Roaba

  Mult timp mi-a trebuit până să-l conving pe Luci să ne luăm o roabă. De fiecare dată când aduceam vorba, venea cu argumentul că el are una și îi este suficientă. „Cum adică ai roabă? Unde-i?” „Mă uit la ea chiar acum...” îmi răspundea râzând. Acuma, mai în glumă, mai în serios, eu zic că orice casă are nevoie de o roabă. Și când zic casă, chiar la asta mă refer, căci ce-ar putea face, la o adică, un om care locuiește la bloc cu o amărâtă de roabă? Să-și plimbe copiii sau nevasta dintr-o cameră în alta?

  Până la urmă, am reușit să-l fac pe bărbatu-meu să ne cumpărăm roaba mult visată. Adică, eram la piață cu ceva bagaje la noi și tocmai treceam pe lângă o feronerie care vindea de toate, de la piulițe, șaibe, unelte de tot felul, până la... candelabre și alte „plasticușuri”. Bineînțeles că avea și roabe expuse frumos, cu prețul pe ele, în micuța curte a magazinului. No, atâta mi-a trebuit. M-am și gândit: „Astăzi nu plec acasă fără roabă!” Și chiar așa s-a și întâmplat, că atunci când își pune o femeie ceva în cap... Am plătit-o eu, ce-i drept, din banii mei (tocmai luasem salariul cu o zi înainte) și am promis că o duc personal acasă, nu trebuie să miște un deget. Bine, până la urmă, a fost musai s-o care el, căci nu prea puteam ține direcția, mergeam mai mult în zigzag și începuseră bieții oameni de pe trotuar să se ferească de mine. Nu puteam risca să accidentez pe cineva...

  După ce am ajuns acasă, am așezat-o, ca la expoziție, în fața lemnăriei și, de câte ori ieșeam pe terasă (că era nevoie sau nu), îmi aruncam ochii și asupra noii noastre achiziții. Și mă gândeam: „Mă, da' chiar e mare lucru să ai așa ceva pe lângă casă!” Acuma îmi vine să râd, căci nu s-a bucurat o femeie de o bijuterie sau de o haină nouă cum m-am bucurat eu de roaba asta... În ziua aia (țin minte clar că era o zi de sâmbătă) am și sărbătorit venirea roabei la noi în familie, de zici că era cine știe ce persoană importantă. Și la câte lemne, iarbă, saci cu pământ, scule și alte chestii a cărat, de-a lungul anilor, roaba asta... Ba s-a plimbat chiar și pe la țară...

  La ceva vreme de la achiziționarea roabei, iată că vine cineva și ne-o cere împrumut. Îi venise omului mașina cu lemnele și voia să și le care din drum în curte. I-o dăm, bineînțeles, că și noi când n-am avut și am cerut-o împrumut de la frate-meu, ne-a dat-o de fiecare dată. Și rămâne roaba noastră câteva zile plecată de acasă, deși, între timp, cunoștința noastră reușise să-și depoziteze lemnele. Și vedem într-o zi, la ceva distanță față de casa noastră un alt vecin care-și căra lemnele în curte tot cu... roaba. Și așa, ca din întâmplare, cunoștința căreia i-o împrumutasem, îi spune bărbatului meu: „Vezi că i-am dat roaba și lui X, c-avea și el nevoie...” Ok, nicio problemă, că, oricum, și vecinul respectiv, dacă ne-o cerea, i-o dădeam. Doar că, după ce acesta terminase treaba și-i adusese roaba (că doar de la el o ceruse împrumut și așa era normal), cunoștința noastră o bagă la el în curte și-i spune lui Luci: „Vezi, când ai nevoie de roabă, poți să vii s-o iei!” No, că asta chiar m-a înfuriat. Adică cum, roaba pe care a cerut-o împrumut și pe care i-a dat-o Luci din curtea noastră, după ce-și termină treaba cu ea, să și-o bage în curtea lui, iar eu, când am nevoie de ea, să mă duc să i-o cer? Roaba pe care am cumpărat-o eu, din banii mei? Mi-a și venit în minte cum, cu ani în urmă, împrumutasem mașina de făcut bulion cuiva și nu ne-a mai dat-o înapoi. Și, trecând timpul, nu ne-am mai amintit cui i-am dat-o ca s-o putem revendica. Sau cum i-am dat unei colege de serviciu o carte să o citească, iar când să plec la altă firmă și i-am cerut-o înapoi, nu și-a mai amintit defel că i-aș fi dat-o... Țin minte și acum ce carte era: „Farmec feminin” de Pavel Coruț. Și nici măcar nu apucasem s-o citesc... No, că asta nu poate să rămână așa! Și l-am pus pe soțul meu să meargă atunci, în momentul ăla, să revendice obiectul dat cu împrumut.

  S-a dus bietul Luci și s-a întors acasă, desigur, cu roaba. „No, ți-a dat-o? Ce i-ai zis?” am fost eu curioasă de cum decurseseră lucrurile. „Păi, te-am băgat pe tine, am zis că tu vrei neapărat să-ți vezi roaba în curte...” Of, că atunci, pe moment, mi-a fost ciudă pe el... Auzi tu, să-și bage nevasta la înaintare... Dar apoi, m-am gândit că n-are rost să-mi fac sânge rău din moment ce ăsta era adevărul și no, dacă el e prea simțit să ceară ceea ce este al lui, las' să fiu eu cea rea...

  Acum roaba noastră stă cumințică în lemnărie, așteptând momentul în care să se facă din nou utilă. A mai fost împrumutată de multe ori de la întâmplarea cu pricina. Ba chiar i s-au făcut și unele ajustări, cum ar fi umflatul roții care se cam dezumflase între timp. Dar de fiecare dată s-a întors acasă, așa cum mi se pare normal, fără să trebuiască să mergem noi s-o revendicăm. Căci, dacă cineva îți dă ceva cu împrumut, ești dator să-i dai înapoi ceea ce ai împrumutat... Ține, zic eu, de cei „șapte ani de acasă”...