duminică, 30 octombrie 2022

Rondel de Ziua Morților (Ioan Friciu)

 De Ziua Morților în cimitire

Pioși aprindem lumânare

Și cerem Domnului iertare,

După datini din psaltire.


Pentru suflete în nemurire

Și cereasca îndurare,

De Ziua Morților în cimitire

Pioși aprindem lumânare...

 

Lumini mii ard pe altare

În liniște de mănăstire,

Amestecată cu-ntristare,

De Ziua Morților în cimitire.

De Luminație…

  Primele mele amintiri de Luminație, „Ziua pomenirii morților” cum se mai numește, sunt mersul la cimitir, înotând parcă printr-o mulțime mare de oameni… Forfotă, lume multă, valuri de persoane cu flori în brațe, lumânări, plase cu tot felul de bunătăți de servit rudele, dar și de dat pomană copiilor și oamenilor săraci care umblă de la un mormânt la altul, de sufletul celor morți… Cimitirul împodobit ca în nicio altă zi din an, luminat de sute de lumânări și candele, înfrumusețat cu cele mai frumoase flori, crizanteme, căci acestea sunt, de obicei, florile cu care se îmbodobesc mormintele celor dragi în această zi… Sunt mică, adică nu chiar așa de mică, am vreo șase-șapte ani… Merg la cimitir cu familia pentru a ne întâlni, la mormântul străbunicului din partea mamei, cu familia surorii ei, cu verișorii mei… Mă țin strâns de mâna mamei și de fratele meu, dar valurile de oameni care vin și pleacă, mă desprind fără voie de mâna protectoare și mă rătăcesc… Eu nu știu să ajung singură la mormânt, așa că, locuind aproape, ies din cimitir și o iau spre casă… Am noroc, cu toate că ușa de la intrare este încuiată, holul e deschis, așa că mă așez pe papucii de la intrare și, zgribulită, strângându-mi mai bine hainele pe lângă mine stau și aștept… nu știu prea bine ce anume și… îmi dau lacrimile… Mă gândesc că deja toți sunt în cimitir, parcă-i și văd în scenariul din mintea mea, bucurându-se de reîntâlnirea cu cei dragi… Oare or fi observat că eu lipsesc? Mă apucă mila de mine și... deja plâng de-a binelea… Ușa de la hol se deschide și apare mami: „Unde ai dispărut?” Mă ridic și mă arunc în brațele ei… Îmi șterge lacrimile și, luându-mă de mână, o apucăm din nou, pe drumul spre cimitir. Este deja întuneric afară, dar cimitirul este luminat cum nu mai fusese de un an de zile… Oamenii s-au mai rărit, mami mă ține strâns lângă ea și, într-un final, ajungem. Verișorii vin și mă strâng în brațe. Aranjăm, cum știm noi mai bine, florile pe mormântul curățat din vreme. Punem și lumânări, dar vântul le stinge, astfel că ne tot plimbăm de la o lumânare la alta, să fie toate aprinse. Până la urmă, renunțăm… Ne-am umplut de frig, batem din picioare cu ghetuțele să ne încălzim. Între timp, ne-a apucat și foamea. Mâncăm pâine cu salam, pancove (gogoși), cozonac, bem suc… Copii și oameni saraci vin să cerșească o bucată de ceva, să fie de sufletul celor morți și mami cu mătușa le dau ce mâncăm noi, dar și bani.

  Moare bunica din partea mamei... Drumul la cimitir continuă cu mai multe flori, împodobind și mormântul ei. Tradiția merge mai departe, noi și mătușa cu unchiul, cu verișorii mei, întâlnindu-ne, ca în fiecare an, la cimitir, servind ceva simbolic, dar și dând de pomană pentru cei „de dincolo”, să fie de sufletul lor. De data aceasta, vine și bunicul din partea mamei cu noua lui nevastă… pe care noi, copiii, nu prea o agreem (nu e bunica, ce mai!)… și tind să cred că nu numai noi…

  Pe an ce trece, familia ni se împuținează, „locuind” deja mai mulți în cimitir, decât între noi: bunicul Traian, mama, tata, bunicul Traian din partea mamei, bunica Lenuța… Ritualul continuă, an de an, cu și mai multe flori și candele, cu și mai multe morminte de împodobit… Ceva s-a schimbat, totuși, și anume, punctul de întâlnire. Nu ne mai strângem la mormântul bunicii și al străbunicului din partea mamei, ci la mormântul părinților mei. Ne facem datoria pentru toți morții noștri, după care stăm la mormântul mamei și al tatei, cu soțul, cu fratele meu, cu mătușa, cu verișorii mei, servind ceva ca atunci când eram copii, dând câte-o prăjiturică (acum, ambalate individual) celor nevoiași care ne vizitează pentru a primi ceva de sufletul celor „plecați”. Fragmente din copilărie îmi revin în memorie, ca niște flash-uri: întreaga familie în cimitir, împreună, de Luminație, noi, copiii, mâncând pâine cu salam în apropierea mormântului frumos împodobit, mâna protectoare a mamei care aprinde candele pe mormântul mamei sale, rugăciunea pe care o spunem pentru cei plecați, însoțită de „Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace”… Ni s-a implementat această tradiție de când eram copii și... așa va rămâne până vom închide ochii... 


 

luni, 24 octombrie 2022

Victoria matracucului

  Of, parcă nu de mult a avut loc aterizarea forțată a soțului meu de când cu deparazitarea, că au și trecut trei luni, sunându-ne medicul veterinar să ne aducă la cunoștință că patrupezii trebuie deparazitați (din nou) intern și extern.

  Astfel, la câteva zile după acest telefon, am luat iar drumul cabinetului, înțelegându-ne de acasă ca, pentru deparazitarea externă, să li se prescrie mofturoaselor matracuci picături, că… nu bine își revenise Luci de la ultimul „accident” și chiar nu era nevoie de încă unul. Eh! cu asta am rezolvat, dar ce facem cu cealaltă deparazitare, unde nu sunt decât pastile?

  Înarmându-ne cu răbdare, deciși să nu cedăm, orice-ar fi, duminică dimineață le-am dat ultima masă înainte de „marea încercare”. Ne-am gândit că, dacă nu mai primesc duminică seara nimic altceva decât apă, luni dimineață or să înghită pastilele pe nemestecate, nu altceva. „Las’ că mai vedem noi!” părea să spună Flutur. Având în vedere faptul că nici matracuca nu-i mai dornică de astfel de… „recompense” decât frate-su, amintindu-mi și de ultima deparazitare soldată cu succes de-abia după... două zile, luni dimineață am luat pastilele lui Capucino și i le-am vârât pe gât. I-am dat și apă, să fiu sigură că le-a înghițit. Ok, cu una bucată matracucă s-a rezolvat. Dar, în loc să-l las pe Luci să rezolve cu Flutur, „îmbătată” fiind și de succesul avut cu matracuca (succes e cam mult spus, că doar nu le-a luat de bunăvoie și nesilită de nimeni; dar cine se poate pune cu mine când îmi intră ceva în cap?) am zis că rezolv eu și cu „încăpățânatul familiei”. Știind deja că la el nu merge cu vârâtul pastilelor pe gât, dar nici ascunse în mâncare, căci le dibuiește și le scuipă afară, am fărâmițat medicamentele până le-am făcut praf (la propriu), apoi am luat din frigider caserola în care Luci păstrase puțin „maclavais” (de cum făcusem lasagna în weekend) special pentru acest moment. Am amestecat energic și, fără nimic altceva, i-am pus vasul înainte, fiind convinsă de reușită. Încăpățânatul nostru a venit, a mirosit și… a plecat (știți  vorba aia: „veni, vidi, vici”? Ei bine, cam așa ceva...) Am luat vasul (să nu mănânce matracuca, să rămână deparazitată „pe viață” la câte pastile erau acolo), hotărâtă să mai încercăm seara. După ce a venit și Luci acasă, luni seara, i-a pus vasul înainte. Ne-am lovit, însă, de același refuz: s-a apropiat de vas, a mirosit, a încercat să aleagă ceva de pe-acolo, dar probabil că totul mirosea a pastile, așa că a renunțat. Luci a zis să încerc a doua zi din nou, îmbunătățind conținutul cu puțină untură. Același rezultat. Seara, lui Luci i-era deja milă de înfometatul care făcea greva foamei, vrând parcă să ne dea o lecție, așa că i-a pus și câteva bobițe, dar și puțină supă de carne. „Doar ca să-l asigurăm că-i dăm de mâncare normal”, zice Luci. Ce-a făcut matracucul care nu putea fi păcălit? Lua cu dinții mâncare din vas și, pur și simplu, curăța bobițele de conținut, scuipând afară, după care mânca, dar nici asta nu a durat prea mult, renunțând destul de repede. Of, deja pe noi ne-au apucat damblalele; nu putea să mănânce rapid, din două înghițituri, după care ar fi primit ceva bun-bun? Doar să termine medicamentul. Dar, se pare că matracucul, deși era rupt de foame, era decis să nu cedeze. Deja miercuri după-masă, a treia zi de grevă, Luci s-a înmuiat din nou și i-a amestecat conținutul cu puțin pește dintr-o conservă, pește care a dispărut repede din vas, rămânând însă, restul. 

