Grea muncă și educația asta…

  De cum a intrat Codruț în viața noastră, am început cu toții să ne ocupăm de educația lui, fiecare din propria perspectivă. Adică noi, eu și Luci, îl învățăm să-și facă treburile afară, că așa-i normal și așa-i stă bine unei matracuci educate, în timp ce ăialalți membri ai familiei se întrec unul pe altul în a-l învăța cele necesare într-ale… educației canine, ca să zic așa, fiecare la ce se pricepe mai bine.

  Astfel, Flutur, cel mai înalt în „grad”, deja ajuns la o vârstă venerabilă în care nu-i mai arde de jocuri și copilării în fiecare moment, dornic doar să fie lăsat în pace și să zacă cât mai mult timp pe canapeaua lui verde din bucătărie, nu s-a descurajat și nici nu a renunțat la tabieturile lui din cauza unui pici matracucuc, uneori obraznic și cu o energie ce dă pe dinafară de cele mai multe ori (că atunci când doarme, pare destul de liniștit)… Dacă la început se ferea de el, cred că s-a gândit mai bine că doar el e „șeful” și acum încearcă, așa cum poate, să-l pună la respect pe cel mic, ca acesta să-și dea seama când poate insista cu joaca și când nu. Încă nu-i pot lăsa singuri, că mi-e frică ca nu cumva „șeful” să exagereze cu… educația, că așa-l „ceartă” câteodată, de și pică Codruț pe spate... și așa rămâne… trei secunde, după care o ia de la capăt. E foarte diferit față de cum era matracuca la vârsta lui, șmechera care, de cum se apropia Flutur de ea, se arunca instant pe spate; nu și Codruț, că pe el nu-l învățase nimeni cum stă treaba cu gradele... canine. Oricum, mârâitul și „rânjitul” lui Flutur față de cel mic, s-a modificat foarte mult de la prima întâlnire, căci acum parcă-l ceartă… mădărit sau, nici nu știu cum să explic. Doar când mezinul exagerează, reacția lui Flutur e mai dură. Oricum, Codruț începe să priceapă cum să se comporte cu… „șeful cel mare”.

  Dacă relația dintre Flutur și Codruț e, oarecum, stabilă în momentul de față, cu Capucino e altă poveste. Impactul pe care l-a avut micuțul matracuc față de, până atunci, alintata familiei, a fost unul cam mare pentru ea. Astfel, primele zile matracuca le-a petrecut afară, în cușca, până atunci pe post de decor, fie ploaie, fie vânt... Dar, văzându-l pe Flutur în rolul de educator, s-a gândit să se facă și ea utilă cu ceva și… cum altfel decât învățându-l pe Codruț ce știe ea mai bine? Să concerteze, desigur! Și s-a pus, draga mea matracucă, pe vocalize aproape toată ziua, 24 de ore din 24. Deocamdată, cei doi, și profesor, și elev, sunt cu lecțiile de muzică la tonalitățile grave și… „foarte” grave, de-mi vine și mie a crede că, dacă mai insistă mult Capucino pe recapitulare, aceasta se va transforma de-a dreptul într-o pisică „torcăcioasă”. Lecțiile nu rămân, însă, fără ecou, căci sârguinciosul elev, timid până atunci, a început a prinde glas și-i comentează profesoarei lui de nici nu mai știe cum să reacționeze, biata de ea. Atunci, se uită la mine, cerându-mi, parcă, ajutorul… „Ce să-ți fac, dragă Capucino, tu singură îți înveți elevul să devină obraznic! Cred că trebuie să abordezi problema dintr-o altă... perspectivă” vin eu cu replica. Și Capucino mă ascultă, după cum i-am sugerat, apropiindu-și boticul de boticul celui mic, dând cu frenezie din coadă, ceea ce matracucului mezin pare să-i facă mare plăcere. Oricum, când se pun cu toții pe cântat, iese un concert ca-n vremurile bune, de „zile mari”, încât vecinilor le vine să… aplaude frenetic, ce credeați că vreau să spun?

  Pe măsură ce trece timpul, „programa școlară” a elevului nostru se mai îmbogățește cu cîte un capitol… Căci, așa cum e și normal, în fiecare zi Codruț descoperă noi și noi lucruri interesante. De exemplu, mobila pe care, vă dați seama că nu-l putem lăsa să o „inspecteze” după voia lui. Așa că, după ce i se spune de „n” ori că nu e voie și el se face că nu aude, încercăm să-i despărțim dinții de piciorul mesei, de colțul oglinzii, de scândura de sub pat (ehe, acolo ajungem mai greu)… Atunci el, de ciudă, trage o fugă până-n bucătărie și se ușurează, cu mare satisfacție, pe covor, ceea ce știe, șmecherul, că pe mine mă enervează la culme. Oricum, ieșitul atât de des afară, chiar și pe timp de noapte de două-trei ori, pare să dea rezultate, căci el singur merge la ușa de la terasă și trage de perdea, semn că vrea să iasă, dragul de el.

  Pentru că, totuși, Codruț e un copil de matracuc, are nevoie și de joacă, nu numai de lecții. Dar matracucile astea nu vor să-și schimbe rolul de profesori (care le face, după cum am observat, o deosebită plăcere) în cel de parteneri de joacă, astfel că... ce să facă bietul copil? Se joacă singur sau, de cele mai multe ori cu mine, căci eu sunt mai mult cu el. Eei, și atunci, adio exerciții dimineața, căci nu pot face kinetoterapie cu un matracuc care se agață la fiecare mișcare de-o mână, de-un picior sau de haine… așa că le fac seara, pe ascuns, când el doarme. Are o grămadă de jucării, tre’ să caut și punga cu jucăriile celorlalte matracuci, dar tare mult îi place să-și folosească „acele”... Pentru asta, eu îi spun „micul Piranha” și, credeți-mă că își merită porecla cu vârf și îndesat. Uitasem, de când fuseseră matracucile mici, cu ce „ace” sunt înzestrate de la „mama natură” la vârsta asta...

  Cam atât, deocamdată, cu educația micului nostru elev, căci nici prea multă școală nu face bine… Eu una, așa am auzit...

 

Elevul Codruț alături de profesorii lui, Flutur și Capucino...