Dor de buni...

  Când a venit bunica să locuiască la noi, în 2012, zici că „a lovit-o trenul”. Așa s-a exprimat o bună prietenă referitor la schimbarea majoră prin care a trecut bunica. Vă dați seama, să te muți în altă parte după ce ai trăit zeci de ani într-un loc unde ți-ai făcut un rost, un loc pe care îl numeai acasă, nu e ceva la care să te acomodezi de pe o zi pe alta. Așa și draga mea buni, zgomotele pe care le auzea și luminile pe care le vedea, pe timp de noapte, îi stârneau imaginația și o făceau să-și închipuie cine știe ce. De exemplu, după primele nopți petrecute în „noul acasă”, mă întrebă, vizibil îngrijorată: „Dar ce incendiu a fost azi-noapte la Cosmin, că s-au văzut flăcările până la noi acasă…” Aoleu, m-am și speriat, ce incendiu să fi fost la fratele meu, care stă la doi pași de mine, și eu să nu știu nimic? M-am gândit că o fi avut vreun coșmar și am liniștit-o cum am putut mai bine, chiar i-am arătat casa, să vadă că e în regulă, că n-a pățit nimic. Dar când mi-a repetat același lucru și în următoarea noapte, am început să fiu atentă la ce ar fi putut-o determina să creadă că e vorba de un incendiu. M-am dumirit destul de repede: becul cu senzori de deasupra geamului din camera unde dormea și care se aprindea la orice mișcare de pe stradă, din fața porții. În altă noapte a fost „cutremur” căci, la intervale regulate, se pornea frigiderul și mai era și mașina de spălat care nu-și termina programul chiar la ora când se culca ea și se auzea până în cameră. Am dezactivat becul cu senzori ca să nu o mai deranjeze și îi lăsam radioul pornit și pe timp de noapte, pe Radio România Actualități, postul care-i plăcea atât de mult, căci, zicea ea, au aceeași vârstă.

  După ce a greșit direcția de a ajunge la baie și a căzut, i-am instalat o veioză care rămânea și noaptea aprinsă, plus o lanternă lângă pat pe care o aprindea din când în când ca să vadă cât mai e până dimineață. Pentru asta, am mutat ceasul de perete din bucătărie în cameră și l-am montat deasupra ușii, astfel că doar trebuia să aprindă lanterna pentru a vedea cât e ora. S-a învățat cu toate destul de repede, căci era o femeie puternică, care nu se speria cu una, cu două. Și totuși, a trebuit să scot din casă ursul panda de pluș care era pe dulap, căci, zicea, noaptea se uită urât la ea și i se face frică.

  Când s-a mutat la noi avea 84 de ani și a mai dus-o, fără probleme mari de sănătate, până la 89. Mâncarea ei preferată era mămăliga cu brânză și cu lapte (ooo, parcă era sărbătoare când mânca așa ceva!), iar dintre fructe, cel mai mult îi plăceau bananele, cât mai moi și mai coapte. Prăjitura preferată era checul pe care-l făceam după rețeta mamei. Când o întrebam ce prăjituri să facem de Crăciun, nu se putea să nu amintească și de chec. „O, buni, chec de sărbători?” comentam eu, strâmbând din nas. Dar apoi mă gândeam că, dacă ei îi place, de ce nu? Și, inevitabil, apărea pe masa de sărbători și minunatul chec pe care bunica îl mânca cu deosebită plăcere. O altă prăjitură care ajunsese să-i placă, mai ales în ultima perioadă, a fost cremeșul, poate de aceea a ajuns să fie și preferata mea, dar îi mai plăceau și napolitanele cu lămâie. Și, pe când era încă în putere, mai făcea bunica niște plăcinte și niște brânzoaice atât de bune… La nimeni, niciodată, nu am mai întâlnit gustul plăcintelor ei și-mi pare tare rău că nu am fost curioasă a învăța să fac și eu. Avea și niște tabieturi dintre cele mai ciudate, așa cum avem, probabil, noi toți, care s-au înmulțit, odată cu vârsta. Astfel, după ce și-a adus de la vechea ei casă și cuțitele „cele bune”, le ținea jos, în cutia de la frigider. Tot acolo, avea și un set cu o sapă de mână, greblă și plantator de răsaduri. Niciodată n-am înțeles de ce le ținea în frigider, dar dacă nu m-a deranjat, nici nu am întrebat-o. În bucătărie sub pat așteptau, cuminți, un ciocan, o seceră și un scormonitor de cartofi.

  Începuse să uite… S-a întâmplat, astfel, să arunc și câteva oale, căci își punea de mâncare la încălzit și, ieșind afară după cine știe ce, se lua cu o altă treabă și uita de vas. Sau, după ce golea vasele de mâncare, le punea așa, murdare, în frigider… Eh, ce să-i faci, bătrânețea… Dacă voiam să fac curat și să-i mai pun din haine în dulap, se supăra: „Nu, lasă-mi fusta aia, că mi-o trebe! Și bluza aia, și sfetărul din lână!” Nu umbla cu trei fuste și cinci bluze deodată, dar așa-i plăcea, să le vadă pe toate, să-i fie la îndemână. Dar, după ce terminam curățenia, după ce hainele ajungeau, spălate, în dulap și pe spătarul scaunului doar hainele cu care umbla periodic, se mira și ea, ca un copil, de ce frumos arată, așa curat peste tot.

  Apoi, uita… uita unde își punea cheile, banii, proteza… Ooo, deja știam, nici nu-mi mai făceam probleme când îmi zicea: „Vai, tu, să știi că mi-am pierdut cheile…” căci întotdeauna le găseam, fie în buzunarul șorțului în care căutase deja de câteva ori, fie în haina cu care mergea la piață, fie pe masă, sub cine știe ce hârtii. Într-o zi mă rugă s-o ajut să-și găsească proteza. Buuun, mă pun s-o caut, pe masă nu-i, pe pat și pe lângă pat, nu-i… în bucătărie, nu-i… Caut și în… frigider, căci, cine știe… și… victorie! „Uite, buni, aici era, în frigider!” îi zic eu, fericită nevoie mare. Bunica desface șervețelul în care era înfășurată proteza: „Bine, nu partea de jos mi-o trebuia, dar bună-i și asta!” Și, iar pune-te pe căutat…

  La vârsta ei, încă mai vedea să citească cu ochelarii pe care și-i făcuse cu 40 de ani în urmă, deși avea ochi albaștri care, am auzit și chiar am citit undeva că sunt mai sensibili decât ochii căprui cum îi aveam noi, restul familiei (excepție face strănepoata ei, fiica fratelui meu, care o moștenește). Și mi-era mai mare dragul de ea când o vedeam cu Biblia care fusese a tatălui ei (și pe care voia, să o lase moștenire la una dintre surori, îndeplinindu-i dorința la 6 luni după moartea ei) sau cu o altă carte de rugăciuni și cu ochelarii la ochi, legați cu elastic ca să-i stea mai bine pe nas.

  Se spune că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii ajung să fie iar ca niște copii, să se comporte la fel ca ei și, lipsiți de tact, să spună chiar tot ce gândesc, fără să-și dea seama că ar putea jigni. Așa era și bunica, nu făcea excepție de la această regulă. Ieșind, odată, din biserică și fiind preotul la ușă pentru a mirui, după ce ne îndepărtăm vreun metru, poate nici atât, bunica zice, plină de mirare: „Vai, da’ ce tare s-a-ngrășat și popa ăsta de când nu l-am mai văzut!” Mie mi-era mai mare rușinea: „Buni, vedeți că v-aude, nu-i frumos să ziceți așa!” Sau eram la medic, așteptam să intrăm și o femeie i se plânge bunicii că, de la atâtea medicamente recomandate de doctor pentru durerea de picioare, dăduse în cancer la ficat. Și bunica zice: „Da, îi tare rău să te doară picioarele…”

  Bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori” să se întâlnească cu bunicul și cu părinții mei, în iunie 2017. Și de fiecare dată când se apropie ziua cu pricina, mi se face un dor nebun de ea…