Plasa de țânțari

  Încă de anul trecut, de când am văzut la o prietenă plasa ei magnetică de țânțari, m-am gândit că e o idee genială. Căci ușă cu plasă pentru țânțari (mai bine zis, împotriva lor) n-am putut să ne punem decât la balconul din dormitor. Normal că vara ușa de la terasă e mereu deschisă, dar cu matracucile care sunt, în acea perioadă, un du-te-vino continuu, cum să ai și ușă cu plasă, căci Codruț ar fi în stare să treacă prin ea, numai să ajungă înăuntru, la răcoare. Așa că... asta este, ne-am resemnat... Și nu ar fi vorba doar de țânțari (foarte nerușinați, de altfel), ci și de muște care enervează la culme, mai ales când vrei să te odihnești. A pus Luci benzi de muște și în sufragerie, și în bucătărie, dar, ce să zic, în prima zi musafirele nepoftite parcă le-au ocolit, nici măcar una n-a vrut să le testeze. Și când îmi amintesc de anul trecut, când mi-am agățat părul de o bandă d-asta, și acum mă cutremur. Căci, cum făceam doi pași, cum auzeam în spatele meu un „bâz-bâz”, foarte aproape... Iar făceam un pas, iar „bâz-bâz”... Am început să dau din mâini ca nebuna, să mă pipăi pe gât, dar... degeaba. Până mi-am dat seama că bâzâitul venea, de fapt, din părul meu prins în coc... Aaaaah, și acum mă apucă tremuriciul când îmi amintesc, dar îmi și vine a râde, revăzând scena în minte. No, că de-astea nu mai am nevoie, așa că, vă dați seama, văzând la prietena noastră o astfel de invenție, acolo mi-a rămas gândul...

  Acestea fiind zise, anul ăsta mi-am pus în minte că facem ce facem, dar tot luăm și noi o plasă d-asta șmecheră. M-am tot uitam pe site-uri pe telefon și, văzând că există pe stoc la un magazin de bricolaj pe care îl frecventam destul de des, l-am trimis pe bărbatu-meu să vadă ce și cum. Oo, ce mare fericire când mi-a întins Luci cutia cu pricina, aș fi sărit în sus de bucurie, dacă aș fi putut. No, hai degrabă să vedem dacă se potrivește! Dar a trebuit să amânăm până a doua zi, că era duminică și știam deja că multe lucruri neplăcute ni s-au întâmplat de-a lungul timpului dacă ne hărniceam în astfel de zile. Așa că luni, după ce vine de la serviciu, Luci își suflecă mânecile și se pune pe treabă. Dar, după ce face măsurătorile, vede că e mai lată cu 10 cm. decât ușa de la terasă. La fel și la ușa de la intrare. Nici prin cap nu ne trecuse să folosim (înainte de achiziționare) ruleta, am crezut că-s universale. „Oo, și era mai mică, dar am zis că asta ar fi bună...” zice el dezamăgit. „Oare nu am putea s-o schimbăm pe una potrivită?” îmi dau eu cu părerea. „Nu mai am bonul...” vine el cu răspunsul. „No, ce să facem?” stau eu în cumpănă... Dar bărbatu-meu nu e omul care să se dea bătut la primul obstacol, așa că, după ce stă și se gândește nițel, vine într-un final cu ideea: „Pentru că nu putem tăia din ea, hai să coasem de fiecare parte câte 5 cm. și o facem potrivită pentru dimensiunile ușii.”

  Cu toate modificările puse la punct, plasa noastră a mai avut de așteptat o săptămână și o zi până să-i vină vremea. După ce o montează, stăm amândoi și o admirăm. Apoi ieșim, intrăm... Oo, e super! Dar, dacă la noi ni s-a părut super, nu de aceeași părere au fost și matracucile. Pentru ele, plasa părea un obstacol (de netrecut, la prima vedere) care te împiedica să ieși afară sau să intri în casă. No, cum să le învățăm care-i treaba cu invenția asta? Căci l-am văzut pe patrupedul prietenei noastre ce ușor se descurca, zici că o avea în casă de când lumea. Musai să învețe și ele... Și, cu matracucile la fața locului, începem lecțiile de instruire. Intrăm, ieșim, iar intrăm, iar ieșim, după care le încurajăm să ne imite, să facă ce-au văzut c-am făcut noi. Bine, chiar în patru labe nu ne-am pus, deși-mi trecuse prin minte c-ar învăța mai repede, dar eu nu pot, iar Luci mă îndoiesc c-ar fi fost de-acord, motiv pentru care nici n-am zis nimic. Oricum, prima care a învățat cam cum e cu plasa asta a fost Capucino și ce de felicitări a primit din partea noastră, de zici că a câștigat nu știu ce concurs important. Și-a împins capul înăuntru și, dacă a văzut că nu pățește nimic și că așa ajunge în interior, a intrat cu totul. Nici n-a mai fost nevoie de alte lecții. Nu același lucru s-a întâmplat cu mezinul matracuc. Am putut să stau mult și bine pe terasă în fața ușii cu o recompensă, n-a vrut nici în ruptul capului să vină la mine, deși intenția a existat. Eu (zici că eram la un meci de fotbal și făceam galerie): „Hai Codruț! Hai că poți! Uite ce am pentru tine! Haide!” Și-i fluturam recompensa prin fața ochilor. El, săracu', ar fi venit, dar când dădea cu botul de plasă, făcea un pas înapoi. Și lătra așa, „miorlăit”, a necaz că nu poate și musai să-l ajut. M-am plictisit tot încurajându-l în zadar. „Lasă-l în pace, c-o să învețe el!” îmi zice Luci. Și, după vreo oră: „Să știi c-a ieșit singur, fără niciun ajutor. Întâi și-a scos botul, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic rău, a tot înaintat și cu restul corpului și-a zbughit-o ca din pușcă, auzind magneții în urma lui...”

  Până a doua zi spre seară, Codruț era deja expert. Acum, ușa de la terasă o lăsăm deschisă toată ziua, gângăniile rămânând afară, iar matracucile ies și intră după bunul lor plac, fără să ne mai deranjeze. Plasa asta chiar și-a meritat banii!