Matracucul și „marche arriere”-ul 2

  Acum, în perioada asta, ne confruntăm cu câteva zile de caniculă cum nu prea țin minte să fi fost până acum... E atât de cald, încât nici cimentul de pe terasă parcă nu mai e eficient. Matracucul n-are încotro, rabdă el ce rabdă, dar e peste puterile lui, adică peste puterile „hainei” lui să mai suporte și, de voie de nevoie, e obligat să ceară „azil politic” în casa în care... tot nu avem covoare...

  Deocamdată, încă ne distrează ifosele lui Flutur când se plimbă prin bucătărie. Plimbare e mult spus, căci mai mult circulă cu spatele. Scăparea lui par a fi treptele de la mansardă, dar ce să faci sus unde e mai cald decât în living... ? Așa că, coboară dar, ca prima dată, rămâne suspendat pe trepte uitându-se la noi care stăm bine-mersi în living la răcoare, acolo unde ar vrea să fie și el.

  Când vrea să iasă afară, o ia cu spatele pe lângă masa din bucătărie spre terasă, merge doi pași cu spatele, întoarce capul, iar merge doi pași... Urmează o curbă, se oprește puțin, întoarce iar capul pentru o manevră complicată, aceea de a da cu spatele, dar în curbă, căci ușa ce dă spre ieșire e la dreapta. Așa... îi iese bine manevra, astfel că e aproape de ieșire. Încă doi pași și... gata, e afară. Noi ne distrăm, e ca și cum ar fi un conducător auto începător, care nu prea stăpânește ceea ce a învățat la școală și se trezește dintr-o dată singur în mașină...

  Într-o zi, afară începe să tune… Deja știam ce urmează și chiar îi spuneam matracucii: „Să vezi că imediat o să ne trezim cu Flutur înăuntru…” Nici nu apuc să-mi termin fraza că matracucul se aruncă, așa cum face de obicei, pe clanța de la ușă și intră. Se oprește, timid, la ușă pe preșul de la intrare, după care își face curaj și intră. Parcă ar umbla pe ace, așa calcă cu lăbuțele. Ajunge, cum ne așteptam, pe treptele care duc sus la mansardă și se uită la noi. E ca un tablou, am telefonul la mine și îi fac o poză, ba chiar îi dau și nume: „Tablou de matracuc”… Doar că matracucul rămâne prea mult timp la… imortalizat, poza e gata demult. Coboară precaut, căci se mai aude înfundat un tunet. Aproape de ușă, se oprește. Noi, din living, îl încurajăm: „Hai, Flutur, încă câțiva pași… Hai, aproape ai ajuns… încă puțin...” Mergem să-l „ajutăm” trăgându-l de zgardă, dar el se lasă repede jos și... trage tu peste 50 de kilograme… Capucino tot merge la el și se întoarce. Face câteva ture, până ne dăm seama că încearcă să-l încurajeze și ea cum știe… Deodată, tună puternic. Picioarele matracucului dansează în toate direcțiile pe parchet până ajunge, în sfârșit, în living pe covor. Noi aplaudăm fericiți și-l felicităm pentru „reușită”. 
  Au trecut deja aproape două săptămâni. Matracucul parcă începe să se obișnuiască. Încă umblă ca pe ace, încă nu inspectează totul cum făcea când aveam covoare pe jos, dar e ok, e spre bine. Cred că nu mai durează mult până o să înceapă să zburde fericit, chiar și fără covoare...

                                               

                                            Încă n-ați pus covoarele...