s-a gândit mezinul, că... numa’ îl apucă cu dinții de ureche. A sărit Flutur de pe canapea de zici că ar fi turnat cineva apă fierbinte pe el, nu altceva. Și a început să latre nervos către Codruț. Credeți că acestuia i-a păsat? Câtuși de puțin, cred că de data asta, admonestarea lui Flutur a ocolit urechile elevului-matracuc, căci acesta, fericit, făcea sărituri de pe loc, de zici că era o căpriță…

  Cu dormitul e deja ok, dormim cu toții sus. Adică… unii dintre noi. Căci, de cum ajungem fiecare la locul lui de dormit și stingem veioza, Codruț începe să bântuie prin dormitor, prin hol, mai ceva ca o fantomă. Într-o noapte, mă trezesc pe la vreo trei și jumătate și mă gândesc că ar fi cazul să scot afară „aspersorul” la… irigat iarba din curte. Și, pentru că mi-era somn, întind mâna și simt trupușorul mezinului în pătuț, dormind. Eh, ce să-l mai deranjez, dacă e atât de liniștit, m-am întors pe cealaltă parte și m-am culcat înapoi. Dimineața, constat că pătuțul lui Codruț e ocupat, de fapt, de… matracuca de Capucino… Cine știe pe unde s-o fi... golit „aspersorul”, cu Codruț la purtător…

  Când e vorba de servit masa… aici e nițel mai complicat, ca să zic așa. Adică, respectându-se ierarhia, după modelul lui Luci. Dar eu nu reușesc întotdeauna, căci nu sunt prea rapidă în mișcări și Codruț, fiind ultimul care primește, e tare nerăbdător când e vorba de mâncare. Deși, de cele mai multe ori primește ultimul, e primul care termină (Flutur și Capucino mănâncă mai tacticos) și musai să țin „bestia” să nu atace celelalte vase. Și, de cum îi dau drumul când văd că matracucile au terminat sau, mă rog, nu mai mănâncă, Codruț se repede la halit când dintr-un vas, când din altul, de nu apuc să ajung la timp să le iau, căci mi-e frică să nu… „explodeze” mezinul de la atâta mâncare…

  Pentru că amândouă matracucile și-au pus amprenta personală la… redecorarea casei, nu se putea ca mezinul să nu-și arate și el talentele de „designer”: mi-a ros un picior de la balansoar, dar s-a gândit că, fiind în spate, nu se prea vede, așa că a continuat cu fața și cu părțile laterale. Nu-l lăsăm, dar nu suntem chiar tot timpul acasă și cu ochii pe el (oricum, dacă e în casă și e prea liniște, în afară de momentele când doarme, sigur meștereste ceva). Văzând că îi place atât de mult sculptura, i-am adus un băț de afară pe care să facă practică, până deprinde această artă și-și formează un stil propriu. Bine, tot mie mi-am dat de lucru că-l apucă practica prin toate camerele… Apoi, venind într-o zi Luci de la serviciu și vrând să deschidă televizorul din bucătărie, constată că numa’ nu pornește. Se duce în spatele aparatului să vadă ce defecțiune o fi având și… descoperă, destul de rapid, cauza: pătuțul lui Capucino pe care l-a luat Codruț în stăpânire încă din primele lui zile acasă, se afla sub măsuța pe care era televizorul, cablurile de la el, dar și de la radio, fluturându-i pe sub nas zilnic, zi și noapte. Doar nu era fraier să nu vadă ce-i cu atâtea droade, astfel că ne-a „scăpat” taman de cablul de la televizor. Ce să mai zic, bine că nu s-a curentat… Cert e că, de atunci, pătuțul și-a găsit un alt loc de „parcare”… Ce-i mai place foarte mult să roadă, pe lângă jucării, sunt papucii de casă din cauciuc. Mai ales când sunt în picioarele noastre, atunci sunt cei mai delicioși… Papucii lui Luci au trecut și prin celelalte generații de matracuci și deja dau semne că… na! ar ieși la pensie și ei. Dar, pun pariu că, din momentul în care acești papuci ar deveni jucăriile lui Codruț, și-ar pierde interesul față de ei…

 Un alt capitol pe care l-am inclus în „programa școlară” a elevului-matracuc este dresajul. Deja știe bine care-i faza cu „Stai!” și „Șezi!” Merge mai încet, căci eu îi predau lecțiile și la cât de repede mă mișc… ca să nu mai zic că recompensele de crănțănele le-am schimbat cu pufuleții pe care îi adoră și acuma tre’ să-mi împart punga cu el (m-am interesat la „nenea google” care zice că are voie, doar că i se lipesc de dinți sau de cerul gurii; tocmai de aceea, celorlalte matracuci nu le plac, dar el n-are treabă cu așa ceva, zici că ar mânca bomboane). Nu mă țin buzunarele, căci am trei matracuci și nu-i pot da uneia crănțănele și celorlalte nu. Așa, matracucile văd că mezinul primește pufuleți, ceea ce ele nu mănâncă. Primesc cu toții și crănțănele, dar la lecțiile de dresaj, e mai puțin costisitor.

  Cam așa stă treaba cu povestea lui Codruț… deocamdată… Nu mai e mult până la Crăciun și chiar sunt curioasă cam câte ornamente vor mai rămâne pe brad după ce-l vom împodobi. Sau… întrebarea corectă ar fi: „ce fel de brad vom avea anul acesta: pe verticală sau pe… orizontală? 

 
Codruț, etalându-și talentele de... sculptor...
 
 
Cei trei... „muschetari”... 
 
 
Normal că mezinul trebuia să încerce și pătuțul de sus al soră-sii, în care nu prea mai încape... 
 
 
Matracucile, servind masa... 
 
 
Una dintre isprăvile mezinului...
 
 


miercuri, 29 noiembrie 2023

„Superman-ul” meu

  Pe când eram copil, duminica era zi de film. Adică, mama ne dădea bani, mie și fratelui meu, să mergem la cinematograf. Douăzeci și cinci de lei erau alocați pentru această activitate, atât de așteptată de noi întreaga săptămână. Căci, pe vremea aceea, orele de școală se țineau de luni până sâmbătă (inclusiv), iar programul de la televizor era restricționat: în fiecare seară, în jurul orei șapte, înainte de Telejurnal, se difuza Mihaela și Azorel, Pătrățel, Bălănel și Miaunel, Lolek și Bolek (nu toate deodată, desigur), iar sâmbăta, la amiază, era rubrica „Gala desenului animat”. Acolo mai vedeai un Tom și Jerry, Popeye Marinarul, Ciocănitoarea Woody, Donald și Mickey Mouse... Totul nu dura decât câteva minute, dar erau atât de așteptate, căci la ce altceva să te fi uitat, copil fiind, în acea perioadă? Nu erau emisiuni agreate de noi, copiii (și nu numai de noi): Telejurnal, Cântarea României, Congresul al „n”-șpelea al „tovarășului”, vizitele de lucru ale acestuia în vreo fabrică... Că nu interesa nici pe adulți, d’apoi pe noi? Și, printre ele, un film, românesc sau nu, pe care-l vedeam de multe ori la bunici când televizorul nostru era „beteag”. Astfel că vizionarea unui film interesant la cinematograf era mai mult decât o plăcere. Ca să nu mai spun că, după film, mergeam la cofetărie, banii de la mama ajungându-ne și pentru câte o prăjitură și un suc de fiecare.

