La mansardă...

  După aproape trei săptămâni în care familia noastră a dormit separat, ca cel mic să se obișnuiască să-și facă treburile afară, m-am gândit că e cazul să mă mut (normal, cu matracucul de copil cu tot) înapoi la mansardă unde, până atunci, Capucino fusese „stăpână”. Și, în cazul în care era nevoie de acomodarea mezinului pe timp de noapte și în această parte a casei, neexplorată încă, am hotărât ca aceasta să aibă loc într-o zi de sâmbătă; nu de alta, dar să ne putem odihni duminică, în cazul în care Codruț n-ar fi avut somn și ne-ar fi ținut treji și pe noi.

  Totuși, pentru a pune această idee în practică, era nevoie de ceva schimbări și pe-acolo, pe sus, căci deja știam cât îi place lui Codruț să-și manifeste curiozitatea față de „noutăți”. Și cum sunt foarte bună la făcut scenarii, îmi și imaginam delicatele mele păpuși de porțelan cum ar fi făcut rapid cunoștință cu „micul Piranha”, cel cu gura plină de „ace”. M-am scuturat de astfel de gânduri și, cu ajutorul lui Luci, partenerul meu de nebunii, etajele unu și doi (de jos în sus) ale „locuinței” păpușilor mele au fost înfoliate temeinic. Am golit măsuțele celor două noptiere, cablurile de la veioze le-am redirecționat pe lângă perete, după noptiere ca să nu-i vină lui Codruț ceva idei referitoare la ele (căci, deja încărcătorul meu de la parter e atins „de capsatorul” lui și încarcă doar într-o anumită poziție), am mutat în birou cam tot ce ar putea fi interesant de ros, am aspirat, am pus pătuțul lui Flutur lângă partea mea de pat (uf, că iar am obosit, numai când povestesc) și… mi-am zis că gata, mutarea poate avea deja loc.

  Seara, după ce plecase deja de ceva vreme Luci cu matracuca la culcare, ne urnim, cu greu, să mergem și noi. Flutur consideră că stă bine acolo unde e și, după ce mai dă o raită pe-afară, Codruț se ia după mine pe scări. Acum înțeleg mai bine de ce, urmărind-o pe Capucino, se oprise de fiecare dată, la ultima treaptă. Aceasta e mai înaltă decât celelalte și mai greu de escaladat. Dar, după ce-i pun lăbuțele din față pe treaptă și-l împing nițel de fund, ajunge sus unde, pentru el, totul e nou. O luăm spre dormitor unde Luci, care nu se culcase încă, avea veioza aprinsă. Matracuca stătea în pat, la picioarele lui. Direcționez din spate mezinul încotro s-o ia, dar sunt prea multe mirosuri noi, prea multe chestii de amușinat, de… încercat... Ajunge în „pătuțul” lui unde îi adusesem și o jucărie, dar nu are răbdare să stea pe loc. O pornește spre pătuțul lui Capucino pe care-l și încearcă. Deja gândindu-mă că se va face stăpân și pe el, matracuca rămânând fără nimic, iau pătuțul și-l bag sub pat. Cino urmărește totul de „sus”, dar nu zice nici „mâc”. Codruț n-are chef de somn, ci o pornește spre hol. Mă iau și eu după el. Amușină covorul, milimetru cu milimetru, ajunge în baie, încearcă (la gust) și covorul de acolo, după care o ia în sens invers. Mă gândesc că, dacă am stinge lumina, s-ar gândi că e noapte și tre’ să ne culcăm. Cu acest gând, aduc matracucul la fostul pat al lui Flutur, îi bag jucăria în gură să aibă ce molfăi și-i spun lui Luci să stingă veioza. Ne urăm noapte bună, Capucino se așază mai bine și… ne punem la somn. Noi, căci pipăind pe lângă pat, matracucul nu mai e acolo. Îl aud, pe undeva prin mijlocul camerei, scâncind. Aprind veioza și-l chem înapoi. Nu pentru mult timp, căci dispare iar. Of! că se anunță o noapte lungă… Aprind iar veioza să văd pe unde-o fi… Uite-l, e în mijlocul camerei, are de lucru cu covorul pe care-l întoarce, îl mușcă, trage de el… N-am ce să-i fac, căci de fiecare dată când îl aduc în patul lui, o zbughește iar. Sting veioza și aproape adorm. Capucino, ca de obicei, vrea să coboare să se culce în patul ei. Aud vânzoleală și mârâituri nervoase. Mi-amintesc că Cino n-are unde se culca, patul ei fiind pus „la adăpost” de Codruț. Aprind iar veioza (oare a câta oară?) mă ridic și-i pun „domiciliul” matracucii de unde l-am luat, sting veioza și nu mai bag în seamă niciun zgomot. La un moment dat, nu se mai aude nimic, dar pipăind cu mâna, mezinul tot nu e în pat. Aprind lanterna telefonului și verific pe unde-o fi: doarme la capătul patului. În sfârșit!

  Pe la unu și jumătate, mă trezesc și verific situația: Codruț doarme pe covor, aproape bot în bot cu Capucino care e în pătuțul ei. Se trezește și, pentru că nu fusese cam de multișor afară pentru vreo nevoie, îl fac să se ia după mine pe scări. Dârdâind în fața ușii, îl aștept până termină și ne întoarcem în casă, la căldură. Îl chem, dar Codruț e prea somnoros să mai urce la mansardă, ci se duce glonț la pătuțul din bucătărie și se pune la somn. E și Flutur prezent, așa că urc, cu greu, scările și până dimineața dorm și eu buștean...

……………………………………………………………………………………………………………….

  Constatând, în ziua următoare, că mezinul nostru nu e obișnuit cu noul loc de dormit o întreagă noapte, dându-mi seama și cât de greu fac „naveta” între sus și jos, când matracucul are vreo nevoie, mai amân câteva zile dormitul la etaj. Așa că în următoarea noapte, toți ceilalți sunt sus, în timp ce noi ne pregătim de culcare jos, la parter. După ce, pe la douăsprezece și jumătate, ies cu Codruț să-și facă treburile, mă culcușesc mai bine în pat, sub plapumă. Aud zarvă și mârâituri la etaj și, după câteva minute îl văd pe Luci venind cu Codruț în brațe și deschizându-i ușa să iasă. Nu vrea și-i spun că de-abia de câteva minute fusese afară. M-am gândit că i-o fi deranjat și de-aia mi l-a adus jos. Se duce să se culce, timp în care eu îl aștept pe Codruț, ca să pot stinge lumina. Dar, îl aștept degeaba, căci nepricopsitul de matracuc o zbughise iar, pe scări...

  Mă trezesc dimineața, pe când Luci deja se pregătea de mers la serviciu. Primele mele cuvinte: „Unde-i Codruț?” „Aaa, unde să fie, sus… Când am coborât, Capucino era în locul meu, Codruț în pătuțul lui Capucino și Flutur pe burtă, întins pe covorul plușat de la capătul patului… ” îmi zice Luci, liniștit. Deja mă gândesc, înciudată: „No, ni, mă, ce-mi face matracucul ăsta! Tot familionul doarme, fericit, sus, în timp ce eu, stau ca fraiera la parter, singură...”