  Învinși, am fost nevoiți să cedăm și să recunoaștem victoria matracucului. Luci a aruncat conținutul, a spălat vasul și i-a dat de mâncare. Flutur s-a aruncat asupra vasului, l-a „spălat”, apoi a ajutat-o și pe Capucino. Privindu-l pe Flutur cum mănâncă, devorând, pur și simplu, masa de seară, Luci a exclamat: „Cam scumpe timbrele cu deparazitarea din carnetul matracucului!”

Dacă-i vorba de deparazitare, poți să mă ștergi de pe-acum de pe listă...

vineri, 21 octombrie 2022

Câte ceva despre fericire...

   „Fericirea stă în lucruri simple…” Cred că ai auzit sloganul ăsta de atâtea ori, încât acum ți se pare a fi un simplu clișeu… Dar… când cineva drag te surprinde cu niște cuvinte pe care nu te așteptai să le auzi, cel puțin nu atunci, într-o zi obișnuită, cu nimic deosebită față de alte zile asemenea, de-abia atunci realizezi cât de adevărate sunt… Și te simți realmente binecuvântat, simți că, într-adevăr, ești exact acolo unde trebuie să fii, cu persoana alături de care îți este menit să fii… „până când moartea vă va despărți”, că așa ați jurat atunci, în Biserică, cu mulți ani în urmă…

   Era o zi de sâmbătă... O zi cum numai în octombrie poate să fie, blândă, caldă, senină, atât afară, cât și în sufletul nostru, cu toate că tocmai ne „ușuraserăm” de o sumă serioasă de bani, plătind niște facturi, plus deparazitările patrupezilor. După ce-am venit din oraș, ne-am pus să facem treburile administrative pe care le facem, de obicei, într-o astfel de zi, când suntem amândoi acasă. Și, pe când eram în bucătărie, curățând niște legume și soțul tăind bucățile de carne necesare pentru supă, îmi spune deodată: „Știi cum se spune, că există și pe pământ rai și iad… Știi ce mi se pare mie rai? Exact momentul acesta, când sunt cu tine și facem de mâncare… Pentru mine asta înseamnă rai… Și dacă mor mâine, nu-mi pare rău, voi fi fericit că, înainte cu o zi, am făcut de mâncare împreună…” M-a emoționat puternic… L-am lăsat că continue: „Nu-mi trebuie să fiu bogat, să am nu știu câți bani… deși, dacă mă străduiam, poate aș fi reușit să am… Dar, tot ce am nevoie este aici, acum…”

   Nu știu să existe cineva care să rămână stană de piatră când aude astfel de cuvinte… Ceea ce tocmai îmi spusese soțul meu, după 23 de ani de căsătorie, într-o zi obișnuită, reprezintă pentru mine cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată… Mi-am amintit de ofertele de muncă pe care le primise soțul meu de-a lungul timpului, oferte pe le-a refuzat căci, cu toate că ar fi câștigat mai mult, i-ar fi luat din timpul petrecut în familie, din weekendurile pe care le petrecem împreună… Mai ales că am avut și noi parte, ca mulți alții, și de momente „de iad”, având în vedere încercările prin care am fost nevoiți să trecem în ultimii ani.

   Mă gândesc acum, câți bărbați se află sâmbăta la serviciu, fie la birou sau șofând, pe vreun drum european, muncind de nevoie pentru familie, în loc să fie în mijlocul ei... câți bărbați mai preferă să fie acasă, pregătind prânzul sau cina împreună cu soția, în loc să fie în vreun bar cu prietenii sau la jocurile de noroc… Cred că asta depinde de felul în care percepe, fiecare pentru sine, ce reprezintă fericirea…

   „Fericirea stă în lucruri simple…” Poți să te simți fericit, pur și simplu, într-o zi însorită, în care soarele îți mângîie obrajii și vântul ți se joacă prin plete, poți să te simți fericit văzând cum zburdă vesel un fluture printre flori sau chiar un Flutur(e) care ți se încurcă printre picioare, „cerșind” o mângâiere, neabținându-te să i-o oferi cu toată dragostea… Sau, poți să te simți fericit, într-o zi de octombrie, blândă, caldă, senină, alături de niște matracuci pline de iubire, gătind împreună cu persoana care ți-a fost dată de Dumnezeu să-ți fie alături, „la bine și la rău”…


 

marți, 18 octombrie 2022

Schimbul

  Tocmai mi-am dat seama de ceva și acum mi se pare atât de evident, că mi-e ciudă pe mine că nu mi-am dat seama mai repede. Cred că matracucul vrea să renunțe la canapeaua lui… Nu-mi vine să cred, cât m-am chinuit să-l fac să renunțe și, când colo… Ooo, dar să nu credeți cumva că și-a venit în fire și acceptă patul pe care i l-am cumpărat și în care doarme, de cele mai multe ori, Capucino. Nu, el aspiră la ceva mai înalt de atât, adică la... canapeaua din living.

  Chiar așa, matracucul nostru are gusturi dintre cele mai alese, canapeaua din living e mai nouă decât cea din bucătărie, ca să nu zic că e și mai confortabilă, doar fusese dormitorul nostru înainte de a ne muta la mansardă. Acum, dacă stau bine să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de la începutul anului încoace… cam are logică. Dar, să vă spun... Încă din prima noapte a acestui an, Flutur și-a părăsit canapeaua lui și s-a mutat în dormitorul nostru vechi unde era patul desfăcut și unde putea dormi „împrăștiat”, de ocupa mai mult de jumătate din pat. Până la urmă, noi ne-am gândit că n-ar strica dacă livingul ar rămâne… living, așa că am strâns patul, gândindu-ne că matracucul va renunța să mai doarmă în el. Da’ de unde, nici vorbă. Când am văzut că tot pe canapeaua noastră doarme, am luat măsuri mai… drastice. Am închis ușa camerei. Asta, însă, nu l-a împiedicat să intre, că doar atâta lucru știe și el. Am luat măsuri mai dure: am blocat ușa, punând un scaun în fața ei. Flutur a avut răbdare, a revenit la canapeaua lui verde și, după ce am văzut că seară de seară ne conduce sus, dar din cauza parchetului, rămâne pe trepte și se întoarce, cam supărat, Luci a pus pe hol un covor mare care l-a făcut pe matracuc mai încrezător (pe parchet lunecă de parc-ar fi la patinoar), așa că acum doarme și el la capătul patului pe un covor plușat, până i se pare prea cald și revine jos pe canapeaua… maro din living, dacă prinde ușa deschisă. Dacă nu, se reîntoarce la canapeaua lui verde.

  Acum, nu știu ce să mai cred... Matracuca are tot mai multă libertate în ceea ce privește canapeaua verde. Flutur petrece tot mai mult timp în living pe canapeaua de aici. Oare chiar vrea să renunțe la canapeaua lui? Sau vrea să se facă stăpân și pe canapeaua noastră ca să aibă două (una de zi și una pe timp de noapte)? Încă nu prea știu ce are de gând, dar… vă țin la curent.

              
                   Flutur, dormind „împrăștiat” pe canapeaua din living...

 

                                          Flutur, după ce am strâns canapeaua...


duminică, 16 octombrie 2022

„Unde-s ochelarii?” (Otilia Cazimir)

Bunicuța-i supărată, 

că de-un ceas întreg tot cată:

cată-ncolo, cată-ncoace,

ochelarii nu-s și pace!

I-a cătat pe sub saltele,

și-n papuci, și-n ciuboțele,

pe sub perne, pe sub oale,

pân' n-a mai putut de șale!

A mai stat, a mai oftat,

iar s-a pus pe căutat!

Stă și-aprinde-o lumânare: 

unde să-i mai cate, oare?

Nu-s în raft, nu-s în cutie,

poate-or fi-n bucătărie...

răscolește pe subt scară

și pe poliță-n cămară,

În cuptor, pe sobă sus,

ochelarii nu-s și nu-s!

Să nu fie cu bănat,

Cine, oare, i-a furat?

Când să-i cate și prin tindă,

dă cu ochii de oglindă, 

și ce vede, ce nu vede,

parcă nici nu-i vine-a crede:

Ochelarii, poznă mare!

Îi stăteau pe nas călare...

îi cătase-n cui, sub pat,

dar pe nas nu i-a cătat.

Și de nu-i vedea-n oglindă,

i-ar căta și-acum prin tindă!

Cadoul...

Asta-i pentru tine, frate!

  Fratele meu este un tip super! Optimist, plin de viată, cu un deosebit simț al umorului și, desigur, cu mult bun-simț… foarte iubitor și dedicat familiei… Poveștile lui sunt întotdeauna interesante, ca să nu mai zic de... amuzante… Încă de când era mic e așa și mă bucur că, în această privință, a rămas neschimbat. Și tocmai despre asta vreau să vă povestesc, despre o întâmplare de-a fratelui meu, de când avea doar câțiva anișori. Eu încă nu existam pe atunci, nici măcar în fază de proiect...

  Era ziua mamei, 11 iulie, când fratele meu s-a hotărât să meargă să-i cumpere un cadou. Avea doi ani și două luni… Casa era încă în construcție, nu existau garduri și mama, după ce venise de la serviciu, se pusese să spele niște haine afară, peste drum de casa noastră, unde era un robinet cu apă. Cosmin, fratele meu, a găsit o pungă mare, s-a apropiat de locul unde spăla, a anunțat-o că merge să-i cumpere cadou de ziua ei și, după ce a primit din partea mamei  aprobarea, adică „Bine!”-le mult-așteptat… dus a fost (mamei nici prin cap nu i-a trecut că fiul ei va trece la fapte).

  Copilul știa exact unde vrea să ajungă, știa oarecum drumul, fusese de  nenumărate ori duminica, cu mami și cu tati: în parc. Acolo erau o mulțime de tarabe cu tot felul de dulciuri, baloane, păpușele, mașinuțe… sigur va găsi ceva frumos pentru mama lui. Doar era ziua ei, nu? Dar, brusc, își dă seama că… nu are bani. Ei, sigur o să-i dea cineva, când o să-i spună că e vorba de cadoul pentru mami a lui. A luat-o prin cimitir, pe strada 1 Mai, prin Centrul Vechi, până a ajuns pe podul de peste Săsar… Acolo s-a oprit... El plecase de acasă după-masă, pe la ora șase; până a ajuns aproape de parc, trecuse destul de mult, drumul îl obosise, a început să-i fie foame, să-i fie frică și… s-a pornit pe plâns. Astfel, a atras atenția unei femei care trecea pe acolo: ce caută singur pe stradă un copil atât de mic? Unde i-or fi părinții? S-a apropiat de el și l-a întrebat cum îl cheamă. Mama îl învățase, încă de când rostise primele cuvinte, să-și spună numele și unde locuiește, așa că acum, nu s-a lăsat rugat, ci a îngăimat printre lacrimi, peltic și lălăit, numele și adresa. Bineînțeles că doamna habar nu avea ce vorbise copilul… Dar, nu-l putea lăsa singur, dacă voia să treacă strada și dădea o mașină peste el? Așa că, ce putea să facă altceva decât să-l ducă la Miliție…

  Acasă, lucrurile erau pe jar, cum se spune… Începuse deja să se întunece… Unde era copilul? „A zis că merge să-mi cumpere cadou…” „Cum de l-ai lăsat să plece?” „N-am crezut că vorbește serios…” cam ăsta a fost dialogul între tata și mama care plângea disperată, frângându-și mâinile. L-au căutat întâi acasă, crezând că se joacă pe undeva și o fi adormit. Sau, curtea fiind în șantier, să nu fi pățit ceva, să nu fi căzut pe undeva și să nu poată striga… Constatând că acasă nu e, tata s-a urcat pe motocicletă și a luat-o prin cimitir, în timp ce mama și bunicii îl căutau pe străzile dimprejurul casei.

  Fiind deja noapte, cu toții s-au întors acasă fără vreun rezultat. Erau obosiți și speriați… Dar, nu bine se hotărâseră pe ce străzi să-l mai caute, când, se trezesc cu mașina Miliției care le aduce copilul… Doamna care-l găsise, nu se îndurase doar să-l lase și să plece, ci stătuse și ea până s-au dumirit cei de la Miliție unde locuiește băiețelul. Acesta se mai liniștise, primise și de mâncare, chiar s-a jucat cu organele de ordine și, după ce l-au descusut, au înțeles, în final, cum îl cheamă, unde locuiește și ce căuta singur prin oraș. Predând copilul în mâinile părinților, le-au spus să nu-l certe că era tare drăguț și, faptul că știa cum îl cheamă și unde locuiește la doar doi anișori, era de admirat… Oricum, i s-a spus și copilul a înțeles că niciodată nu are voie să mai plece singur undeva...

  Cosmin avea deja vreo cinci ani când, mama, scoțându-l de la grădiniță, educatoarea îi spune: „Vai, fiul dumneavoastră ar trebui să se facă scriitor… Are o imaginație tare bogată... Astăzi le-am cerut copiilor să povestească o întâmplare din viața lor și Cosmin ne-a zis o poveste tare năstrușnică, cum că s-ar fi pierdut pe când era mic și că l-ar fi adus cei de la Miliție acasă… Chiar are o imaginație bogată!” Mamei îi trece un fior pe șira spinării când își aduce aminte, dar își revine repede și-i spune educatoarei: „Nu este doar o poveste… Cosmin chiar s-a pierdut și chiar l-a adus Miliția acasă…”

  Ei, pot să mă pun cu fratele meu când e vorba de făcut cadouri? Deși, nu cred că mami ar fi apreciat încă un astfel de cadou...





joi, 13 octombrie 2022

Somnoroasa pacientă...