  La noi în oraș, existau două cinematografe pe care le frecventam: „Minerul”, în Centrul Vechi, aproape de școala noastră și „Dacia” aproape de Centrul Nou, dar mult mai select și unde ne plăcea să mergem mai des, căci parcă și filmele erau mai bune (mai exista un cinematograf în alt cartier, destul de departe, dar acolo am fost doar o singură dată). Dacă rula vreo producție importantă (pentru noi), stăteam la rând ca să prindem bilete cu locuri, mai aproape sau mai departe de ecranul uriaș, după cum ne era norocul. Ei bine, la acest cinematograf am văzut și filmul „Superman”. Primul, ăla cu Christopher Reeve… Eram prin clasa întâi, cred, și m-am îndrăgostit iremediabil de personaj… Zile întregi visam la Superman și chiar îi spuneam fratelui meu: „Când o să fiu mare, o să mă mărit cu el!” Cosmin, cu trei ani mai mare decât mine, după ce a încercat (fără succes) să mă lămurească faptul că „viitorul meu soț” nu este decât un personaj de film, fără puteri supranaturale, s-a lăsat păgubaș când a văzut că își bate gura de pomană. Și eram atât de îndrăgostită, încât în următoarea duminică, ultima în care mai rula filmul cu Superman, m-am gândit să-l mai văd o dată. Singură, fără să cer voie nimănui. Și m-am dus, chiar dacă, după film, am primit o chelfăneală zdravănă de la mama, căci părinții, plecați în vizită la cineva, se întorseseră mai repede decât preconizasem eu. Dar, ce să-i faci, dragostea cere sacrificii, nu?

  Crescând, după cum era și normal, am uitat de fixația mea pentru Superman. Sau, mai bine zis, trebuia să stea la rând, căci au urmat alte personaje care mi-au atras atenția. Totuși, nu ca Superman, la care nu m-am mai gândit… până de curând… Dar, să vă povestesc...

  Am primit de la un văr care și-a golit casa rămasă ca moștenire, o sobă cu plită. Voia să o arunce la gunoi când ne-a întrebat dacă nu ne-o trebuie. A adus-o cu soțul până acasă, l-a ajutat să o descarce în curte și a mai rămas câteva zile afară până și-a făcut Luci timp pentru ea. Ba, mai mult, a făcut soba și un drum până la țară unde a reparat-o tati, după care ne-a adus-o înapoi, descărcând-o tot în curte. Pentru că se anunțaseră ploi, într-un weekend am hotărât cu Luci că e cazul să fie dusă pe terasă. Dar era foarte grea, iar eu nu-l puteam ajuta cu nimic, căci cum iau ceva greu în mâini, cum nu mă mai pot mișca, darămite să și înaintez. M-am gândit că va chema pe cineva să-l ajute. Dar, încăpățânat cum îl știu, nu și nu, că se descurcă el. Eu mi-am văzut de treaba mea cu florile și i-am dat pace. Până când văd soba că vine singură. Adică… na! cu ajutorul unei scânduri și a unor butuci din lemn. Ba, mai urcă și scările, trei la număr, până la locul amenajat dinainte. Atunci, „brusc și subit”, mi-am adus aminte de dragostea mea din copilărie: „Măi, da’ să știi că eu chiar m-am măritat cu Superman!” Și, după această nouă și neașteptată... descoperire, au început comparațiile între cei doi... Drept îi că bărbatul meu nu are ochi albaștri, dar e brunet (bine, acuma e mai mult grizonat), mai înalt decât mine (doar cu vreo opt centimetri, da’ se pune, nu?) și cu o grămadă de puteri supranaturale: nu a adus soba singur pe terasă? Ba a adus. Apoi, dacă Superman putea zbura, iaca... și Luci poate: nu a zburat el, acum câțiva ani de pe scară pe spate, de la vreo trei metri, cu păturile în brațe? (căci mansarda, nefinalizată încă, ținea loc de uscătorie și se urca până acolo cu ajutorul unei scări). Ba bine că nu! Săracul, a avut de suferit câteva zile, dar bine că nu și-a rupt nimica. Să nu mai amintesc de cascadoriile pe care le face cu un talent înnăscut, cum e, de exemplu, aterizarea forțată realizată nu demult, de când cu deparazitarea lui Flutur… Apoi, când fac vreo boacănă, cine e cel la care merg să rezolve, cum știe el, ceea ce meșteresc cu atâta „artă”, fie că e vorba de tehnologie sau de orice altceva? „Superman-ul” meu, desigur! Cine a rămas alături de mine, când viața ne-a pus la „grea încercare”, încurajându-mă: „Lasă, că trecem noi și peste asta!” când un altul, ar fi fugit, poate, mâncând pământul? Soțul meu, desigur, dragul meu „Superman”, alături de care „înaintez”, deja de 24 de ani, mână în mână, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet…

  Să mai zică cineva că visurile din copilărie nu se îndeplinesc… uneori...

                                            
 
„Superman-ul” meu cântându-mi o... serenadă...

        

luni, 27 noiembrie 2023

Gândul meu (Gheorghe Lupșe)

Zi frumoasă, zi de iarnă,

Fulgii albi din nori să cearnă!

Că de asta tot nu-mi pasă

Gândul meu nu e „acasă”.

 

Și cu fiecare oră

Care zboară ca pe unde,

Inima mi te adoră

Gândul meu la tin-s-ascunde.

 

Sub sprânceana aurie

Fuge gândul meu nebun,

În părul tău de mătase

Și nu-l pot opri din drum.

 

Dar nu vreau nici să-l opresc,

Ci mai tare să-l zoresc.

Să pornească-n vijelie

Spre a mea scumpă avuție...


 

miercuri, 22 noiembrie 2023

La mansardă...

  După aproape trei săptămâni în care familia noastră a dormit separat, ca cel mic să se obișnuiască să-și facă treburile afară, m-am gândit că e cazul să mă mut (normal, cu matracucul de copil cu tot) înapoi la mansardă unde, până atunci, Capucino fusese „stăpână”. Și, în cazul în care era nevoie de acomodarea mezinului pe timp de noapte și în această parte a casei, neexplorată încă, am hotărât ca aceasta să aibă loc într-o zi de sâmbătă; nu de alta, dar să ne putem odihni duminică, în cazul în care Codruț n-ar fi avut somn și ne-ar fi ținut treji și pe noi.

  Totuși, pentru a pune această idee în practică, era nevoie de ceva schimbări și pe-acolo, pe sus, căci deja știam cât îi place lui Codruț să-și manifeste curiozitatea față de „noutăți”. Și cum sunt foarte bună la făcut scenarii, îmi și imaginam delicatele mele păpuși de porțelan cum ar fi făcut rapid cunoștință cu „micul Piranha”, cel cu gura plină de „ace”. M-am scuturat de astfel de gânduri și, cu ajutorul lui Luci, partenerul meu de nebunii, etajele unu și doi (de jos în sus) ale „locuinței” păpușilor mele au fost înfoliate temeinic. Am golit măsuțele celor două noptiere, cablurile de la veioze le-am redirecționat pe lângă perete, după noptiere ca să nu-i vină lui Codruț ceva idei referitoare la ele (căci, deja încărcătorul meu de la parter e atins „de capsatorul” lui și încarcă doar într-o anumită poziție), am mutat în birou cam tot ce ar putea fi interesant de ros, am aspirat, am pus pătuțul lui Flutur lângă partea mea de pat (uf, că iar am obosit, numai când povestesc) și… mi-am zis că gata, mutarea poate avea deja loc.

  Seara, după ce plecase deja de ceva vreme Luci cu matracuca la culcare, ne urnim, cu greu, să mergem și noi. Flutur consideră că stă bine acolo unde e și, după ce mai dă o raită pe-afară, Codruț se ia după mine pe scări. Acum înțeleg mai bine de ce, urmărind-o pe Capucino, se oprise de fiecare dată, la ultima treaptă. Aceasta e mai înaltă decât celelalte și mai greu de escaladat. Dar, după ce-i pun lăbuțele din față pe treaptă și-l împing nițel de fund, ajunge sus unde, pentru el, totul e nou. O luăm spre dormitor unde Luci, care nu se culcase încă, avea veioza aprinsă. Matracuca stătea în pat, la picioarele lui. Direcționez din spate mezinul încotro s-o ia, dar sunt prea multe mirosuri noi, prea multe chestii de amușinat, de… încercat... Ajunge în „pătuțul” lui unde îi adusesem și o jucărie, dar nu are răbdare să stea pe loc. O pornește spre pătuțul lui Capucino pe care-l și încearcă. Deja gândindu-mă că se va face stăpân și pe el, matracuca rămânând fără nimic, iau pătuțul și-l bag sub pat. Cino urmărește totul de „sus”, dar nu zice nici „mâc”. Codruț n-are chef de somn, ci o pornește spre hol. Mă iau și eu după el. Amușină covorul, milimetru cu milimetru, ajunge în baie, încearcă (la gust) și covorul de acolo, după care o ia în sens invers. Mă gândesc că, dacă am stinge lumina, s-ar gândi că e noapte și tre’ să ne culcăm. Cu acest gând, aduc matracucul la fostul pat al lui Flutur, îi bag jucăria în gură să aibă ce molfăi și-i spun lui Luci să stingă veioza. Ne urăm noapte bună, Capucino se așază mai bine și… ne punem la somn. Noi, căci pipăind pe lângă pat, matracucul nu mai e acolo. Îl aud, pe undeva prin mijlocul camerei, scâncind. Aprind veioza și-l chem înapoi. Nu pentru mult timp, căci dispare iar. Of! că se anunță o noapte lungă… Aprind iar veioza să văd pe unde-o fi… Uite-l, e în mijlocul camerei, are de lucru cu covorul pe care-l întoarce, îl mușcă, trage de el… N-am ce să-i fac, căci de fiecare dată când îl aduc în patul lui, o zbughește iar. Sting veioza și aproape adorm. Capucino, ca de obicei, vrea să coboare să se culce în patul ei. Aud vânzoleală și mârâituri nervoase. Mi-amintesc că Cino n-are unde se culca, patul ei fiind pus „la adăpost” de Codruț. Aprind iar veioza (oare a câta oară?) mă ridic și-i pun „domiciliul” matracucii de unde l-am luat, sting veioza și nu mai bag în seamă niciun zgomot. La un moment dat, nu se mai aude nimic, dar pipăind cu mâna, mezinul tot nu e în pat. Aprind lanterna telefonului și verific pe unde-o fi: doarme la capătul patului. În sfârșit!

  Pe la unu și jumătate, mă trezesc și verific situația: Codruț doarme pe covor, aproape bot în bot cu Capucino care e în pătuțul ei. Se trezește și, pentru că nu fusese cam de multișor afară pentru vreo nevoie, îl fac să se ia după mine pe scări. Dârdâind în fața ușii, îl aștept până termină și ne întoarcem în casă, la căldură. Îl chem, dar Codruț e prea somnoros să mai urce la mansardă, ci se duce glonț la pătuțul din bucătărie și se pune la somn. E și Flutur prezent, așa că urc, cu greu, scările și până dimineața dorm și eu buștean...

……………………………………………………………………………………………………………….


  Constatând, în ziua următoare, că mezinul nostru nu e obișnuit cu noul loc de dormit o întreagă noapte, dându-mi seama și cât de greu fac „naveta” între sus și jos, când matracucul are vreo nevoie, mai amân câteva zile dormitul la etaj. Așa că în următoarea noapte, toți ceilalți sunt sus, în timp ce noi ne pregătim de culcare jos, la parter. După ce, pe la douăsprezece și jumătate, ies cu Codruț să-și facă treburile, mă culcușesc mai bine în pat, sub plapumă. Aud zarvă și mârâituri la etaj și, după câteva minute îl văd pe Luci venind cu Codruț în brațe și deschizându-i ușa să iasă. Nu vrea și-i spun că de-abia de câteva minute fusese afară. M-am gândit că i-o fi deranjat și de-aia mi l-a adus jos. Se duce să se culce, timp în care eu îl aștept pe Codruț, ca să pot stinge lumina. Dar, îl aștept degeaba, căci nepricopsitul de matracuc o zbughise iar, pe scări...

  Mă trezesc dimineața, pe când Luci deja se pregătea de mers la serviciu. Primele mele cuvinte: „Unde-i Codruț?” „Aaa, unde să fie, sus… Când am coborât, Capucino era în locul meu, Codruț în pătuțul lui Capucino și Flutur pe burtă, întins pe covorul plușat de la capătul patului… ” îmi zice Luci, liniștit. Deja mă gândesc, înciudată: „No, ni, mă, ce-mi face matracucul ăsta! Tot familionul doarme, fericit, sus, în timp ce eu, stau ca fraiera la parter, singură...”


 

sâmbătă, 18 noiembrie 2023

Grea muncă și educația asta…

  De cum a intrat Codruț în viața noastră, am început cu toții să ne ocupăm de educația lui, fiecare din propria perspectivă. Adică noi, eu și Luci, îl învățăm să-și facă treburile afară, că așa-i normal și așa-i stă bine unei matracuci educate, în timp ce ăialalți membri ai familiei se întrec unul pe altul în a-l învăța cele necesare într-ale… educației canine, ca să zic așa, fiecare la ce se pricepe mai bine.

