Despre tata și pasiunile lui...

 Tata a fost un bărbat cu un suflet sensibil și o fire romantică. Îi plăcea să picteze, a fost una dintre pasiunile lui și primul profesor într-ale artei a fost un pictor amator pe care tati, copil fiind, îi plăcea să-l urmărească, pe când era la pășune cu vacile bunicii. Acesta își așeza frumușel șevaletul pe câmp în fața subiectului și se apuca de treabă. Copilul, curios din fire, se apropia din ce în ce mai mult, până ajungea în spatele lui. Așa a văzut cum alunecă pensula pe pânză, cum se îmbină culorile, cum tabloul „prinde viață”. Fascinat de ceea ce se întâmpla de la început până la… produsul finit, s-a apucat și el. Ba, între timp, dovedindu-se talentat, a făcut Scoala Populară de Artă și a intrat în Asociația Pictorilor Amatori. A avut chiar și două expoziții care l-au ajutat să-și achiziționeze mai repede mașina mult-visată, o Dacia 1300. Mama (era deja căsătorit pe atunci) a plâns când au fost duse tablourile, agățate până atunci pe pereții din prima cameră a casei în sala unde se ținea expoziția, căci fiecare pictură de-a tatei avea o poveste, spunea o poveste. Mai am și acum câteva tablouri rămase de la el, și chiar așa este, fiecare spune o poveste, fiecare evocă amintiri din perioada când a fost pictat.

  O altă pasiune de-a lui a fost (și a rămas pentru mulți ani) pescuitul. Mergea la pescuit de câte ori putea, la început, înainte de a avea mașină, cu motocicleta, apoi cu noi, cu întreaga familie. Albișoară, porcușor, mreană, biban, caras, clean, somn, odată chiar și o știucă, la râu la Lăpușel, la Somes, la Baraj, la Ocna Șugatag și cine mai știe prin ce alte locuri ne-a mai purtat… mașina, de toate am mâncat, orice se nimerea „să tragă” la momeala din undiță. Am crescut cu povestea cu mreana pe care tata a prins-o pe când era la pescuit cu motocicleta, în Chechiș. Nici n-a mai stat să prindă și alți pești, ci a luat-o, a pus-o în rucsacul din dotare (de mare ce era, doar jumătate reușise să o bage înăuntru) și… tunde-o spre casă. Fiind însă, foarte cald, s-a oprit la un bufet din Satu Nou de Sus să bea o bere. Toți din crâșmă se uitau admirativ la ditamai juma’ de mreană care ieșea din ranița lui tati. Între timp, a apărut și un milițian care l-a urmărit cu privirea până când și-a terminat berea și a ieșit afară. Abia aștepta să-l vadă urcându-se pe motocicletă, ca să aibă motiv să-i dea o amendă și tati, în locul acesteia, să-i dea peștele. Dar tati, șmecher, a legat rucsacul de motocicletă și el, alături, a luat-o la pas până acasă, cu milițianul în urma lui, nervos nevoie mare...

  Îmi amintesc și acum, după atâția ani, cum mergeam la râu, la Remecioara, indiferent de vreme (cel mai des acolo ne plăcea să… staționăm). Dacă era timp frumos, tata picta, pescuia cu fratele meu, și el, foarte pasionat de pescuit (eu n-am înțeles… sportul ăsta, nu prea aveam răbdare să stau cu undița, să aștept să tragă peștele), eu cu mama pregăteam masa până veneau băieții, mâncam, făceam plajă, ne băgam în apă (mai jos de pasionații noștri pescari, să nu-i deranjăm). Dacă era timp urât, cu frig și ploaie, eu cu mama rămâneam în mașină, la căldură și povesteam vrute și nevrute, citeam, mâncam…. timp în care, conștiincioșii noștri pescari, dârdâiau, pe malul râului, cu undița în mână. Într-o frumoasă duminică de vară, a făcut tata două drumuri, venind cu noi și sora mamei cu întreaga familie (doi adulți și trei copii). Înainte de a ajunge pe malul râului, era o pantă mai abruptă pe care am coborât cu mașina și verișoara mea cea mică, a exclamat, nițel speriată: „Poate mă tem!” În acea duminică tata a pictat tabloul cu vechea pălincie de lângă râu care nu mai există de mult timp… Dar a rămas spre amintire tabloul... și vorba verișoarei mele de care ne amintim și-n ziua de azi… Oo, ce vremuri minunate!

