mii
Am cheltuit trei mii de lei în concediu.
Aseară erau mii de stele pe cer.
Mii de oameni care au participat la manifestație au fost arestați.
Grădina mi-a fost invadată de mii de limacși.
I-am spus de mii de ori că-l iubesc, dar nu mă crede.
mi-i
A spus că mi-i dă mâine.
Nu mi-i somn.
Mi-i dor de soțul meu.
Ar trebui să plec, dar nu mi-i prea bine.
Mi-i groază de ce s-ar putea întîmpla, dacă află adevărul.
Cer albastru, cer cu stele,
Roiuri albe de mărgele,
Din ce lumi necunoscute
V-ați ivit pe cer, tăcute,
Luminând cu zâmbet viu,
Drumul omului, târziu.
Vă privesc cu dor nespus
Cum clipiți pe boltă sus
Și mă prinde un fior
Fulger către voi să zbor,
Să colind prin lumi cerești
drum de vis, drum de povești.
...Azi sunt mic, dar mâine poate,
Căi mărețe voi străbate
Să-nflorească printre stele
Toate visurile mele.
Într-o zi din timpul săptămânii, dimineața devreme, aproape că sar din pat în cântec asurzitor de… cocoș. Mai avem noi orătănii pe stradă, prin vecini, și ne mai trezește câte un cocoș când și când, dar se aude așa… în surdină... Mai ales că geamul nostru termopan care desparte dormitorul de terasă are trei straturi, nu două, cum au în mod obișnuit celelalte. Da’ acuma se auzea atât de aproape, de zici că era înăuntru... în casă... în cameră cu noi... Mă ridic în capul oaselor și mă uit în stânga, mă uit în dreapta… încercând să identific de unde vine… repertoriul muzical atât de neobișnuit. Chiar mă gândesc oare Flutur ce face, doarme, ce păzește acolo jos, în bucătărie? Între timp, se trezește și „jumătatea mea” care doar ce se întinde la noptieră, oprind alarma telefonului și adoarme la loc, aproape instantaneu. Îmi dau seama de asta după „repertoriul” lui muzical. „Aaa, asta era, și-a schimbat soneria de la alarma telefonului”, îmi zic eu în sinea mea și, după câteva minute de liniște adâncă, spartă de „sforrr, sforrr” ale soțului meu, adorm la loc. Nu pentru mult timp, căci începe partea a doua a spectacolului muzical, trezindu-mă de data aceasta, în sunet de… trompete. Pe cuvânt, o mulțime de trompete și-au început și ele repertoriul cu mare entuziasm. Vă dați seama că am sărit iar ca arsă încă de la prima… notă muzicală. Sare și Luci, normal, care, după ce se dezmeticește nițel, timp în care trompetele… „trompetesc” pe limba lor, se întinde iar după telefon și-i oprește soneria. „Gata, m-am trezit”, îmi zic eu, luându-mi telefonul să văd cam cât e ora: e doar 4,30. Nu mai pot adormi, așa că, ce să fac, încep să butonez telefonul. Nu același lucru îl pot spune despre Luci care… adoarme din nou, trezindu-se peste vreo 15 minute.
Soțul meu începe serviciul dimineața devreme. Ei, nu chiar atât de devreme, dar având în vedere tabieturile lui de la început de zi, are nevoie de cel puțin o oră înainte de a porni voios spre o nouă zi de muncă... Pentru asta, își pune de obicei telefonul să-l trezească la 3,30. Asta-i doar prima alarmă. Mai are o a doua alarmă care-i sună după o jumătate de oră și încă una, ultima, la 4,30. N-am înțeles nici până acum la ce-i trebuie atâtea alarme dacă oricum nu se trezește atunci, ci doar și le oprește, adormind la loc. Bine, la cum îi sunau până nu de mult, nici nu-i de mirare, căci parcă te îndemnau la… somn. Când avea o zi grea și-mi spunea că la 5 trebuie deja să iasă din casă, îmi puneam și eu telefonul la treabă, de obicei cu două alarme (pentru mine era suficient). Apoi să vezi dimineața, cum se întreceau telefoanele noastre, când unul, când celălalt, căci nu sunau la aceeași oră. Și la fel ne întindeam și noi după telefon, când unul, când celălalt, pentru a le opri. Ce să mai adormi, că nu bine puneai capul pe pernă și te trezeai să oprești telefonul, ba, de buimac ce erai, nici nu mai știai care telefon sună, încercând să-l oprești pe cel… „nevinovat”…
Am început să mă obișnuiesc să mă trezesc dimineața devreme în ritm... „cucuricesc”. Uneori, chiar verific pe telefon cam câte minute mai sunt până la „concert”, să nu mă mai ia prin surprindere (tot trei alarme are, dar pe prima, care i-a rămas aceeași, n-o aud). Totuși, la repertoriul cu trompetele încă mai am de lucru... Eventual, aș putea să-i sugerez „organizatorului de concerte matinale” ca partea a doua a spectacolului să aibă loc mai repede, ca să nu apuc să adorm între timp…
Vă mai amintiți de „cântecelul matracucii” pe care i-l cântam lui Capucino, timp în care matracucul se flendura pe stradă cu Luci la o plimbare binemeritată? Și, în timpul ăsta, matracuca habar n-avea de nimic? Am zis eu atunci că nu știu cât om mai putea-o noi păcăli doar cu atâta și, mai apoi, cu niște „extra-suplimente”care au început s-o rotunjască la modul cel mai serios. Ei bine, a venit momentul în care matracuca nu se mai mulțumește cu nimic, dându-și seama că ceva dubios se întâmplă când Luci închide ușa. Căci ușa a căpătat un nou înțeles, nu cel din proverbul „Când se închide o ușă, se deschide o fereastră”, ci „Când se închide o ușă, se deschide o” … altă ușă (cea de la poartă, desigur). Dar, să vă povestesc cum au decurs lucrurile și cum am creat un precedent foarte pe placul matracucii (și nu numai).
Într-o zi aveam poftă de niște clătite. Și, pe când mă aflam eu în exercițiul funcțiunii, cu caietul cu rețete și cu ingredientele gata pregătite (nu fac zilnic, așa că am nevoie de… îndrumare), apare Luci de la serviciu. Matracucile, amândouă fericite nevoie mare, îl întâmpină cu cel mai mare entuziasm. Și, oricât ai fi de cătrănit, când vii acasă și ești așteptat cu atâta nerăbdare și fericire de către… familie, parcă-ți trece toată supărarea și oboseala. Așa se întâmplă și când vine Luci acasă. După ce ne salutăm, după ce matracucile primesc și niște recompense (cele mai bune sunt cele primite de la el, asta e, trebuie să recunosc), Luci pregătește terenul pentru ieșirea cu… Flutur (știți voi, până nu-i trece cheful, euforia de moment). Eu deja „focăleam” clătitele, așa că-l întreb, precaută: „E nevoie, cumva, de cântecelul matracucii”? Vorbim codat, căci, după cum v-am avertizat și altădată, nu putem să rostim cuvântul „plimbare” în fața lui Cino. „Nu, doar o să închid ușa”, zice Luci, închizând-o, fiindcă, până atunci, rămăsese deschisă. Dar nici Capucino nu-i de ieri, de azi și deja știe, căci s-a întâmplat de atâtea ori, când se închide ușa, Luci cu Flutur dispar pentru o vreme, cu siguranță, se flenduresc, cât se poate de fericiți, pe stradă. Singuri, fără ea… Așa că a fost suficient ca ușa să se închidă și matracuca să înceapă să cânte o… doină de jale. Dar, știți voi, cu atâta patos de m-a făcut și pe mine să lăcrimez (la propriu). Am stins aragazul, nemaipăsându-mi nici de clătite, nici de altceva și, mergând la dulapul pe care se afla lesa matracucii, am întins mâna după ea. Matracuca s-a oprit din jelanie, urmărindu-mă cu cel mai mare interes. Și, când a văzut ce am în mână, jelania de până atunci s-a transformat în cel mai vesel cântec pe care l-am auzit până atunci, ba și cu pași de dans. De fapt, ce zic eu, e puțin spus, dans… căci era vorba aproape de urcat pe pereți de bucurie. Doar atât am spus: „Hai, Capucino, să creăm un precedent” și am ieșit pe ușă, luându-mi și bastonul de care aveam, neapărat, nevoie. ,,Speedy-Gonzales”-ul familiei era deja la poartă. De-abia am reușit să-i atașez lesa de zgardă, atât era de nerăbdătoare. Eu, fără niciun plan stabilit în prealabil, căci am acționat sub impulsul momentului, deja mă gândeam la o eventuală plimbare, și a mea, și a ei, în… patru labe.
Ieșim pe poartă, ea în fugă, eu proptindu-mă bine pe picioare să nu ajung prea repede la împrietenirea cu asfaltul și mă uit după plimbăreți. Capucino deja e pe partea cealaltă a drumului cu nasul între ierburi și iuliști. Nu pot ține pasul cu ea, mă clatin serios, chiar și cu bastonul. Mă așez pe o bucată de beton și stau nițel să mă gândesc ce-i de făcut; matracuca însă, n-avea chef de pierdut vremea, trăgea de lesă, când în stânga, când în dreapta, smucindu-mă, înecându-se… Îi văd pe plimbăreți cum se apropie, îi explic lui Luci ce și cum și facem schimb. Capucino o ia fericită înaintea lui Luci, pe lângă el, împrejurul lui, timp în care rămân cu Flutur la bucata de beton, între iuliști. Facem schimb de matracuci de câteva ori, apoi trecem strada, spre casă. În seara aceea, matracucile noastre zăceau ca niște cârpe aruncate pe covor, nici apă nu le-a mai trebuit… Dar chipul încă le strălucea de bucurie…
Așa am creat precedentul de care vă spuneam. A fost de ajuns doar o dată să iasă și Capucino din curte ca Luci să nu mai poată pleca fără ea la plimbare. E suficient să-l vadă că se încalță ori că-și ia haina, că deja e în curte, nescăpându-i nicio mișcare. Și când îl vede că ia lesele de la etajul cuștii lui Flutur (acum, doar pe post de decor), deja își cântă bucuria. O nouă aventură e pe cale să înceapă...
Tata a fost un bărbat cu un suflet sensibil și o fire romantică. Îi plăcea să picteze, a fost una dintre pasiunile lui și primul profesor într-ale artei a fost un pictor amator pe care tati, copil fiind, îi plăcea să-l urmărească, pe când era la pășune cu vacile bunicii. Acesta își așeza frumușel șevaletul pe câmp în fața subiectului și se apuca de treabă. Copilul, curios din fire, se apropia din ce în ce mai mult, până ajungea în spatele lui. Așa a văzut cum alunecă pensula pe pânză, cum se îmbină culorile, cum tabloul „prinde viață”. Fascinat de ceea ce se întâmpla de la început până la… produsul finit, s-a apucat și el. Ba, între timp, dovedindu-se talentat, a făcut Scoala Populară de Artă și a intrat în Asociația Pictorilor Amatori. A avut chiar și două expoziții care l-au ajutat să-și achiziționeze mai repede mașina mult-visată, o Dacia 1300. Mama (era deja căsătorit pe atunci) a plâns când au fost duse tablourile, agățate până atunci pe pereții din prima cameră a casei în sala unde se ținea expoziția, căci fiecare pictură de-a tatei avea o poveste, spunea o poveste. Mai am și acum câteva tablouri rămase de la el, și chiar așa este, fiecare spune o poveste, fiecare evocă amintiri din perioada când a fost pictat.
O altă pasiune de-a lui a fost (și a rămas pentru mulți ani) pescuitul. Mergea la pescuit de câte ori putea, la început, înainte de a avea mașină, cu motocicleta, apoi cu noi, cu întreaga familie. Albișoară, porcușor, mreană, biban, caras, clean, somn, odată chiar și o știucă, la râu la Lăpușel, la Somes, la Baraj, la Ocna Șugatag și cine mai știe prin ce alte locuri ne-a mai purtat… mașina, de toate am mâncat, orice se nimerea „să tragă” la momeala din undiță. Am crescut cu povestea cu mreana pe care tata a prins-o pe când era la pescuit cu motocicleta, în Chechiș. Nici n-a mai stat să prindă și alți pești, ci a luat-o, a pus-o în rucsacul din dotare (de mare ce era, doar jumătate reușise să o bage înăuntru) și… tunde-o spre casă. Fiind însă, foarte cald, s-a oprit la un bufet din Satu Nou de Sus să bea o bere. Toți din crâșmă se uitau admirativ la ditamai juma’ de mreană care ieșea din ranița lui tati. Între timp, a apărut și un milițian care l-a urmărit cu privirea până când și-a terminat berea și a ieșit afară. Abia aștepta să-l vadă urcându-se pe motocicletă, ca să aibă motiv să-i dea o amendă și tati, în locul acesteia, să-i dea peștele. Dar tati, șmecher, a legat rucsacul de motocicletă și el, alături, a luat-o la pas până acasă, cu milițianul în urma lui, nervos nevoie mare...
Îmi amintesc și acum, după atâția ani, cum mergeam la râu, la Remecioara, indiferent de vreme (cel mai des acolo ne plăcea să… staționăm). Dacă era timp frumos, tata picta, pescuia cu fratele meu, și el, foarte pasionat de pescuit (eu n-am înțeles… sportul ăsta, nu prea aveam răbdare să stau cu undița, să aștept să tragă peștele), eu cu mama pregăteam masa până veneau băieții, mâncam, făceam plajă, ne băgam în apă (mai jos de pasionații noștri pescari, să nu-i deranjăm). Dacă era timp urât, cu frig și ploaie, eu cu mama rămâneam în mașină, la căldură și povesteam vrute și nevrute, citeam, mâncam…. timp în care, conștiincioșii noștri pescari, dârdâiau, pe malul râului, cu undița în mână. Într-o frumoasă duminică de vară, a făcut tata două drumuri, venind cu noi și sora mamei cu întreaga familie (doi adulți și trei copii). Înainte de a ajunge pe malul râului, era o pantă mai abruptă pe care am coborât cu mașina și verișoara mea cea mică, a exclamat, nițel speriată: „Poate mă tem!” În acea duminică tata a pictat tabloul cu vechea pălincie de lângă râu care nu mai există de mult timp… Dar a rămas spre amintire tabloul... și vorba verișoarei mele de care ne amintim și-n ziua de azi… Oo, ce vremuri minunate!
Într-o duminică, m-a convins tata să pescuiesc și eu și, de bucurie că am prins pești (scobari), am uitat undița pe malul râului. A doua zi, s-a trezit tata la cinci dimineața și s-a dus să-și aducă undița, înainte de a o găsi ciurdarii care ieșeau cu vitele la pășune și la râu. Pentru tata, sculele de pescuit erau tare valoroase, mai ales că nu se prea găseau prin magazine.
Încă de când eram mici, mergeam la pădure după ciuperci, cu niște vecini cu care ai mei se înțelegeau foarte bine sau doar noi, familia, chiar și numai câteva ore după-masa, în timpul săptămânii. Era o ieșire din rutină, din cotidian, un mod de „încărcare a bateriilor”, după orele de serviciu ale părinților, căci eu și fratele meu eram în vacanță. Tuturor ne plăcea să umblăm după ciuperci, dar, mai ales, să le găsim. Hribi, oițe, cozăcei, bureți usturoi cam ăstea erau ciupercile pe care am învățat să le deosebim de altele otrăvitoare și să le culegem. Tata mi-a povestit că, odată, pe când eram la o astfel de ieșire, eu, având doar câțiva anișori, am plâns de supărare că nu găseam nicio ciupercă. Și m-a luat tata cu el și… minune, au început să apară și ciupercile. Numa’ ce zicea tata: „Ia vezi acolo, aia n-o fi o oiță? sau un cozăcel?” Mamă, ce fericire pe mine când fugeam și luam victorioasă, ciuperca, arătându-i-o, mândră nevoie mare, lui tata. Dacă se întâmpla să ieșim la pădure duminica, tata picta, iar noi, cu o botă pe post de sprijin, ne flenduram de colo-colo, jucându-ne, alergându-ne, apoi, când ni se făcea foame, mama scotea slănina cu pâine și cu ceapă, cu roșii, castraveți, căci o astfel de „îndeletnicire” îți provoacă o foame grozavă și pot să spun că acolo, la margine de pădure, în aerul curat, mâncarea aceea simplă, fără „fițe”; era cea mai bună din întreaga lume.
Odată, am găsit un pui de pasăre și nu m-am lăsat până nu i-am convins pe ai mei să-l aducem acasă. Îmi și imaginam ce frumos o să cânte, ce fericit va fi la noi acasă și ce buni prieteni vom deveni. Tata avea un juvelnic în care punea peștii pe care-i prindea la pescuit, în apă, să nu fugă. L-am pus în acea „colivie” pe care am agățat-o de candelabru în prima cameră. I-am pus firimituri de pâine, apă curată, și, așezată confortabil, așteptam un... concert. Doar că puiuțul de pasăre nu cânta deloc, era foarte trist. Dintr-o dată, mi-am imaginat-o pe mama lui, căutându-l disperată peste tot, am simțit tristețea lui că se află închis, într-un loc străin, departe de casă și cum m-aș simți eu dacă aș fi în situația lui. Aș muri de tristețe... și m-a apucat părerea de rău și l-am dus cu tati înapoi în pădure în locul de unde l-am luat, sperând ca mama lui să vină și să-l găsească cât mai repede.
Uneori, la o astfel de ieșire la pădure, mai venea cu noi și nenea Puflea, un prieten de-al tatei. Mic de statură, slăbuț, dar deosebit de politicos și de galant, un om cultivat și „citit”, niciodată nu s-a întâmplat să-l văd pe nenea Puflea fără cartea lui despre ciuperci la… purtător. Pentru că el culegea și niște ciuperci cu un singur rând de „guler”, pe care noi nu le consumam și despre care nu știam prea multe, am denumit acele ciuperci „Puflea”. Chiar și astăzi, de mergem în pădure și întâlnim în cale astfel de ciuperci, îmi amintesc de prietenul tatei: „Uite, astea-s ciuperci tip Puflea!”
Cam acestea au fost cele mai importante pasiuni ale tatei în care ne-a implicat și pe noi, familia lui, învățându-ne să le iubim și să le prețuim. Oricum, privind în urmă acum, cu ochi de adult, le văd și mi le amintesc într-o cu totul altă lumină și, neapărat, cu tata parte importantă din poveste...
Cât de diferite sunt matracucile mele, și asta nu doar din punct de vedere fizic, una fiind din cale-afară de… crescută, iar cealaltă, exact opusul ei, ci și la personalitate, la felul de a fi al fiecăreia. Nu încetează a mă uimi, de fiecare dată descoperind ceva nou, un gest, o drăgălășenie sau, dimpotrivă, ceva… enervant. De exemplu, a fost de ajuns să-i dăm lui Flutur o bucată de pâine în timp ce mâncăm, că acum nu mai „scăpăm” de el până nu-i dăm o felie întreagă. Și, după ce se joacă cu ea, aruncând-o în sus, distrându-l cum îi cade în cap sau pe altă parte a corpului (depinde de unghiul de aruncare), se pune pe jos și o devorează, venind, în scurt timp, după alta. Are gusturi dintre cele mai ciudate, ajungând să mănânce chiar și… mazăre, ceea ce, cred eu, neam de neamul lui nu a mai gustat asemenea… „delicatesuri”. Facem pâine cu ou? Musai un ou și 2-3 felii de pâine în plus, căci suntem mai mulți care mâncăm așa ceva. Facem orez cu ton, chiftele din soia la cuptor? Încearcă și matracucul să vadă cum sunt la gust.
Dacă Flutur devine, încet-încet, dar sigur, dintr-un matracuc carnivor într-unul vegan (bine, să ne-nțelegem, dacă-i dăm carne, desigur că nu o refuză, e… „polivalent”, deocamdată; apoi, om vedea noi până când, deși, sincer, n-aș fi crezut vreodată că se va întâmpla una ca asta), uite că nici Capucino nu se lasă mai prejos. Nu, nu a devenit și ea vegană, ar fi fost prea de tot, nu-i așa? Nu, ea devine din ce în ce mai… „mămoasă”, mai… „lipicioasă”.... Dacă mă pun pe balansoarul meu din casă, trebuie să am grijă cum mă mișc sau cum mă leagăn, căci matracuca își găsește locul de relaxare exact sub el. Sau, în cel mai bun caz, lângă el, sub masă, ivindu-se, când și când, un căpșor gata pentru... smotocit.
Într-una din zile, mă pregătesc să ies. Voiam să merg la biserică, la Maslu. Luci deja ajunsese acasă, deci matracuca nu ar fi rămas singură. Nu știu ce s-a întâmplat în mintea ei, căci nu bine am început să mă îmbrac și deja au început „miorlăielile” și nerăbdarea, de zici că se pregătea ea să plece de acasă, nu eu. I-am explicat frumos că nu lipsesc mult, că rămâne cu Luci, cu frate-su, nici n-a vrut să audă, zici că vorbeam singură. A fost nevoie să ies din casă pe furiș, că altfel n-aș fi reușit să scap de „lipicioasa” asta mică. Măi, așa ceva n-a făcut nici când era micuță și o lăsam singură încuiată în casă, ce-o fi apucat-o? Am așteptat câteva minute bune până a venit taxiul, timp în care Capucino, văzându-mă prin gard, plângea la poartă. A fost musai să mă duc în fața porții vecinului, să nu mă mai vadă, căci nu înceta cu plânsul. Așa ceva… mi se rupea sufletul, auzind-o cum plânge. Am plecat cu o strângere de inimă, clar, tot drumul numai la ea m-am gândit. Și până m-am întors, mi-a spus Luci, m-a așteptat așezată în fața porții, pândind clipa în care vin acasă. Când, în sfârșit, am ajuns, bucuria a fost de nedescris, de zici că nu ne-am văzut de cel puțin o lună.