  Astfel, Flutur, cel mai înalt în „grad”, deja ajuns la o vârstă venerabilă în care nu-i mai arde de jocuri și copilării în fiecare moment, dornic doar să fie lăsat în pace și să zacă cât mai mult timp pe canapeaua lui verde din bucătărie, nu s-a descurajat și nici nu a renunțat la tabieturile lui din cauza unui pici matracucuc, uneori obraznic și cu o energie ce dă pe dinafară de cele mai multe ori (că atunci când doarme, pare destul de liniștit)… Dacă la început se ferea de el, cred că s-a gândit mai bine că doar el e „șeful” și acum încearcă, așa cum poate, să-l pună la respect pe cel mic, ca acesta să-și dea seama când poate insista cu joaca și când nu. Încă nu-i pot lăsa singuri, că mi-e frică ca nu cumva „șeful” să exagereze cu… educația, că așa-l „ceartă” câteodată, de și pică Codruț pe spate... și așa rămâne… trei secunde, după care o ia de la capăt. E foarte diferit față de cum era matracuca la vârsta lui, șmechera care, de cum se apropia Flutur de ea, se arunca instant pe spate; nu și Codruț, că pe el nu-l învățase nimeni cum stă treaba cu gradele... canine. Oricum, mârâitul și „rânjitul” lui Flutur față de cel mic, s-a modificat foarte mult de la prima întâlnire, căci acum parcă-l ceartă… mădărit sau, nici nu știu cum să explic. Doar când mezinul exagerează, reacția lui Flutur e mai dură. Oricum, Codruț începe să priceapă cum să se comporte cu… „șeful cel mare”.

  Dacă relația dintre Flutur și Codruț e, oarecum, stabilă în momentul de față, cu Capucino e altă poveste. Impactul pe care l-a avut micuțul matracuc față de, până atunci, alintata familiei, a fost unul cam mare pentru ea. Astfel, primele zile matracuca le-a petrecut afară, în cușca, până atunci pe post de decor, fie ploaie, fie vânt... Dar, văzându-l pe Flutur în rolul de educator, s-a gândit să se facă și ea utilă cu ceva și… cum altfel decât învățându-l pe Codruț ce știe ea mai bine? Să concerteze, desigur! Și s-a pus, draga mea matracucă, pe vocalize aproape toată ziua, 24 de ore din 24. Deocamdată, cei doi, și profesor, și elev, sunt cu lecțiile de muzică la tonalitățile grave și… „foarte” grave, de-mi vine și mie a crede că, dacă mai insistă mult Capucino pe recapitulare, aceasta se va transforma de-a dreptul într-o pisică „torcăcioasă”. Lecțiile nu rămân, însă, fără ecou, căci sârguinciosul elev, timid până atunci, a început a prinde glas și-i comentează profesoarei lui de nici nu mai știe cum să reacționeze, biata de ea. Atunci, se uită la mine, cerându-mi, parcă, ajutorul… „Ce să-ți fac, dragă Capucino, tu singură îți înveți elevul să devină obraznic! Cred că trebuie să abordezi problema dintr-o altă... perspectivă” vin eu cu replica. Și Capucino mă ascultă, după cum i-am sugerat, apropiindu-și boticul de boticul celui mic, dând cu frenezie din coadă, ceea ce matracucului mezin pare să-i facă mare plăcere. Oricum, când se pun cu toții pe cântat, iese un concert ca-n vremurile bune, de „zile mari”, încât vecinilor le vine să… aplaude frenetic, ce credeați că vreau să spun?

  Pe măsură ce trece timpul, „programa școlară” a elevului nostru se mai îmbogățește cu cîte un capitol… Căci, așa cum e și normal, în fiecare zi Codruț descoperă noi și noi lucruri interesante. De exemplu, mobila pe care, vă dați seama că nu-l putem lăsa să o „inspecteze” după voia lui. Așa că, după ce i se spune de „n” ori că nu e voie și el se face că nu aude, încercăm să-i despărțim dinții de piciorul mesei, de colțul oglinzii, de scândura de sub pat (ehe, acolo ajungem mai greu)… Atunci el, de ciudă, trage o fugă până-n bucătărie și se ușurează, cu mare satisfacție, pe covor, ceea ce știe, șmecherul, că pe mine mă enervează la culme. Oricum, ieșitul atât de des afară, chiar și pe timp de noapte de două-trei ori, pare să dea rezultate, căci el singur merge la ușa de la terasă și trage de perdea, semn că vrea să iasă, dragul de el.

  Pentru că, totuși, Codruț e un copil de matracuc, are nevoie și de joacă, nu numai de lecții. Dar matracucile astea nu vor să-și schimbe rolul de profesori (care le face, după cum am observat, o deosebită plăcere) în cel de parteneri de joacă, astfel că... ce să facă bietul copil? Se joacă singur sau, de cele mai multe ori cu mine, căci eu sunt mai mult cu el. Eei, și atunci, adio exerciții dimineața, căci nu pot face kinetoterapie cu un matracuc care se agață la fiecare mișcare de-o mână, de-un picior sau de haine… așa că le fac seara, pe ascuns, când el doarme. Are o grămadă de jucării, tre’ să caut și punga cu jucăriile celorlalte matracuci, dar tare mult îi place să-și folosească „acele”... Pentru asta, eu îi spun „micul Piranha” și, credeți-mă că își merită porecla cu vârf și îndesat. Uitasem, de când fuseseră matracucile mici, cu ce „ace” sunt înzestrate de la „mama natură” la vârsta asta...

  Cam atât, deocamdată, cu educația micului nostru elev, căci nici prea multă școală nu face bine… Eu una, așa am auzit...

 
Elevul Codruț alături de profesorii lui, Flutur și Capucino...
 


joi, 16 noiembrie 2023

nea/ne-a

                                  nea

Crengile copacilor s-au împodobit cu o minunată beteală de nea.

Afară ninge cu fulgi mari de nea.

Un strat generos de dalbă nea a acoperit șoseaua.

Nea Ion și nea Petrică sunt vecinii mei.

-Nea, Codruț! Mai repede, că ne-apucă noaptea pe drum!


                                 ne-a

Ne-a dat și nouă din plăcintele lui.

Nu s-a uitat la noi, nici măcar nu  ne-a băgat în seamă.

Ajungând acasă, ne-a făcut o primire de ne-a bucurat sufletul...

Pentru că i-am colindat frumos, ne-a servit cu ce avea mai bun.

Ne-a ieșit dintr-o dată în față, de-am sărit amândoi în sus de spaimă.


Călătoria

  Suntem diferiți… ființe unice și irepetabile, fiecare cu bucuriile și necazurile noastre… Bucăți de viață vesele sau mai puțin vesele, lasă pe chipul nostru urme de neșters, noi continuând să mergem înainte, tot înainte, căci înapoi nu ne putem întoarce… Uneori, când și când, ajungem la câte o bifurcație și acolo ne oprim, încercând să ne dăm seama încotro s-o luăm, care ar fi calea cea bună: o nouă carieră, un nou loc de muncă, o nouă relație, întemeierea unei familii… totul cu puțină îndoială, cu o strângere de inimă, ca de fiecare dată când ne e frică să renunțăm la ce știm, la ce cunoaștem și ne e familiar ca să ne avântăm spre ceva nou, spre necunoscut... Căci, de cele mai multe ori, teama de a nu suferi, de a nu lua o decizie proastă, ne face să nu riscăm, să nu ieșim din zona de confort cu care suntem atât de obișnuiți și în care ne simțim atât de bine… și să pierdem șansa de a avea ceva minunat, ceva pregătit special pentru noi… Sau, din contră, riscând greșit, să ne pierdem libertatea și bucuria pe care am avut-o până atunci, luând-o pe un drum pe care n-am dori să mergem, ajungând într-un loc în care nu ne simțim deloc bine... Sunt alegerile noastre, oricare ar fi ele, iar dacă ceva nu iese bine, nu putem da vina pe altcineva, cine dezmeticim, strângem din dinți și schimbăm direcția, fără să mai privim înapoi, ci doar înainte, mereu înainte...

  După ce chibzuim (sau nu, căci mai sunt și unii care se aruncă cu capul înainte, negândind prea mult), continuăm să înaintăm și o vreme drumul nostru pare liniștit, pare că totul se așază așa cum ne-am dorit. Uneori, călătorim singuri, uitându-ne în dreapta și-n stânga, admirând frumusețile pe care le întâlnim în drumul nostru, dând, dacă putem, o mână de ajutor celui care are nevoie, iar dacă obosim, ne oprim să ne tragem sufletul, dar având mereu același țel în minte: să înaintăm. Sau, mai există persoane care nici nu se uită pe unde trec, nu văd niciuna dintre frumusețile întâlnite în cale, ci doar înaintează, uneori fără odihnă, doar din dorința de a avea cât mai mult, de a ajunge cât mai departe, cât mai sus (din punct de vedere social). Mânați de ambiție, uită, de fapt, să trăiască… Uneori, ei se prăbușesc pe cale, datorită oboselii, fără a avea alături pe cineva care să-i ajute să se ridice, căci așa au ales la un moment dat, gândindu-se că un alt tovarăș de drum i-ar incomoda să înainteze așa cum și-ar fi dorit. Sau, ajung la sfârșitul călătoriei, dar cu toate că acum au mai mult decât ar avea nevoie, nu au cui să predea ștafeta, să ducă mai departe ceea ce au agonisit cu atâta trudă și efort… Aceștia sunt, în mod paradoxal, cei mai săraci și cei mai singuri...

  Alteori, ni se alătură în călătoria noastră prin viață și alți tovarăși, uneori o scurtă bucată de drum, chiar și numai câțiva metri, alteori mii de kilometri, mână-n mână, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă. Și parcă în doi drumul nu mai pare atât de… monoton, de plictisitor uneori, nefăcând altceva decât să înaintăm și… cam atât, doar cu câteva pietricele de care ne mai împiedicăm când și când, mici obstacole peste care trecem fără prea mare efort. Dar, se poate întâmpla ca, pe măsură ce înaintăm, pietricelele să devină din ce în ce mai mari, adevărați bolovani, vântul care adia blând până atunci, mângâindu-ne fața, se poate transforma într-o clipă în adevărate viscole și furtuni, cutremurându-ne până-n adâncul ființei noastre… În astfel de momente, drumul se dovedește a fi greu de parcurs, făcându-ne să ne împiedicăm, să cădem, bâjbâind prin întuneric după o rază de lumină, după un sprijin… Atunci ne oprim, căci nu avem de ales, ne târâm, așa cum putem, din mijlocul drumului, pe margine, pentru a nu-i împiedica pe ceilalți să înainteze și… în prima fază, cădem în deznădejde… Atunci e momentul ca tovarășii cu care am parcurs deja atâta amar de drum (familia, prietenii adevărați) să acționeze, să nu ne lase pradă deznădejdii, să ne ajute să ne ridicăm și să ne continuăm, așa cum putem, călătoria… Un sfat, o vorbă bună, o rugăciune trimisă Celui de Sus pentru cel căzut contează și acestea extrem de mult. Privind la ceilalți cum înaintează, noi rămânând cu mult în urmă, ba părându-ni-se că, din cauza noastră, nici tovarășii noștri nu pot călători în voie, cu ditamai „povara” după ei, aceste viscole și furtuni ni se par nedrepte… Lecții de viață prea dure, credem noi, dar atât de importante în evoluția noastră, ba chiar și a tovarășilor noștri de călătorie, căci toate acestea ne întăresc, ne fac mai puternici decât înainte… Și… ce să vezi? de cele mai multe ori, ele ne fac să schimbăm direcția, să ne dăm seama că drumul pe care mergeam până atunci nu era cel potrivit… Sau, se mai întâmplă ca tovarășul alături de care călătoream să nu mai rezoneze cu noi, să ne împiedice să înaintăm și atunci e mai bine să o luăm amândoi pe drumuri diferite, opuse chiar...

  Înaintând pe o altă cale, cu totul nouă, cu puțină teamă de ce ne-ar mai putea aștepta pe parcursul călătoriei noastre, întăriți sufletește, deși mai slăbănogiți cu trupul, învățăm, greșim, ne corectăm, plângem, zâmbim, ne bucurăm… într-un cuvânt… TRĂIM...



 


luni, 13 noiembrie 2023

Întâmplare și... speranță (Gheorghe Lupșe)


 

 

La o margine de țară

Într-o lungă zi de vară,

Un fecior trecea voios

Pe malul apei în jos.


Și era frumos feciorul

Strălucea în juru-i malul.

Era-nalt și mlădios

Ș-avea gândul luminos.


Nu cunoștea supărarea,

Nici dorul și nici durerea.

Avea sufletul curat,

Mulțumit și împăcat.


Avea ochii cum e mura,

Senină căutătura.

Era tânăr și voios

Și cânta mereu duios.

 

Într-o zi de primăvară

S-a dus la un târg de țară,

Într-un târg învecinat

Cu mai mulți feciori din sat.

 

Mergeau vorbind, pe cărare

Cu o mare nepăsare.

Și cum mergeau apăsat,

Au văzut departe-un sat.

 

Și-au grăbit pasul mai tare

S-ajungă mai iute-n vale.

Nicio vorbă n-au schimbat

Până ce-au intrat în sat.

 

 .........................................

 

Sub un plop, lâng-o fântână,

C-o cofă de lemn în mână,

Sta o fată și privea

Cu un câine-alăturea.

 












Privea lung în largul zării,

Cum s-apropiau feciorii

Ce treceau pe lângă ea

Fără-n seam-a-o băga.


Doar unul din ei rămase,

De ceilalți se depărtase

Și-o privi sfios, mirat,

Și apoi fugi săltat.


Că rămase mult în urmă

Ca un miel de a sa turmă.

