Până acum, lumea m-a considerat o persoană… de treabă, pașnică (de am ajuns, până la urmă, să cred și eu asta), încercând să trăiesc în bună pace cu familia mea, cu plantele, florile și legumele din grădina și curtea noastră. Dar… uite că nu mai sunt așa… Între timp, a intervenit ceva care m-a făcut să devin o… „criminală” care-și „vânează” victimele. Dar, mai bine vă povestesc ce s-a întîmplat, căci, de bună seamă, că nu am ajuns așa peste noapte, de azi pe mâine, cum se spune.
Mi-am pus în unicul cauciuc auto pe care-l aveam în curte, rămas de la mașina noastră, flori de tot felul (cele mai multe primite cadou), care înfloresc întreaga vară. Și, pentru că am mai primit cadou trei cauciucuri uzate, două mi le-am alocat tot pentru a înfrumuseța priveliștea din fața terasei, și ea plină cu flori, căci, să recunoaștem, florile te încarcă cu energie pozitivă, îți dau o stare de bună dispoziție, de fericire, cum numai matracucile mai pot face asta. În fiecare dimineață, mergând pe terasă, cu Flutur și Capucino alături de mine, nu mai pridideam a coborî treptele și a mă plimba prin fața cauciucurilor mele pline cu flori și a mă minuna de frumusețea lor: uite, Cino, a mai înflorit o crăiță, ce faină e, în două culori, uite și salvia, și begonia asta ce flori minunate are! Și Capucino mă aproba cum știa ea mai bine, băgându-și nasul între flori să le „admire”, ca să se convingă că, într-adevăr, am dreptate. Flutur doar se uita la mine mirat, în semn de „no, ce-a apucat-o și pe bipeda asta, parcă n-ar mai fi văzut flori în viața ei!” și se trântea undeva la umbră.
Dar, așa cum sunt toate fericirile care nu durează mult, iată că într-o dimineață pe când udam florile, observ că unele dintre ele au frunzele găurite. Mă uit încoace și-ncolo, examinez atentă pământul și, normal că nu văd nimic. Azi așa, mâine așa, din ce în ce mai multe frunze încep să „dispară”, florile să fie din ce în ce mai triste, devenind, la propriu, negre de supărare. Eu, neagră de supărare pentru supărarea lor. Mai vedeam, dacă udam seara, câte un limax, pe care-l „făceam dispărut”, dar… cam atât. Gândindu-mă că „ăștia” îmi provoacă suferința bietelor mele flori, mai ales că observam și lipici din ăla pe care-l lasă cam peste tot pe unde „se plimbă”, am pus niște bobițe albastre printre flori (pe care le aveam de vreo doi ani, foarte eficiente împotriva unor astfel de… „plimbăreți”), de am făcut un covor albastru. A doua zi merg și verific. Ei, aș! credeți că i-am speriat pe „vizitatori”? Nici vorbă, dârele de lipici se întindeau peste bobițe, printre ele, oprindu-se, desigur, la… flori. Am mai căutat eu pe internet ce-ar avea efect și găsesc că cenușa ar fi eficientă. Am într-o cadă, strânsă din timpul iernii, aduc, pun printre flori… degeaba! Florile mele, cu fiecare zi, din ce în ce mai triste… Primesc de la țară două fire de busuioc. Aaa, asta va fi salvarea florilor, căci am auzit (și am și citit pentru confirmare) că nu le place mirosul de busuioc, așa că le răsădesc între cauciucuri. Peste vreo două zile merg să văd rezultatul. Florile nu par a-și fi revenit, iar firele de busuioc au rămas doar două fire de… tulpini goale, fără frunze… Mă îngrozesc și le scot, ce să fac, punându-le în două ghivece cu trandafiri, în speranța că-și vor reveni (da, acum sunt bine mersi, au dat deja alte frunzulițe și sunt ok). Nu mai am soluții pentru dragile mele flori… Dar nu numai florile au probleme, ci și castraveții din jardinierele din țarc, și ardeii din grădină...
Într-o seară, scoate Luci furtunul și se pune să ude, căci ploaia se lasă așteptată, nu vrea să vină. E deja semiîntuneric când termină. Eu… la cauciucuri să verific florile și… încremenesc… Tremur de furie și văd negru în fața ochilor: acum, la umezeală și întuneric, din florile mele dragi se înfruptau de zor și câte 5-6 limacși, mai mari și mai mici, de toate formele și culorile. N-au iertat nici măcar vârful florilor, acum înțelegând mai bine de ce erau negre. Fug repede în casă (vorba vine, fug, că-mi ia cîteva minute bune până reușesc operațiunea) și aduc o pungă, căci nu știu ce altceva să fac. Încep să culeg tot ce văd și ce simt la lumina lanternei telefonului. Sunt din cale-afară de grețoși, dar am trecut peste asta, gândindu-mă doar la suferința bietelor mele flori. În seara aia, am strâns peste 50 de limacși numai din cauciucuri și cam tot atâția din grădină.
Așa a început operațiunea de salvare a florilor și, în același timp, o nouă „îndeletnicire”, vânătoarea de limacși, dar și de melci (doar vreo trei am grațiat dintre ei, și asta pentru că au avut norocul de a nu-i găsi în flagrant pe flori sau legume, aruncându-i peste drum, între iuliști. Aproape în fiecare seară, mă înființam la cauciucuri, înarmată cu lanterna telefonului și o pungă în care „culegeam” dintre și de pe flori o producție consistentă de limacși, ultima dată vreo 23. Dacă ar fi să număr, cred că am strâns până acum peste 300 de astfel de… chestii din întreaga grădină, găsindu-și sfârșitul fie înotând (fără instrucțiuni) într-o găleată cu apă, fie în pungile pe care le înnodam.
Florile sunt acum bine mersi, se refac în trei jardiniere, departe de plimbări și vizite nocturne nedorite, printre ele „locuind” și ultimul castravete pe care am reușit să-l salvez. Cauciucurile le-am umplut cu mentă și continui să vânez tot ce găsesc pe-acolo și n-ar trebui să fie, la fel fac și în grădină, căci, vorba aia: „the show must go on”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu