Înainte de a se muta bunica la noi, pe când locuia încă la casa ei, se aciuaseră pe acolo, de pe cine știe unde, doi pui de mâță. Și, cum bunica nu prea stătea pe acasă, că era ba la grădină, ba la piață cu vânzărie, pisicile se simțeau, probabil, în siguranță acolo, mai ales că nu era prin preajmă nici vreun câine care să le deranjeze din siesta și somnul de peste zi. Ale cui erau sau de unde veniseră, nu se știa, dar bunica nici nu le considera ca fiind ale ei. Căci, de când rămăsese singură, fără bunicul, avea grijă să fie mai tot timpul ocupată cu grădina, cu piața... Așa n-avea timp să se gândească la cine știe ce lucruri triste, dar nici să poarte de grijă și altcuiva în afară de ea. Nu că i-ar fi plăcut în mod special singurătatea, asta e greu de dus pentru oricine, darămite pentru cineva cu niște zeci de ani în spate. Ba, mi-a spus bunica că, de când rămăsese văduvă, a primit și-o cerere în căsătorie de care, bineînțeles, nici n-a vrut s-audă. Adică cum, la peste 75 de ani, să se gândească să-și unească singurătatea ei cu a altcuiva? După ce mâncase din aceeași pâine, timp de peste o jumătate de secol, cu omul ei? Totuși, n-a fost chiar indiferentă la cererea pe care o primise de la acel moșulică simpatic. Nu l-am văzut, dar așa am dedus eu din ce-mi povestise, subiectul făcând-o să roșească, dar și să zâmbească așa, cumva ștrengărește. Oricum, concluzia finală a fost definitivă și irevocabilă: nu mai voia s-audă de un alt bărbat. Un fel de: ce-a fost a fost, a trecut, gata! mergem mai departe!
Dar, să revin, că am cam deviat de la subiect: seara, după ce trebile zilei o adunau pe bunica de pe drumuri la casa ei, le punea mâțelor ceva de mâncare ce mai rămânea de la masa ei și cam asta era tot ce putea face. Adică nu le dădea voie în casă, căci aidoma generației din care făcea parte, ea nu era adepta sloganului: „animale de companie = membri de familie” (în afară de vreo boală care să le țintuiască la pat). Dar nici mâțele nu erau de ieri, de azi și, șmechere cum numai ele puteau fi, i se împleticeau printre picioare și se strecurau tiptil înăuntru, culcușindu-se în pat la picioarele ei și nescoțând un sunet, de frică să nu fie expulzate. Și, cum erau pline de purici, na! ca orice mâță vagaboandă care se respectă, i-au „dăruit” câțiva și bunicii, asta ca recompensă pentru bunătatea pe care le-o arătase, că altceva n-aveau ce să-i dea. Și au conviețuit ele acolo până când a sosit ziua mutării bunicii la noi, când s-au despărțit...
Și, în 2012, la 84 de ani împliniți de curând, înainte de Paști cu doar câteva zile, și-a strâns bunica hainele, ceva oale și farfurii și ce mai considera că ar avea nevoie pentru noua ei locuință și a luat-o de la capăt, alături de noi. Adică ea în casa în care locuiserăm timp de 12 ani, iar noi în casa alăturată din aceeași curte, din care reușisem să finalizăm, cât de cât, parterul. Numai că puricii dăruiți bunicii de cele două mâțe cu atâta bucurie, n-au vrut s-o lase singură și au venit și ei, incognito, în prima fază. Și... până să prindem de veste care-i treaba, am ajuns să ne scărpinăm și noi, și mioriticii... Și ne-am luat cu mâinile de cap (la propriu și la figurat)... No, ce-i de făcut, că, de bună seamă, nu puteam locui cu toții împreună? Și merge Luci la o farmacie veterinară, explică ce și cum și vine acasă cu un tratament adecvat pentru toată lumea. Și cum bunica era plecată încă de dimineață bună, aplică soluția respectivă peste tot (și în casă, și pe câini), în timp ce eu pun la spălat tot ce se putea, de la haine până la lenjeria de pat...
Spre seară, ajunge acasă și bunica, obosită de treburile de peste zi. Dar când a deschis ușa, a fost rândul ei să se ia cu mâinile de cap. În prima fază, a crezut că au „călcat-o” hoții. Căci covoarele lipseau de la loc, patul era gol-goluț, așa cum venise din fabrică, toate ușile dulapurilor deschise larg și hainele... ioc... Și, speriată la culme, vine bunica tot într-o fugă la noi acasă. Adică, coboară niște trepte și urcă alte câteva. Deschide ușa și nici nu-și găsește cuvintele, încercând să ne explice cum și-a găsit casa. Și începe ea: „Da' câinii ăștia ce păzesc aicea sau îs de bibelou?” „Dar ce s-a întâmplat?” întrebăm noi surprinși. Și ea, repede: „Hoții... hainele... au furat tot!” Abia atunci am înțeles ce vrea bunica să zică și, ca s-o liniștim, o ducem afară și-i arătăm toate cele, și covoare, și pături, și haine puse la uscat, care pe unde... Bineînțeles că, după ce s-a mai liniștit, a trecut și ea printr-o procedură de dezinfectare, la fel ca noi toți, chiar în acea seară, că altfel, tot ce se făcuse până atunci ar fi fost degeaba...
Și așa am scăpat noi de „prietenii” pe care-i adusese bunica fără voia ei. Dar acuma, stau și mă gândesc, dacă ar fi acceptat cererea aceea în căsătorie, cum ar fi scos-o la capăt ea și moșulică al ei cu „chiriașii nepoftiți”?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu