Vă mai amintiți de povestea cu divorțul familiei Avocado? Dacă nu, să vă reamintesc așa, pe scurt, ce și cum: cu vreo patru ani în urmă, ne-am trezit cu trei avocado (bine, nu așa, din senin, îi pusese Luci, dar eu n-am știut, așa că pentru mine chiar a fost o surpriză): doi într-o jardinieră, formând familia Avocado, iar unul, care era singur într-un ghiveci, devenise junele Avocado. Și, aducându-și și el o „pațachie” cu care să-și împartă zilele și garsoniera-ghiveci, ei deveniseră prieteni la cataramă cu familia Avocado. Doar că, așa cum se întâmplă uneori și în viață, tot văzându-se zilnic și vizitându-se reciproc, madama începuse să-i facă ochi dulci junelui (căruia, fie vorba între noi, nu părea să-i displacă o astfel de atenție venită din partea unei doamne frumoase, până la urmă). Ba, mai mult, acasă fiind, toată ziua era cu gura pe sărmanul ei soț. Acesta, nevrând s-o piardă, căci o iubea până la obsesie, a suportat cu stoicism toate reproșurile nevestei și duplicitatea ei comportamentală (acasă într-un fel, iar în lume, în societate, altfel), dar a suferit până s-a îmbolnăvit, căci era cam slab din fire și introvertit, pe deasupra. Și, până am observat eu în primăvara următoare când au ieșit de la iernat, domnul Avocado devenise de nerecunoscut. Așa că... ce puteam să fac? I-am divorțat de urgență și i-am mutat în cartiere diferite, măcar să nu se mai vadă și domnul Avocado să-și mai revină, între timp, cu sănătatea. Și cam aici se terminase povestea, urmând să vă țin la curent cu ce s-ar fi întâmplat în continuare. Venind, deci, vremea să-mi țin promisiunea, să purcedem la treabă...
Domnul Avocado n-a suportat prea bine despărțirea și, cu toată grija față de el, acesta a sucombat, devenind ceea ce-mi fusese mai frică: compost pentru grădină. L-am deplâns pe bietul de el și soarta tristă pe care a avut-o. Căci, nici nu știu cum ar fi fost mai bine... Oare domnul Avocado ar fi avut o altă soartă dacă nu interveneam eu? Dar, pe de altă parte, aș fi putut să stau liniștită și să nu fac nimic, văzând ce se petrece? Cred că aceasta a fost una dintre acele situații în care orice decizie aș fi luat, deznodământul ar fi fost același...
Am început să trag cu ochiul să văd ce se întâmplă și cu ceilalți implicați pe care-i consideram vinovați, din cauza cărora începuse totul. Și-am constatat că nu era așa cum m-aș fi așteptat, numai chef și voie bună din partea lor. Căci madama nu părea fericită cu noul ei statut de „divorțată văduvă” și părea sincer îndoliată. Junele Avocado era trist și el și mereu pus pe gânduri... Iar „pațachia” cu care-și împărțise zilele și casa, n-a mai suportat o astfel de viață, așa că, într-o zi, pe nepusă masă, și-a făcut bagajele și dusă a fost. Junele de-abia i-a observat lipsa.
Astfel au trecut zilele verii una câte una, toamna făcându-și simțită prezența tot mai pregnant: vrăbiuțele-copii de până mai ieri deveniseră niște frumoase și încântătoare domnișoare gureșe din cale-afară, frunzele începuseră să se îngălbenească, să zboare lin purtate de câte o adiere de vânt și să țeasă acel minunat covor cu motive tradiționale, florile încă se lăudau și se admirau reciproc cu veșmintele lor... Cu alte cuvinte, viața își urma cursul ei firesc în micuțul univers al grădinii... până când a venit vremea pregătirilor pentru iernat... Ceea ce s-a și întâmplat, căci gradele începuseră să scadă drastic și noaptea chiar să brumeze. Am amenajat, deci, balconul, făcându-l, ca în fiecare an, cald și primitor și am început „transhumanța plantelor”, așa cum procedăm de obicei. Doar că, de cum ajungeam la madama și la junele Avocado, îmi tot apărea în fața ochilor sărmanul răposat, ceea ce mă făcea să-i ocolesc, până când doar ei mai rămăseseră pe pervazul rece al terasei. Și în acea noapte, acolo au rămas...
Totuși, inima mea nu-i de piatră și toată noaptea m-am foit în pat, încercând să adorm. Dar n-am reușit, căci numai la ei m-am gândit... Oare pedeapsa mea nu era prea dură? Și parcă-i și vedeam tremurând de frig pe pervaz, înfricoșați nu doar de vreun zgomot mai ciudat pe care-l auzeau în depărtare, ci, mai degrabă, de ceea ce ar urma: o noapte de gheață eternă, fără sfârșit...
A doua zi dimineață, hotărârea fiind deja luată, m-am dus pe balcon să le fac loc celor doi oropsiți. Și parcă toate plantele mă întrebau: „Unde-i madama Avocado? Dar junele?” Am ieșit repede și m-am dus după ei. Când au ajuns pe balcon, le-am simțit privirea recunoscătoare și le-am auzit, aievea, oftatul de ușurare. Oooooh, ce era să faaac!!!
De atunci, a mai avut loc o dată „transhumanța plantelor” (din balcon pe terasă și de pe terasă pe balcon). Iar situația dintre cei doi părea aceeași: madama... tristă și îndoliată și junele singur... Deja-mi părea rău pentru ei... Trecuse mai bine de un an de la nefericita întâmplare, doliul madamei se terminase și „lecția” învățată de amândoi. Aveau dreptul la o a doua șansă, șansă de a trăi aievea, de a simți viața, de a fi fericiți și ei.
Și iată că dorința mea s-a împlinit, căci spre sfârșitul iernii, când încă erau pe balcon, mare mi-a fost bucuria când l-am văzut pe junele Avocado trecându-și un „braț” pe după madama, așa, ca într-o îmbrățișare. Ea nu s-a retras, iar junele a început s-o curteze, să-i recite versuri, să se îndrăgostească de ea. Și pe când au ajuns primăvara pe terasă, erau deja împreună. Așa că pot să vă prezint, cu nespusă bucurie, noua familie A*vocado, întemeiată de curând. Acuma era normal, familie nouă, nume nou... Le doresc multă fericire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu