cel
Astăzi am învățat la școală despre Mircea cel Bătrân.
Cel de colo este fratele meu.
Pe cel de-al doilea l-am numit șeful clasei.
L-am lăudat pe băiatul cel harnic.
Pe cel munte vreau să urc eu în zilele astea...
ce-l
Ce-l interesează pe el de treburile mele?
Nu știu ce-l apasă pe suflet, dacă nu-mi spune.
Ce-l mai doare cum l-a jignit profesorul...
Uite ce-l duce capul să facă!
De ce-l educi pe un copil mai permisiv, de aceea nu te va asculta mai târziu.
O nouă deparazitare externă… eșuată parțial… Nu știu dacă există patrupezi care să zburde de fericire când vine momentul de deparazitare, indiferent că vorbim de cea externă sau internă. De fapt, este o diferență, căci există deparazitare externă sub formă de picături și acolo nu sunt probleme, adică, mă refer la mofturi și nazuri ca ale matracucilor noastre. Doar că picăturile se efectuează lunar și cine are vreme și… picioare să bată drumul până la cabinet, lună de lună, după ele…? Așa că am optat pentru pastile, cu astea, măcar trei luni, matracucile pot sta liniștite (și noi la fel) fără frica puricilor (sau al scărpinatului nesfârșit din cauza lor), a căpușelor (cu adevărat periculoase) și a altor gângănii pasionate de … blăniță de vedete.
Întotdeauna, când vine vorba de deparazitare, nu știu Luci cum e, dar pe mine mă apucă strechea, ca să nu zic altfel. Nu pe dinafară, acolo nu se vede nimic, dar tot mă frământ pe dinăuntru, cum o să le dau pastilele. Căci, matracucile astea s-au șmecherit din cale-afară când e vorba de medicamente. Poți să le amesteci și cu caviar, la o adică, ele tot simt că e ceva mai mult în vasul lor decât simpla mâncare. Și noi, cu cât insistăm (mai „mieros” ca să zic așa) să mănânce, cu atât lor li se pare mai suspectă toată treaba. Și totul se sfârșește prin terminarea mesei cam pe la jumătate. Apoi, să nu te apuce damblalele, când te gândești câți bani ai dat pe amărâtele alea de pastile pentru binele și sănătatea lor și… matracucilor nu le pasă câtuși de puțin…
Deci, venind iar momentul deparazitării (externe, pentru început) m-am hotărât: eu o iau pe Capucino în primire, iar pe Flutur i-l pasez lui Luci. Doar că soțul meu s-a gândit la o „abordare” mai blândă decât plasarea pastilei pe gât bucățică cu bucățică (cel puțin la Capucino, căci, de mai bine de doi ani de la ultima încercare de acest fel, care s-a finalizat cu „capsarea” degetelor mele de către drăguțul de matracuc, Luci se „ocupă” de Flutur). De această dată, soțul meu a cumpărat pate de porc cu unt, special pentru această operațiune… importantă. Credeți că nu am încercat și cu pate preparat anume pentru patrupezi? Sau cu cărniță din conservă? Operațiune eșuată… din start… Astfel, acum un pate întreg și-a găsit locul printre bobițe, împreună cu pastiluțele fiecăruia pasate foarte bine și amestecate ca totul să devină o masă… cu adevărat copioasă. După chemarea matracucilor la cină pe terasă, ne-am uitat atent la ele să vedem ce se întâmplă și, evident, să nu facă „schimb de experiență”. Cred că o jumătate de oră au tot adulmecat și au lins bobițele care, probabil că li s-a părut că au un gust mai aparte, căci, după ce au mâncat cam jumătate, au abandonat vasele. Luci le-a luat și, cu remarca „Nu vor primi altceva de mâncare până nu vor termina ce au aici” a dat să intre în casă. Dar, nu bine a făcut un pas, căci, împiedicându-se în piciorul balansoarului, a făcut în aer o răsucire complicată (sincer, nu am mai văzut așa ceva) și, ținând bine vasele matracucilor în mâini, a aterizat pe spate, o aterizare demnă de cineva care a studiat cascadoria timp îndelungat. Din vasul lui Flutur au zburat doar câteva bobițe, vas care a rămas în mâna întinsă cumva deasupra capului, în timp ce vasul lui Capucino, se odihnea intact în mâna stângă care s-a oprit aproape de genunchi. Am dat un țipăt după care… tăcere… Și din partea mea, și din partea lui, rămânând câteva secunde în poziția în care a aterizat, pentru a-și reveni și pentru ca imaginea din fața ochilor să se stabilizeze, cât de cât, și… din partea matracucilor, care au simțit, cumva, că e mai bine să nu facă nicio mișcare, să nu scoată niciun sunet…
Matracucile, după această aterizare forțată a soțului meu, au fost „suspect de cuminți” tot restul serii, Capucino, în semn de empatie pentru Luci, chiar devenind „umbra” lui când a urcat scările de la mansardă, auzindu-se tot câte un „ui” și un „vai” la fiecare treaptă, până sus. Nu și-a rupt nimic, nu are răni, zdrelituri pe dinafară, dar presimt că azi, îi vor fi apărut niște vânătăi de toată frumusețea. Și să mai zică cineva că nu e periculoasă deparazitarea patrupezilor...
PS: operațiunea… delicată s-a finalizat cu succes după doar două zile...
Vreau să vă arăt cum se doarme în familia noastră (adică oricum, nu există un protocol), când se întâmplă asta (simplu, când ne e somn) și, mai ales, unde anume...
La noi în familie se doarme, nu glumă...
După cum îl apucă somnul pe fiecare, chiar și cu... „roatele” în sus...
La parter sau la... etaj...
În... bot, pe pernele de sezlong...
În lungime sau... împachetat, în funcție de preferințele fiecăruia...
Ghemuit...
Singur sau în compania unor... picioare...
Împrăștiat... pe covor...
Sau în pat, în funcție de împrejurări...
Într-o poziție nu tocmai demnă de o... domnișoară...
Dar, sper că ați observat cum am rezolvat problema...
Afară, pe cimentul răcoros al terasei...
Sau în balansoar, după caz...
În pătuțul tău...
Sau al altcuiva, crezând că e tot al tău...
Îngrămădit și ...încercând să-ți faci loc...
Sau adormind în locul unde te-a prins somnul...
Singur, bucurându-te de spațiu...
Sau cu persoana lângă care te simți cel mai în siguranță...
În unghi de 90 de grade...
Sau, mă rog, aproape...
Vegheată de nenea Bruno...
În fine, nenea Bruno mai are și pe alții de... vegheat la noi în familie...
Cu... ființa pe care o iubești cel mai mult (dar să nu spuneți nimănui, nu vreau să creez conflicte)...
Adormind la... televizor...
Dar... nu singură...
Pe canapeaua lui frate-meu și, totuși, în pătuțul meu...
Deși, când te apucă somnul, parcă mai contează...
Cam așa se doarme în familia noastră... Dar, n-aș schimba acest fel de a dormi pentru nimic în lume... În final, o poză de pe la începuturi, când puteam adormi, chiar în timp ce mă jucam, vegheată, totuși, de fratele meu drag...
Acum, în perioada asta, ne confruntăm cu câteva zile de caniculă cum nu prea țin minte să fi fost până acum... E atât de cald, încât nici cimentul de pe terasă parcă nu mai e eficient. Matracucul n-are încotro, rabdă el ce rabdă, dar e peste puterile lui, adică peste puterile „hainei” lui să mai suporte și, de voie de nevoie, e obligat să ceară „azil politic” în casa în care... tot nu avem covoare...
Deocamdată, încă ne distrează ifosele lui Flutur când se plimbă prin bucătărie. Plimbare e mult spus, căci mai mult circulă cu spatele. Scăparea lui par a fi treptele de la mansardă, dar ce să faci sus unde e mai cald decât în living... ? Așa că, coboară dar, ca prima dată, rămâne suspendat pe trepte uitându-se la noi care stăm bine-mersi în living la răcoare, acolo unde ar vrea să fie și el.
Când vrea să iasă afară, o ia cu spatele pe lângă masa din bucătărie spre terasă, merge doi pași cu spatele, întoarce capul, iar merge doi pași... Urmează o curbă, se oprește puțin, întoarce iar capul pentru o manevră complicată, aceea de a da cu spatele, dar în curbă, căci ușa ce dă spre ieșire e la dreapta. Așa... îi iese bine manevra, astfel că e aproape de ieșire. Încă doi pași și... gata, e afară. Noi ne distrăm, e ca și cum ar fi un conducător auto începător, care nu prea stăpânește ceea ce a învățat la școală și se trezește dintr-o dată singur în mașină...