A fost prima și ultima dată când s-a comportat ca un copil nespus de răsfățat. Acum, poate rămâne singură, doar cu matracucul, că n-are nicio treabă. Chiar nu-mi dau seama ce s-a întâmplat atunci, de a reacționat atât de ciudat. Nu știu, însă, pe viitor la ce să mă aștept din partea ei. Și nu numai din partea ei…
Când a venit bunica să locuiască la noi, în 2012, zici că „a lovit-o trenul”. Așa s-a exprimat o bună prietenă referitor la schimbarea majoră prin care a trecut bunica. Vă dați seama, să te muți în altă parte după ce ai trăit zeci de ani într-un loc unde ți-ai făcut un rost, un loc pe care îl numeai acasă, nu e ceva la care să te acomodezi de pe o zi pe alta. Așa și draga mea buni, zgomotele pe care le auzea și luminile pe care le vedea, pe timp de noapte, îi stârneau imaginația și o făceau să-și închipuie cine știe ce. De exemplu, după primele nopți petrecute în „noul acasă”, mă întrebă, vizibil îngrijorată: „Dar ce incendiu a fost azi-noapte la Cosmin, că s-au văzut flăcările până la noi acasă…” Aoleu, m-am și speriat, ce incendiu să fi fost la fratele meu, care stă la doi pași de mine, și eu să nu știu nimic? M-am gândit că o fi avut vreun coșmar și am liniștit-o cum am putut mai bine, chiar i-am arătat casa, să vadă că e în regulă, că n-a pățit nimic. Dar când mi-a repetat același lucru și în următoarea noapte, am început să fiu atentă la ce ar fi putut-o determina să creadă că e vorba de un incendiu. M-am dumirit destul de repede: becul cu senzori de deasupra geamului din camera unde dormea și care se aprindea la orice mișcare de pe stradă, din fața porții. În altă noapte a fost „cutremur” căci, la intervale regulate, se pornea frigiderul și mai era și mașina de spălat care nu-și termina programul chiar la ora când se culca ea și se auzea până în cameră. Am dezactivat becul cu senzori ca să nu o mai deranjeze și îi lăsam radioul pornit și pe timp de noapte, pe Radio România Actualități, postul care-i plăcea atât de mult, căci, zicea ea, au aceeași vârstă.
După ce a greșit direcția de a ajunge la baie și a căzut, i-am instalat o veioză care rămânea și noaptea aprinsă, plus o lanternă lângă pat pe care o aprindea din când în când ca să vadă cât mai e până dimineață. Pentru asta, am mutat ceasul de perete din bucătărie în cameră și l-am montat deasupra ușii, astfel că doar trebuia să aprindă lanterna pentru a vedea cât e ora. S-a învățat cu toate destul de repede, căci era o femeie puternică, care nu se speria cu una, cu două. Și totuși, a trebuit să scot din casă ursul panda de pluș care era pe dulap, căci, zicea, noaptea se uită urât la ea și i se face frică.
Când s-a mutat la noi avea 84 de ani și a mai dus-o, fără probleme mari de sănătate, până la 89. Mâncarea ei preferată era mămăliga cu brânză și cu lapte (ooo, parcă era sărbătoare când mânca așa ceva!), iar dintre fructe, cel mai mult îi plăceau bananele, cât mai moi și mai coapte. Prăjitura preferată era checul pe care-l făceam după rețeta mamei. Când o întrebam ce prăjituri să facem de Crăciun, nu se putea să nu amintească și de chec. „O, buni, chec de sărbători?” comentam eu, strâmbând din nas. Dar apoi mă gândeam că, dacă ei îi place, de ce nu? Și, inevitabil, apărea pe masa de sărbători și minunatul chec pe care bunica îl mânca cu deosebită plăcere. O altă prăjitură care ajunsese să-i placă, mai ales în ultima perioadă, a fost cremeșul, poate de aceea a ajuns să fie și preferata mea, dar îi mai plăceau și napolitanele cu lămâie. Și, pe când era încă în putere, mai făcea bunica niște plăcinte și niște brânzoaice atât de bune… La nimeni, niciodată, nu am mai întâlnit gustul plăcintelor ei și-mi pare tare rău că nu am fost curioasă a învăța să fac și eu. Avea și niște tabieturi dintre cele mai ciudate, așa cum avem, probabil, noi toți, care s-au înmulțit, odată cu vârsta. Astfel, după ce și-a adus de la vechea ei casă și cuțitele „cele bune”, le ținea jos, în cutia de la frigider. Tot acolo, avea și un set cu o sapă de mână, greblă și plantator de răsaduri. Niciodată n-am înțeles de ce le ținea în frigider, dar dacă nu m-a deranjat, nici nu am întrebat-o. În bucătărie sub pat așteptau, cuminți, un ciocan, o seceră și un scormonitor de cartofi.
Începuse să uite… S-a întâmplat, astfel, să arunc și câteva oale, căci își punea de mâncare la încălzit și, ieșind afară după cine știe ce, se lua cu o altă treabă și uita de vas. Sau, după ce golea vasele de mâncare, le punea așa, murdare, în frigider… Eh, ce să-i faci, bătrânețea… Dacă voiam să fac curat și să-i mai pun din haine în dulap, se supăra: „Nu, lasă-mi fusta aia, că mi-o trebe! Și bluza aia, și sfetărul din lână!” Nu umbla cu trei fuste și cinci bluze deodată, dar așa-i plăcea, să le vadă pe toate, să-i fie la îndemână. Dar, după ce terminam curățenia, după ce hainele ajungeau, spălate, în dulap și pe spătarul scaunului doar hainele cu care umbla periodic, se mira și ea, ca un copil, de ce frumos arată, așa curat peste tot.
Apoi, uita… uita unde își punea cheile, banii, proteza… Ooo, deja știam, nici nu-mi mai făceam probleme când îmi zicea: „Vai, tu, să știi că mi-am pierdut cheile…” căci întotdeauna le găseam, fie în buzunarul șorțului în care căutase deja de câteva ori, fie în haina cu care mergea la piață, fie pe masă, sub cine știe ce hârtii. Într-o zi mă rugă s-o ajut să-și găsească proteza. Buuun, mă pun s-o caut, pe masă nu-i, pe pat și pe lângă pat, nu-i… în bucătărie, nu-i… Caut și în… frigider, căci, cine știe… și… victorie! „Uite, buni, aici era, în frigider!” îi zic eu, fericită nevoie mare. Bunica desface șervețelul în care era înfășurată proteza: „Bine, nu partea de jos mi-o trebuia, dar bună-i și asta!” Și, iar pune-te pe căutat…
La vârsta ei, încă mai vedea să citească cu ochelarii pe care și-i făcuse cu 40 de ani în urmă, deși avea ochi albaștri care, am auzit și chiar am citit undeva că sunt mai sensibili decât ochii căprui cum îi aveam noi, restul familiei (excepție face strănepoata ei, fiica fratelui meu, care o moștenește). Și mi-era mai mare dragul de ea când o vedeam cu Biblia care fusese a tatălui ei (și pe care voia, să o lase moștenire la una dintre surori, îndeplinindu-i dorința la 6 luni după moartea ei) sau cu o altă carte de rugăciuni și cu ochelarii la ochi, legați cu elastic ca să-i stea mai bine pe nas.
Se spune că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii ajung să fie iar ca niște copii, să se comporte la fel ca ei și, lipsiți de tact, să spună chiar tot ce gândesc, fără să-și dea seama că ar putea jigni. Așa era și bunica, nu făcea excepție de la această regulă. Ieșind, odată, din biserică și fiind preotul la ușă pentru a mirui, după ce ne îndepărtăm vreun metru, poate nici atât, bunica zice, plină de mirare: „Vai, da’ ce tare s-a-ngrășat și popa ăsta de când nu l-am mai văzut!” Mie mi-era mai mare rușinea: „Buni, vedeți că v-aude, nu-i frumos să ziceți așa!” Sau eram la medic, așteptam să intrăm și o femeie i se plânge bunicii că, de la atâtea medicamente recomandate de doctor pentru durerea de picioare, dăduse în cancer la ficat. Și bunica zice: „Da, îi tare rău să te doară picioarele…”
Bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori” să se întâlnească cu bunicul și cu părinții mei, în iunie 2017. Și de fiecare dată când se apropie ziua cu pricina, mi se face un dor nebun de ea…
Până acum, lumea m-a considerat o persoană… de treabă, pașnică (de am ajuns, până la urmă, să cred și eu asta), încercând să trăiesc în bună pace cu familia mea, cu plantele, florile și legumele din grădina și curtea noastră. Dar… uite că nu mai sunt așa… Între timp, a intervenit ceva care m-a făcut să devin o… „criminală” care-și „vânează” victimele. Dar, mai bine vă povestesc ce s-a întîmplat, căci, de bună seamă, că nu am ajuns așa peste noapte, de azi pe mâine, cum se spune.
Mi-am pus în unicul cauciuc auto pe care-l aveam în curte, rămas de la mașina noastră, flori de tot felul (cele mai multe primite cadou), care înfloresc întreaga vară. Și, pentru că am mai primit cadou trei cauciucuri uzate, două mi le-am alocat tot pentru a înfrumuseța priveliștea din fața terasei, și ea plină cu flori, căci, să recunoaștem, florile te încarcă cu energie pozitivă, îți dau o stare de bună dispoziție, de fericire, cum numai matracucile mai pot face asta. În fiecare dimineață, mergând pe terasă, cu Flutur și Capucino alături de mine, nu mai pridideam a coborî treptele și a mă plimba prin fața cauciucurilor mele pline cu flori și a mă minuna de frumusețea lor: uite, Cino, a mai înflorit o crăiță, ce faină e, în două culori, uite și salvia, și begonia asta ce flori minunate are! Și Capucino mă aproba cum știa ea mai bine, băgându-și nasul între flori să le „admire”, ca să se convingă că, într-adevăr, am dreptate. Flutur doar se uita la mine mirat, în semn de „no, ce-a apucat-o și pe bipeda asta, parcă n-ar mai fi văzut flori în viața ei!” și se trântea undeva la umbră.
Dar, așa cum sunt toate fericirile care nu durează mult, iată că într-o dimineață pe când udam florile, observ că unele dintre ele au frunzele găurite. Mă uit încoace și-ncolo, examinez atentă pământul și, normal că nu văd nimic. Azi așa, mâine așa, din ce în ce mai multe frunze încep să „dispară”, florile să fie din ce în ce mai triste, devenind, la propriu, negre de supărare. Eu, neagră de supărare pentru supărarea lor. Mai vedeam, dacă udam seara, câte un limax, pe care-l „făceam dispărut”, dar… cam atât. Gândindu-mă că „ăștia” îmi provoacă suferința bietelor mele flori, mai ales că observam și lipici din ăla pe care-l lasă cam peste tot pe unde „se plimbă”, am pus niște bobițe albastre printre flori (pe care le aveam de vreo doi ani, foarte eficiente împotriva unor astfel de… „plimbăreți”), de am făcut un covor albastru. A doua zi merg și verific. Ei, aș! credeți că i-am speriat pe „vizitatori”? Nici vorbă, dârele de lipici se întindeau peste bobițe, printre ele, oprindu-se, desigur, la… flori. Am mai căutat eu pe internet ce-ar avea efect și găsesc că cenușa ar fi eficientă. Am într-o cadă, strânsă din timpul iernii, aduc, pun printre flori… degeaba! Florile mele, cu fiecare zi, din ce în ce mai triste… Primesc de la țară două fire de busuioc. Aaa, asta va fi salvarea florilor, căci am auzit (și am și citit pentru confirmare) că nu le place mirosul de busuioc, așa că le răsădesc între cauciucuri. Peste vreo două zile merg să văd rezultatul. Florile nu par a-și fi revenit, iar firele de busuioc au rămas doar două fire de… tulpini goale, fără frunze… Mă îngrozesc și le scot, ce să fac, punându-le în două ghivece cu trandafiri, în speranța că-și vor reveni (da, acum sunt bine mersi, au dat deja alte frunzulițe și sunt ok). Nu mai am soluții pentru dragile mele flori… Dar nu numai florile au probleme, ci și castraveții din jardinierele din țarc, și ardeii din grădină...
Într-o seară, scoate Luci furtunul și se pune să ude, căci ploaia se lasă așteptată, nu vrea să vină. E deja semiîntuneric când termină. Eu… la cauciucuri să verific florile și… încremenesc… Tremur de furie și văd negru în fața ochilor: acum, la umezeală și întuneric, din florile mele dragi se înfruptau de zor și câte 5-6 limacși, mai mari și mai mici, de toate formele și culorile. N-au iertat nici măcar vârful florilor, acum înțelegând mai bine de ce erau negre. Fug repede în casă (vorba vine, fug, că-mi ia cîteva minute bune până reușesc operațiunea) și aduc o pungă, căci nu știu ce altceva să fac. Încep să culeg tot ce văd și ce simt la lumina lanternei telefonului. Sunt din cale-afară de grețoși, dar am trecut peste asta, gândindu-mă doar la suferința bietelor mele flori. În seara aia, am strâns peste 50 de limacși numai din cauciucuri și cam tot atâția din grădină.
Așa a început operațiunea de salvare a florilor și, în același timp, o nouă „îndeletnicire”, vânătoarea de limacși, dar și de melci (doar vreo trei am grațiat dintre ei, și asta pentru că au avut norocul de a nu-i găsi în flagrant pe flori sau legume, aruncându-i peste drum, între iuliști. Aproape în fiecare seară, mă înființam la cauciucuri, înarmată cu lanterna telefonului și o pungă în care „culegeam” dintre și de pe flori o producție consistentă de limacși, ultima dată vreo 23. Dacă ar fi să număr, cred că am strâns până acum peste 300 de astfel de… chestii din întreaga grădină, găsindu-și sfârșitul fie înotând (fără instrucțiuni) într-o găleată cu apă, fie în pungile pe care le înnodam.
Florile sunt acum bine mersi, se refac în trei jardiniere, departe de plimbări și vizite nocturne nedorite, printre ele „locuind” și ultimul castravete pe care am reușit să-l salvez. Cauciucurile le-am umplut cu mentă și continui să vânez tot ce găsesc pe-acolo și n-ar trebui să fie, la fel fac și în grădină, căci, vorba aia: „the show must go on”…