I-a ajuns el gâfâind

Și-napoi mereu privind...


Feciorii când îl văzură

Ochii mari ei și-i făcură,

Că fârtatul lor frumos

Devenise rușinos.

 .................................

Fata porni pe cărare,

Câinele-o urmă agale.

Mergea-ncet și chibzuind

Și la fecioraș gândind.

 

Că-i plăcuse-a lui privire

Fără nicio șovăire,

Ochii negri și sfioși,

Ca și doi cărbuni lucioși.

 ...........................................

Când era pe la chindie,

Dintr-a lor călătorie

Feciorii se întorceau.

Veseli, glumeau și râdeau.  


Doar unul-i rămas în urmă

Veselia i se curmă.

Se-ndreaptă nepăsător

Pe urma fârtaților.










 


Gândul lui era la fată,

Inima-i neastâmpărată.

Se uita și nu vedea

De pietre se-mpiedica.

 

...........................................

 

Zilele care urmară

Pentru el fură povară.

În muncă nu avea spor;

Se-nvârtea neștiutor.

 

Inima-n piept i se zbate,

Doru-n ea nu-i mai încape.

Nu știe ce i-a venit:

E nebun sau necăjit?

               

Fata-i face întristarea;

Și își puse întrebarea: 

De-acuma a cui va fi,

Oare o va dobândi?



 

 

 

miercuri, 8 noiembrie 2023

Povestea lui Codruț

  Viața îți oferă, din când în când, niște ocazii unice, oportunități, situații neașteptate sau mai știu eu cum să le numesc, de care, depinde de tine ce faci cu ele: ieși din zona de confort și le accepți, cu bucurie nedisimulată, cu toate că nu e ușor și te scoate din ritmul și rutina cu care erai deja obișnuit sau treci nepăsător pe lângă ele, spunându-ți (ca să nu te simți vinovat) că nu se poate, că nu e momentul, că nu-i treaba ta, că, dacă situația era alta, te implicai, dar așa… Și uite cum, într-un mod cu totul neașteptat, apare și în calea noastră o astfel de ocazie… Dar, mai bine să vă povestesc ce-am făcut noi în situația în care ne-am trezit prinși, fără voie…

  În duminica din 29 octombrie a acestui an (2023), zi de-acum înainte memorabilă pentru familia noastră, ne întorceam acasă din oraș cu mașina. Deja știam cum va decurge restul zilei: ascultăm „Vatra luminoasă” la radio, poate mai pozăm ceva interesant de prin grădină, mâncăm de prânz, ne uităm la televizor, poate și adormim nițel; apoi, făcându-se seară destul de repede, hrănim matracucile, ne jucăm puțin cu ele de-a smotocitul și… gata, ultima zi de weekend e ca și trecută… Deja cu aceste gânduri în minte, ajungem la noi pe stradă și… ne oprim, căci în fața noastră, se află mașina vecinului de vizavi, blocând accesul. El era afară din mașină, aplecându-se pe dedesubt, când dintr-o parte, când din alta. Nu știm ce se întâmplă, așa că Luci iese din mașină să vadă „ce și cum” și dacă poate ajuta cu ceva. Lipită de roata din față de pe partea stângă a mașinii, spre interior, se afla o mogâldeață albă, „stană de piatră” din care i se ghiceau doar lăbuțele. Speriată nu se știe din ce cauză, o zbughise de pe margine direct spre mașină, vecinul având prezența de spirit de a opri „brusc și subit”. Acum, se chinuia s-o scoată afară, pentru a-și putea continua drumul, dar micuța mogâldeață nu se lăsa dezlipită de roată, de zici că era sudată. „Să dau puțin înapoi?” îl întreabă pe Luci. „Nu, s-ar putea să se sperie și mai tare și să ajungă sub roată!” Cobor și eu și îi dau bastonul, poate reușește să ajungă mai bine la ea și s-o tragă afară de sub mașină. Într-un final, Luci reușește, fără a se mai ajuta de baston și, triumfător, ținând în brațe suflețelul patruped (căci asta era) speriat la culme, aștepta să se liniștească. Are blănița din jurul ochilor și urechile negre și un „pompon”, tot negru, deasupra codiței. În vârful capului „trona” un semicerc alungit, și el de culoarea tăciunelui. Firesc, ca și cum așa era normal, mă îndrept spre el, cu mersul meu de „pinguin”, cu brațele întinse. După ce se cuibărește, fiind la adăpost de orice pericol, intru în mașină. Este alintat și mângâiat de o altă vecină care tocmai venise acasă cu copiii, ajungându-se la concluzia că este abandonat, dar nu-l pot lua ei, căci deja au trei pisici și o cățelușă. Drumul fiind deblocat, mergem fiecare în treaba noastră.

  Ajungem acasă, unde intru cu piticul în brațe, cu grijă maximă, căci matracucile „dansează” în jurul meu, curioase să vadă ce „surpriză” le aduc. Având deja 10 căzături „la activ”, consider că e destul de bogată colecția mea, neavând nevoie să-i mai adaug un număr impar. O pornesc țintă spre baie, căci micuțul e murdar și plin de „musafiri săltăreți”. Dau drumul la duș, timp în care matracuca se tot ridica pe marginea vănii să vadă mai bine ce se întâmplă. O dau la o parte, continuând cu dușatul, mai ales că micuțul vrea să evadeze. Sub acțiunea șamponului, o parte dintre „musafiri” decide să părăsească „locuința” de până atunci, luând-o la vale, spre scurgere, odată cu apa. Șterg puiuțul cu un prosop de-al matracucilor și pun în funcțiune uscătorul de păr. Am scos, pe puțin, vreo 50 de purici din blănița micuțului. Vă las pe voi să ghiciți ce-am făcut, pe urmă, cu ei… Obosit de la toate emoțiile prin care trecuse până atunci, moleșit de la dușul cald de care avusese parte, puiuțul mi-a adormit în brațe. Parc-ar fi o jucărie de pluș, e moale ca o cârpă în mâinile mele… pufos și moale…

  Neavând în casă decât bobițe pentru seniori, Luci primește de la un vecin o conservă pentru pisici. Nici nu știu unde găsește vechiul vas al matracucii în care golește cam un sfert din conservă și-l pune pe pat. Piticul devorează conținutul într-o clipă, parcă nici nu respiră. Matracuca vede toate astea și bagă la cap, dar păstrează distanța.

  Toată după-masa ne-am petrecut-o umblând după fundul piciului, care nu poate fi lăsat singur, deocamdată: este „huiduit” de matracuci care-l simt și-l tratează ca pe un străin, cu toate că e doar „un copilaș”. Ieșim și în stradă cu el unde, vecinii, rând pe rând, îl „refuză” căci, văzând reacția matracucilor, suntem în stare să lăsăm să-l adopte altcineva. Nu-l vrea nimeni, așa că rămâne la noi, ca al treilea matracuc...

  Seara hrănim toată trupa și desfacem vechiul nostru pat în care ne vom îngrămădi să dormim. Doar noi, căci matracuca, simțindu-se trădată, decide să doarmă singură la etaj. Până învață să facă afară, piticul va dormi la parter, așa cum au făcut toți patrupezii pe care i-am avut până acum, timp de vreo două săptămâni, căci mi-ar fi imposibil să cobor scările de la mansardă de 2-3 ori pe noapte, cu un „bagaj” în brațe, când eu de-abia mă cobor pe mine…

  A doua zi mergem la veterinar, îl căutăm de cip să vedem dacă nu e al cuiva și, pentru că nu e, îl adoptăm cu acte în regulă. Încă nu știm cum să-l cheme, așa că, în locul numelui, spațiul rămâne gol, deocamdată… Plătim tot ce trebuie pentru el, consultație, deparazitări, vitamine, planificăm primul vaccin și ne întoarcem acasă, nu fără a trece pe la un magazin de unde cumpărăm și mâncare, și pătuț, și jucării, și zgardă…

  După vreo două zile, în care au loc și deparazitările micuțului, decidem că putem lăsa matracucile să se împrietenească cu el. Dar… vezi’ de treabă, îl mârâie, matracucul chiar săltând, fioros, buza, de cum se apropie, de zici că-i ciumat. Bine că măcar fug de cum îl văd că se apropie, căci noi, coadă după el, repetăm ca o moară stricată: „Flutur, nu-i voie!”, „Cino, nu-i voie!”… „Nu, nu, nu!” De fiecare dată când ies cu el afară, trec pe la matracuci și le las să-l miroase, să se obișnuiască cu el… Flutur deja dă semne că e ok, dar matracuca, „mâțucul” mic și alintat până atunci, vrea să-mi arate, clar și răspicat, că încă e supărată pe mine. Și încă nu i-a trecut, motiv pentru care stă toată ziua afară, fie ploaie, fie vânt, și nu intră înăuntru, oricât aș chema-o, până nu vine Luci acasă, cu el comportându-se foarte drăgăstos. Îmi storc creierii să-i înțeleg reacția și, până la urmă, „îmi pică fisa”: eu am adus în casă intrusul, hoțul de smotoceală și de iubire, eu l-am îmbăiat, l-am alintat… Ei, na! cată acum de împacă matracuca, convinge-o că „intrusul” e un fel de frățior mai mic, că nu le-a furat nimic din ce li se cuvenea lor, ei și lui Flutur… Și… „bagă mare” smotoceală cât încape, alintare și ce mai consideră Capucino că ar merita și nu primește din cauza „hoțului”. Rezultatul nu întârzie să apară, căci am ajuns de ne-am împăcat. Doar eu, mezinul matracuc încă mai are de așteptat… Flutur l-a acceptat deja, de cum îl prinde piticul, coada lui e pe post de jucărie. Și în mișcări începe să-l imite, de parc-ar fi tatăl cu fiul…

  Pentru că încă nu știam cum să-l cheme, strigându-l „hei!”, „pitic!”, „pici!” și mai știu eu cum, era musai să-l botezăm cumva, să știe că ăla e numele lui și să se obișnuiască cu el. Ne-am tot gândit și răzgândit, mai în glumă, mai în serios, de la Moka, la... Ducu, Certo Taz, Spot, Pepsi, Cico, Mască… Având în vedere numele deosebite ale matracucilor, trebuia un nume cam tot așa și micuțului matracuc. Chiar am glumit: pentru că seamănă cu Flutur, ce-ar fi să-i spunem… pui de Flutur, adică Molie? Haha, nu i se potrivește… Și totuși… cum să-l cheme? Pe când eram în parcare la veterinar pentru primul vaccin, Luci spune: „ce zici de… Codruț?” Eu repet: „Codruț… îmi place, ăsta rămâne…!”

  Și uite-așa, ne-am trezit cu Codruț, cel de-al treilea matracuc, ca făcând parte din familia noastră. Ne-a schimbat complet ritmul și rutina cu care eram obișnuiți, încă e o nebunie în casa noastră… o nebunie minunată… Dar, nu pot să nu mă întreb: ce ar fi fost de capul bietului Codruț, dacă nu ne-am fi intersectat cu el în acea duminică, la sfârșit de octombrie? 


 


marți, 17 octombrie 2023

Chiriașii

  S-a întâmplat într-o vară din anii trecuți, când mansarda noastră, neamenajată încă, era folosită pentru uscat haine. Luci a pus sfoară rezistentă pentru rufe de jur-împrejur, pe diagonală, de-a stînga și de-a dreapta grinzilor, astfel că era loc suficient să întindem acolo o grămadă de haine, pături, lenjerii de pat… în fine, mansarda noastră se transformase într-o uscătorie. Ca să fim și mai „eficienți” și să utilizăm spațiul în totalitate, nu doar partea aeriană, tot acolo puneam, în saci de rafie sau de plastic, după cum se nimerea să existe în momentul respectiv prin casă, hainele de vară sau de iarnă, în funcție de anotimp… Dar era chiar bine, căci fiind umbră, vântul care adia prin „ușa” veșnic deschisă de la balcon (pe unde era și intrarea, cu ajutorul unei scări), făcea ca hainele să se usuce destul de repede. La fiecare tură de spălat, ne făceam „exercițiile” de sus-jos, jos-sus, cu hainele urcând sau coborând, în funcție de situație și, la fel făceam la fiecare început sau sfârșit de sezon, cu sacii plini de haine sau de papuci.

  Pe când a fost gata și terasa… nu ne-a mai venit să „vizităm” atât de des mansarda nefinalizată, cumpărându-ne uscătoare. Era mult mai comod să întindem acolo hainele pe terasa care devenise locul nostru de relaxare. Aici luam masa, aici era și balansoarul pe care citeam ore întregi și tot pe terasă ne petreceam serile de vară până se întuneca. Dar și atunci, făceam lumină, căci nu ne venea să intrăm înăuntru, atât de plăcut era afară. Și acolo, într-o seară, am auzit, primele bâzâituri, mult mai sonore decât ale bietelor albinuțe atrase de lumina becului și de florile din ghivece. Ridicând privirea, am văzut vreo două-trei „albinoaie”, viespoi sau ce erau, oricum, mult mai mari decât ar arăta o albină obișnuită sau o viespe. Nu ne-am făcut probleme, cine știe ce „gâze” or mai fi și alea… Ș-apoi, asta se întâmpla doar seara, după ce aprindeam becul. Dar și la baie, dacă foloseam întrerupătorul, se auzeau astfel de bâzâituri. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când Luci, urcând la mansardă cu niște pături, coboară rapid și-mi dă de veste: „Cred că avem niște „chiriași” la etaj… Ar trebui să evităm să mai urcăm… ” Ce faceee? Avem „chiriași”? Musai să verific, să văd despre ce-i vorba… Urc cu grijă, cu Luci pe urmele mele și… nu-mi vine să cred ce mi-e dat să văd: în partea stângă, „sudată” direct de grinzi și de acoperiș, un fel de… cochilie, cam așa cum au melcii ce-și poartă casa în spinare… Dar era imensă, mai mare de o jumătate de metru, mult mai mare… Nu știam unde era intrarea, dar nici n-am stat să investighez, căci din afară, pe la partea respectivă de acoperiș se auzeau bâzâituri, de genul celor pe care le auzeam seara pe terasă, la lumina becului… dar mult mai multe… Mi-e frică să mă apropii, așa că fac stânga-mprejur și cobor repede…

   Și… cam gata cu liniștea și armonia… Nu-mi mai venea să stau seara pe terasă, când știam că la etaj avem astfel de… chiriași… Pe când se însera, cum auzeam cunoscutele „bâzâituri” intram în casă și închideam rapid ușa, nu cumva să ne trezim cu vreuna înăuntru. Îmi era frică și să țin la baie geamul deschis, căci pe vremea aceea nu aveam plasă de protecție împotriva insectelor… Cu toate că ziua nu vedeam nici urmă de chiriași (or fi la „serviciu”, cine știe?), nu mă puteam gândi decât la ei… Dar gândurile mele nu erau chiar... duioase, de dragoste, așa cum se gândește iubita la dragul ei drag, ci erau așa, mai brutale: cum de ne-am trezit, taman la noi în mansardă, cu asemenea… bâzdâganii? Cum or fi reușit să-și ridice casa atât de rapid, când noi deja de câțiva ani ne-am apucat și mai avem atât de mult de lucru la ea? Și, mai ales, cum să facem să… evacuăm chiriașii nedoriți, căci, evident, nu putem conviețui așa pe mai departe?

  După câteva „investigații” întreprinse de tati la fața locului, acesta și-a dat seama cam despre ce fel de… „lighioane” este vorba: lupul-albinelor. De ce ne-au ales taman pe noi? Pentru că vecinul are stupi cu albine și, cum aceste viespi uriașe se hrănesc cu nectar, polen, dar vânează și albine pe care le omoară și le duc larvelor ca hrană, casa lor era numa’ bine „construită” în apropiere. Buuun, de-acum trebuie să chemăm pe cineva, nu știu, persoane autorizate care să rezolve problema. Dar… cine s-ar încumeta să se ocupe? Sună tati la o firmă de deratizare care avea sediul în apropiere, la noi în cartier. Răspunsul nu întârzie să apară: nu pot trimite pe nimeni să ne ajute, căci la o astfel de procedură, câțiva muncitori au fost înțepați, de au necesitat spitalizare, cu suport financiar din partea firmei. Tati nu se descurajează, ci încearcă la primărie: nu au persoane specializate pentru așa ceva. La poliție și la pompieri, același rezultat. Până și la ziar s-a interesat, fără nicio rezolvare. Măi, să fie! că treaba devine chiar serioasă, fără posibilități de soluționare. Vă dați seama că, după cele aflate de curând, chiar nu mai aveam de gând să lăsăm „chiriașii” să locuiască în continuare la noi, cu sau fără „contract de închiriere”. Doar că nu ne-am gândit că va fi atât de greu să-i expulzăm din... locuință.

  Salvarea a venit tot de la firma de deratizare unde se interesase tati la început. Fiul patronului s-a încumetat, pe răspunderea lui în caz că se întâmplă ceva, să vină să ne ajute (vorba vine, „să ne ajute”, căci pe noi ne-a pus să stăm înăuntru, să nu ne mai poarte și nouă grija că am putea păți ceva, între timp). Apoi, s-a echipat corespunzător într-un combinezon alb, așa cum am văzut că au apicultorii, acoperindu-l din cap până-n picioare, cu ochelari, cu mănuși groase și cu un spray special și a urcat în pod, unde erau „chiriașii”. A dat cu spray din belșug, pentru a anihila viespile din „locuință” și din jurul acesteia. Tati îi confecționase o prăjină lungă cu care s-a ajutat să dea jos cochilia pe care a tras-o într-un sac mare, cam ca cele folosite la tomberoane, timp în care dădea în mod constant cu spray, pentru a se apăra de viespile nervoase. Nu știu ce a făcut cu sacul, habar n-am! dar nici nu m-a interesat, ducă-l și facă ce-o vrea cu el. Oricum, după finalizarea operațiunii, ne-a spus să nu ieșim pe-afară în ziua aceea, căci seara, când vor veni acasă viespile plecate, vor fi tare furioase și n-ar fi indicat să dăm nas în nas cu ele.

  Cam așa ne-am scăpat și noi, și albinele vecine, de viespile uriașe, denumite „lupul albinelor”. Niciodată nu ne-am mai confruntat cu o situație asemănătoare și, sincer, nici nu ne-am fi dorit. Dar cred că astfel de „chiriași”, nimeni nu-și dorește să aibă...

Una dintre vecinele noastre albine, în timpul orelor de program...

 

luni, 16 octombrie 2023

Balada unui greier mic (George Topîrceanu)

 Peste dealuri zgribulite,

Peste țarini zdrențuite,

A venit așa, deodată, 

Toamna cea întunecată.


Lungă, slabă și zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai,-

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipește-n evantai

 

Ploi mărunte, 

Frunze moarte, 

Stropi de tină,

Guturai...

 

Și cum vine de la munte,

Blestemând

Și lăcrimând,

Toți ciulinii de pe vale 

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceșii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni...


Doar pe coastă, la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă:

 

„-Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică.

Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,-

Și-apoi umple lumea toată

Că m-am dus și i-am cerut...

Dar de-acuș

Zise el cu glas sfârșit

Ridicând un picioruș,-

Dar de-acuș s-a isprăvit...

 

Cri-cri-cri

Toamnă gtri,

Tare-s mic și necăjit!”

 


n-ați/na-ți

                                 n-ați

De ce n-ați învățat pentru astăzi?

Voi n-ați face așa ceva, nu vă cred în stare de un asemenea comportament...

N-ați vrea să veniți cu mine?

Știu că n-ați putea dormi liniștiți dacă ați face o faptă rea.

N-ați auzit că astăzi nu facem ore?


                                na-ți

-Na-ți și ție un covrig! 

-Nu vreau nimic de la tine, așa că na-ți banii înapoi!

-Na-ți haina asta, că tare frig s-a făcut!

marți, 10 octombrie 2023

Întrebare (Gheorghe Lupșe)

Ce am eu oare cu tine

Că te văd mereu în vis,

Și îmi place mult de tine

Dar tot nu ți-o spun deschis?


De ce tac când îmi vorbești,

De ce nu pot să-ți răspund

Chiar despre-un lucru mărunt,

Așa-i oare când iubești?


Nu știu, n-am eu altă treabă,

N-am ceva să mă desmierd?

N-am, că numai tu-mi ești dragă

Și n-aș vrea ca să te pierd... 




luni, 9 octombrie 2023

Balul

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, „înțoliți” de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles...

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea...


 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...