Într-o zi, afară începe să
tune… Deja știam ce urmează și chiar îi spuneam matracucii: „Să
vezi că imediat o să ne trezim cu Flutur înăuntru…” Nici nu
apuc să-mi termin fraza că matracucul se aruncă, așa cum face de
obicei, pe clanța de la ușă și intră. Se oprește, timid, la ușă
pe preșul de la intrare, după care își face curaj și intră.
Parcă ar umbla pe ace, așa calcă cu lăbuțele. Ajunge, cum ne
așteptam, pe treptele care duc sus la mansardă și se uită la noi.
E ca un tablou, am telefonul la mine și îi fac o poză, ba chiar îi
dau și nume: „Tablou de matracuc”… Doar că matracucul rămâne
prea mult timp la… imortalizat, poza e gata demult. Coboară
precaut, căci se mai aude înfundat un tunet. Aproape de ușă, se
oprește. Noi, din living, îl încurajăm: „Hai, Flutur, încă
câțiva pași… Hai, aproape ai ajuns… încă puțin...” Mergem
să-l „ajutăm” trăgându-l de zgardă, dar el se lasă repede
jos și... trage tu peste 50 de kilograme… Capucino tot merge la el
și se întoarce. Face câteva ture, până ne dăm seama că
încearcă să-l încurajeze și ea cum știe… Deodată, tună
puternic. Picioarele matracucului dansează în toate direcțiile pe
parchet până ajunge, în sfârșit, în living pe covor. Noi
aplaudăm fericiți și-l felicităm pentru „reușită”.
Au trecut deja aproape două
săptămâni. Matracucul parcă începe să se obișnuiască. Încă
umblă ca pe ace, încă nu inspectează totul cum făcea când
aveam covoare pe jos, dar e ok, e spre bine. Cred că nu mai durează
mult până o să înceapă să zburde fericit, chiar și fără
covoare...
Acum, e rândul lui Capucino să vă emoționeze cu poze de când era doar o bebelină de... 6 săptămâni...
Salutare, dragi prieteni... Salut, noua mea familie...
Totul e nou pe aici... Încerc să mă obișnuiesc cu mirosul...
Nu prea știu ce e arătarea aia uriașă... Dar cred că sentimentul e reciproc... după cum se uită la mine...
Pare că vrea să ne împrietenim...
Totuși, fac ce am învățat cât am stat pe străzi... E cel mai sigur mod de a supraviețui...
Până am băut apă din același vas...
Și am mâncat din aceeași mâncare...
Chiar am făcut schimb de vase, fiecare fiind mulțumit de mâncarea celuilalt...
M-am lăsat alintată de ceilalți membri ai familiei... Dacă asta înseamnă iubirea de care tot am auzit... recunosc că îmi place mult...
Am învățat să mă joc cu „arătarea uriașă” care am înțeles că e fratele meu, Flutur...
Dar și singură, cu ce-am mai găsit și eu prin casă...
M-am jucat chiar și „de-a v-ați ascunselea”, de m-au căutat cei din familie, vreo oră...
Uitați-vă mai atent la grămada mare de lemne... Da, eu sunt, tocmai coboram, în timp ce fratele meu dormea bine-mersi pe terasă...
Am început să-l „terorizez” pe Flutur care scăpa de mine doar urcându-se pe balansoar, până când... n-a mai avut scăpare nici acolo...
Mă cățăram peste tot, nu s-a născut încă bona care să mă poată controla...
Fratele meu m-a învățat cum stă treaba cu concertele și ce mult contează să exersezi...
În perioada aceea dormeam mult...
Pe unde mă apuca somnul...
Noroc cu familia care mă înțelegea... și îmi oferea toate condițiile...
Pentru că nu aveam schema completă de vaccinare, totuși, am ieșit și eu la plimbare...
Nu știu să existe o altă familie mai minunată ca cea în care am ajuns... Mi-am dorit nespus de mult o familie și... am primit mai mult decât atât: am primit un „ACASĂ”...
