Castraveții

  Îmi plac mult castraveții. Și, pe cât de mult îmi plac, pe atât de puțin noroc am avut, de-a lungul timpului, la ei. Deși îi pusesem în fel și chip, de cum auzisem și noi că fac alții. Și totuși... anul trecut am avut privilegiul de a mânca din propria grădină un singur castravete. Bun și ăla, nu zic nu, dar... să nu se preteze grădina noastră la a produce castraveți „pe bandă rulantă” cum am tot văzut și la unul, și la altul? Așa că, anul acesta, ne-am propus să rupem șirul de ghinioane, lăsând „experții” să se ocupe de această treabă care se dovedea extrem de complicată...

  Prin mai, ultima lună a primăverii, după Orban (așa „am prins” de la bunica, că până atunci ar fi pericol de îngheț), ne-a adus mami de la țară 9 fire de castraveți. Căci mă plânsesem (iar) că cei pe care i-am pus, nici măcar unul n-a avut curiozitatea să iasă în lume de frica frigului, preferând culcușul cald din pământ. Și doar i-am pus așa cum îmi spusese frate-meu că l-a învățat bunica, după ce scoseseră colțișori, ținuți fiind în apă câteva zile. Eh, ce să le fac, e pierderea lor, dacă n-au vrut să vadă ce minunată era grădina în care s-ar fi născut... Ei bine, cei pe care ni-i adusese mami erau deja măricei, nici nu era sigură că s-ar fi prins. Ni i-a pus ea sub vișin, de-a lungul gardului, căci știam deja din anii trecuți că aceștia nu suportă soarele direct care-i pârlește, pur și simplu. Și, pe când mergeam în grădină cu Luci să udăm ceapa, usturoiul, roșiile, pătrunjelul și ce mai aveam noi pe-acolo, nu uitam de castraveți care, trebuie să recunosc, cu părere de rău, că s-au tot împuținat. Nu știu ce nu le plăcuseră la noi acasă, căci toate plantele noastre sunt foarte prietenoase și sociabile. Poate le duceau dorul celor pe care-i lăsaseră în solarul din care fuseseră expulzați și sufereau după căldura de acasă... n-aș putea să spun cu exactitate... Cert este că, zi după zi, observam cum mai abandonează unul... până au rămas doar trei. Și, pe când înfloriseră deja și mă gândeam cu bucurie la castraveții pe care-i vom mânca, am rămas doar cu doi (nu înainte de a ne recompensa cu un castravete cel care se hotărâse, în final, să ne părăsească și el).

  Deja ne luasem gândul de la castraveți, dar tot continuam să-i udăm pe cei doi rămași să-și țină de urât unul altuia. Și, dacă puneam zaț de cafea și coji de ouă roșiilor sau le răcoream cu zeamă bordeleză, același tratament îl primeau și ei, să nu fie cu supărare că am avea preferințe și am face diferențe între plante.

  Și uite-așa a trecut vara... Cei doi castraveți s-au întins de-a lungul gardului, dar, foarte curios, în direcții diferite, de parc-ar fi fost certați sau ceva de genul ăsta... Totuși, vișinul a fost cel care-i abordase, până la urmă. El era, de fapt, singurul în măsură să facă asta, de vreme ce sub umbra lui se adăposteau pe timpul zilei când căldura era covârșitoare. A făcut-o însă, atât de subtil și de „elegant”, încât nimeni n-a auzit vreo vorbă urâtă despre ei, căci așa se procedează la noi în grădină. Și, după ceva vreme (se pare că-i prinsese rușinea), numai ce l-au auzit, într-o zi, pe vișin: „Bravo, primul castravete! Țineți-o tot așa!” Bucuria a fost imensă, nu doar pentru ei, ci pentru toate plantele (și, desigur, persoanele) care formau micuțul nostru univers. Și, zi după zi, mai apărea câte un castravete în aplauzele tuturor. Căci reușita unuia reprezintă motiv de sărbătoare pentru toată lumea.

  E aproape mijloc de septembrie... Castraveții din alte grădini sunt demult puși la păstrare pentru iarnă, în borcane. Dar în fiecare zi merg să-i verific pe cei din grădina noastră. Îi laud cât de frumos au înflorit, le număr castraveții formați și mă minunez de cât de mari cresc pe zi ce trece. Da, deja este o certitudine: anul acesta voi mânca și eu castraveți din grădina noastră... Și zic bine, castraveți, nu castravete, adică unul singur, căci atât mâncasem până acum...

Copilul-magnolie și lumina

  Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își urma cursul ei firesc, ca de obicei. Și, cum tot ce exista aici era într-o continuă transformare, căci așa e de când lumea, copilul-magnolie căsca ochii cu uimire și, când avea vreo nelămurire, întreba de ce. Aceleași lucruri le văzuse și anul trecut, dar pe atunci era prea micuț, nu-l preocupau, dar acum... venise vremea „de ce-urilor”...

  Pe parcursul celor două anotimpuri care trecuseră, primăvara și vara, copilul-magnolie nu s-a schimbat prea mult din punct de vedere fizic. Poate că e puțin mai înăltuț decât era înainte, cu trupușorul nițel mai zdravăn, dar privirea îi este ageră și mintea lui, dornică să afle cât mai multe, să cunoască ce și cum, să descopere de ce e așa și nu altfel, este asemenea unui burete. Căci, cu fiecare zi care trece, află noi și noi lucruri uimitoare și, cu cât învață mai multe, cu atât se înmulțesc și întrebările. Madam Gutui Japonez este exact persoana de care micuțul avea nevoie, adică ea este, în același timp, și mama, și profesorul. Căci, în afară de grija față de el, îi răspunde neobosită la fiecare nedumerire. Și atât de frumos îi explica totul, pe înțelesul inimii lui de copil, că până și cireșul, și vișinul, și toate florile stăteau și o ascultau cu drag. De la ea aflară toți de culorile curcubeului pe care-l și văzură după o furtună de vară, de ce e cerul albastru, le povesti despre soare, despre răsărit și apus și cât de minunat se pictează cerul în acele momente, despre lună și fazele ei, despre puzderia de stele care strălucesc în întunericul nopții, despre constelații și chiar identificară pe cer câteva mai cunoscute, ca de exemplu Carul Mare și Carul Mic... Și când apăreau câțiva nori pe cer, albi și pufoși, ce le mai plăcea să se joace de-a „ghicește ce e”: „Uite, mami, ăia mici și rotunzi sunt „bulgării de zăpadă” a lui nea' Călin...” Și toți își ridicau privirea spre cer, încercând să-i identifice: „Mă, să știi că seamănă...” Apoi: „Uite colo, o floare!” „Nu e floare, e un coș cu fructe...” „Haha, ăla pare a fi Codruț...” „Unde, unde?” Și începeau explicațiile: „Ăla este corpul, uite, acolo-i și capul cu urechile, are și labe, chiar și coadă... super!” Până și Codruț care-și auzise numele și venise într-o fugă de pe unde era, își ridică ochii spre arătarea de pe cer, încercând s-o „descifreze”: „Nu-s eu, seamănă mai degrabă cu Cino... Nu vezi ce grasă îi, zici că-i un butuc...” încercă el s-o enerveze pe matracucă. „Că, vai, tu tare slăbuț mai ești!” îl luară ceilalți peste picior...

  Și așa treceau zilele una câte una... Și zilnic descoperea lucruri noi, zilnic la cunoștințele lui, se mai adăuga ceva ce nu știuse până atunci... Dar ceea ce-l uimea și mai tare pe copilul-magnolie era altceva: de fiecare dată când cineva ajungea la momentul lui de „strălucire”, ceilalți se strângeau în jurul lui (sau al ei, depinde ce era), plini de admirație. Și, câteva zile, era în centrul atenției, cu toate privirile ațintite asupră-i. Și micuțul începea iar cu întrebările: „Mami, ce nu înțeleg eu este cum de se pot bucura pentru altcineva? Cum de nu-i apucă ciuda că nu sunt ei în locul lui?” Și, înțeleaptă, madam Gutui Japonez, îi explică: „Dragul meu, ceea ce mi-ai spus tu se numește invidie. Invidia este un sentiment egoist care, în momentul în care ți se cuibărește în inimă, începe să te macine și nu face altceva decât să-ți ia bucuria, pacea, liniștea din suflet... Și pe a ta, și pe a celorlalți de lângă tine. Începi să nu mai vezi, să nu te mai bucuri de ce ai și să jinduiești la ce au ceilalți, să-ți fie, cum ai zis tu, ciudă pe ei. O vorbă înțeleaptă zice: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” și chiar așa este... Nu, dragul meu băiat, în familia asta nu are cum să existe invidie, pentru că fiecăruia îi vine rândul să strălucească. Fiecare, rând pe rând, are momentul lui de strălucire. Uneori, și de două sau chiar de trei ori pe an.” „Cum așa?” se miră micuțul. „Păi, uite, de exemplu, cireșul: primăvara, florile lui minunate fac ca toate privirile să fie ațintite asupra sa. Căci atunci e momentul lui de strălucire, așa cum va fi și al tău, când va veni vremea. Și toți sunt fericiți, și el pentru că aduce bucurie celorlalți, și ceilalți care se bucură de frumusețea pe care florile lui o răspândesc în jur. După cireș, urmează să strălucească vișinul, apoi nea' Călin cu bulgărașii lui de zăpadă... Și fiecare, rând pe rând, va ajunge în locul cireșului. Apoi, vara, cireșul strălucește din nou, căci în locul florilor apar faimoasele cireșe, fructele dulci și gustoase. „Oo, ce m-am mai bucurat și eu!” bătu copilul din palmele-crenguțe, fericit. „Uite, doar ce am vorbit despre cireș și deja ești iar cu zâmbetul pe buze...” îi spuse mama lui adoptivă. „Și... al treilea moment de strălucire care-i?” întrebă copilul, curios. „Al treilea moment urmează să aibă loc chiar luna viitoare. Atunci toți vor avea momentul lor de strălucire, toți se vor putea admira reciproc.” „Chiar și eu?” „Sigur, chiar și tu! Căci urmează marele eveniment al anului, „Balul Toamnei”, când vom fi îmbrăcați în cele mai frumoase veșminte pe care apoi, la finalul balului, le vom dărui pământului să-i țină de cald până la primăvară. Deci... vezi că și tu vei avea momentul tău de strălucire, chiar înainte de a înflori?”

  Ziua se apropia de sfârșit... Lecția se terminase... Copilul-magnolie era fericit, căci luna viitoare urma să participe la „Balul Toamnei”... Avea să strălucească și el, alături de toți prietenii și cunoscuții din grădină, în veșminte minunate. Își aminti ce-i spusese mama lui: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” Își promise ca nimănui, niciodată, să nu-i stingă lumina... Căci, ce folos să strălucești singur, cu inima rece, măcinată de egoism și invidie, fără altcineva alături care să se bucure sincer, împreună cu tine, de acea strălucire?