  Într-o duminică, m-a convins tata să pescuiesc și eu și, de bucurie că am prins pești (scobari), am uitat undița pe malul râului. A doua zi, s-a trezit tata la cinci dimineața și s-a dus să-și aducă undița, înainte de a o găsi ciurdarii care ieșeau cu vitele la pășune și la râu. Pentru tata, sculele de pescuit erau tare valoroase, mai ales că nu se prea găseau prin magazine.

  Încă de când eram mici, mergeam la pădure după ciuperci, cu niște vecini cu care ai mei se înțelegeau foarte bine sau doar noi, familia, chiar și numai câteva ore după-masa, în timpul săptămânii. Era o ieșire din rutină, din cotidian, un mod de „încărcare a bateriilor”, după orele de serviciu ale părinților, căci eu și fratele meu eram în vacanță. Tuturor ne plăcea să umblăm după ciuperci, dar, mai ales, să le găsim. Hribi, oițe, cozăcei, bureți usturoi cam ăstea erau ciupercile pe care am învățat să le deosebim de altele otrăvitoare și să le culegem. Tata mi-a povestit că, odată, pe când eram la o astfel de ieșire, eu, având doar câțiva anișori, am plâns de supărare că nu găseam nicio ciupercă. Și m-a luat tata cu el și… minune, au început să apară și ciupercile. Numa’ ce zicea tata: „Ia vezi acolo, aia n-o fi o oiță? sau un cozăcel?” Mamă, ce fericire pe mine când fugeam și luam victorioasă, ciuperca, arătându-i-o, mândră nevoie mare, lui tata. Dacă se întâmpla să ieșim la pădure duminica, tata picta, iar noi, cu o botă pe post de sprijin, ne flenduram de colo-colo, jucându-ne, alergându-ne, apoi, când ni se făcea foame, mama scotea slănina cu pâine și cu ceapă, cu roșii, castraveți, căci o astfel de „îndeletnicire” îți provoacă o foame grozavă și pot să spun că acolo, la margine de pădure, în aerul curat, mâncarea aceea simplă, fără „fițe”; era cea mai bună din întreaga lume.

  Odată, am găsit un pui de pasăre și nu m-am lăsat până nu i-am convins pe ai mei să-l aducem acasă. Îmi și imaginam ce frumos o să cânte, ce fericit va fi la noi acasă și ce buni prieteni vom deveni. Tata avea un juvelnic în care punea peștii pe care-i prindea la pescuit, în apă, să nu fugă. L-am pus în acea „colivie” pe care am agățat-o de candelabru în prima cameră. I-am pus firimituri de pâine, apă curată, și, așezată confortabil, așteptam un... concert. Doar că puiuțul de pasăre nu cânta deloc, era foarte trist. Dintr-o dată, mi-am imaginat-o pe mama lui, căutându-l disperată peste tot, am simțit tristețea lui că se află închis, într-un loc străin, departe de casă și cum m-aș simți eu dacă aș fi în situația lui. Aș muri de tristețe... și m-a apucat părerea de rău și l-am dus cu tati înapoi în pădure în locul de unde l-am luat, sperând ca mama lui să vină și să-l găsească cât mai repede.

  Uneori, la o astfel de ieșire la pădure, mai venea cu noi și nenea Puflea, un prieten de-al tatei. Mic de statură, slăbuț, dar deosebit de politicos și de galant, un om cultivat și „citit”, niciodată nu s-a întâmplat să-l văd pe nenea Puflea fără cartea lui despre ciuperci la… purtător. Pentru că el culegea și niște ciuperci cu un singur rând de „guler”, pe care noi nu le consumam și despre care nu știam prea multe, am denumit acele ciuperci „Puflea”. Chiar și astăzi, de mergem în pădure și întâlnim în cale astfel de ciuperci, îmi amintesc de prietenul tatei: „Uite, astea-s ciuperci tip Puflea!”

  Cam acestea au fost cele mai importante pasiuni ale tatei în care ne-a implicat și pe noi, familia lui, învățându-ne să le iubim și să le prețuim. Oricum, privind în urmă acum, cu ochi de adult, le văd și mi le amintesc într-o cu totul altă lumină și, neapărat, cu tata parte importantă din poveste...

 

 Tata pictând...

 

Cu motocicleta...

 

Eu la nouă ani, la Ocna Șugatag; bineînțeles că nu eu am prins... dovada...

 

La pălincie...

 

Pescarul...

 

La Poiana Dumitru...

 

La pădure...