  În ultimul timp, de fiecare dată când mă internam în spital, fie la Cluj pentru tratamentul cu imunoglobuline, fie în orașul meu la Recuperare medicală, mă întorceam acasă cu o poveste frumoasă de viață. Încercam să țin minte astfel de povești, căci cele mai multe erau triste, cu boli, cu decese ale persoanelor dragi… oricum, nimeni nu ajunge la spital de bine ce-i este... Și fiecare venim cu un trecut în spate, cu tot felul de întâmplări fericite sau mai puțin fericite… Pe acestea încercam să mi le scot din minte și, de cum mă întorceam acasă, mă puneam să le scriu pe cele cu final fericit, pe cele amuzante…

  De data aceasta, însă, m-am trezit singură în salon. Același salon în care fusesem și ultima dată la recuperare și chiar același pat, doar că fără colegă. Doamna Maria cu care împărțisem camera în ultimele două dăți și cu care trebuia să o împart și acum, nu mai putuse să vină, renunțase în ultimul moment. Și uite-așa rămăsesem fără colegă de cameră, doar eu și cu mine, cum s-ar zice…

  Totuși, în prima zi, nu am fost singură, cel puțin până după-masă, căci doamna de pe patul alăturat care trebuia să se externeze, era de undeva de la țară și nu putea să vină după ea cineva din familie decât mai târziu. De cum intrasem în salon cu personalul medical aducându-mi bagajele și m-am așezat, fericită că voi dormi în același pat ca data trecută, doamna (nici nu știu cum o cheamă și, spre rușinea mea, nici nu am întrebat-o) a exclamat: „Vai, nu putea să vină doamna asta drăguță mai repede, să o fi avut pe ea ca și colegă de salon?” „No, lăsați, că n-a fost chiar așa de rău nici cu cealaltă colegă…” îi replică asistentul.

  Până după-masă, pe la ora cinci când a plecat, a reușit să-mi povestească de cealaltă pacientă a salonului, colega ei timp de 11 zile, eu fiind deja curioasă în legătură cu ea. În ultimii 5 ani și, mai ales, în ultimii doi, de când mă internez pentru tratament la fiecare trei luni, am dat peste o mulțime de colege de salon dar, trebuie să recunosc că toate au fost de treabă, fie că erau tinere sau în vârstă. Deci, ce colegă putuse nimeri doamna, de a rămas marcată, ca să zic așa? Și doamna nu s-a lăsat rugată, abia a așteptat să-mi povestească: ea și colega ei s-au internat, așa cum se obișnuiește, de obicei, la Recuperare medicală, în aceeași zi. Pentru început, are loc consultația de către doamna doctor, se fac formele de internare, trebuie semnate o grămadă de acte, se specifică, în funcție de boală, ce medicamente se iau de acasă, pentru a putea începe și continua și în spital un tratament recuperator și medicamentos eficient și util pentru pacient. Colega doamnei mele povestitoare, întrebată fiind de doamna doctor dacă ia ceva medicamente acasă, a răspuns negativ, nu ia niciun tratament. Ok, i s-a prescris medicamentația și tratamentul de recuperare cu fizioterapie, exerciții, masaj kinetoterapeutic... Internarea, având loc dimineața, se beneficiază de toate procedurile medicale, încă din prima zi de spitalizare. Toate bune și frumoase; doar că, începând deja de după-masă, doamna respectivă părea obosită și, cu toate că a și dormit, părea să nu-și revină din această oboseală. Ei, te gândești că e trezitul mai de dimineață pentru a ajunge la spital, drumul, emoțiile până are loc internarea, toate acestea pot obosi pe cineva, mai ales dacă e suferind și, în prima zi, există tendința de a dormi mai mult, chiar și în timpul zilei. Dar și în a doua zi, părea că vrea să doarmă mai tot timpul. Când venea kinetoterapeuta să meargă la proceduri, trebuia să tragă de ea să o trezească, deoarece dormea. Când era la masaj sau la fizioterapie, iar adormea. Când era gata și trebuia să plece ca să lase loc altei paciente, trebuia trezită, căci iar dormea. În salon, colega ei era ca și singură, nu avea cu cine scoate o vorbă, căci cealaltă pacientă… dormea. Măi, mai doarme omul, mai ales de la o oboseală cronică, dar nu așa… non-stop… Trecuseră deja câteva zile și toată lumea observase că ceva nu-i în regulă cu această pacientă. Până într-o zi când, venind doamna doctor în vizită, întreabă, după cum era și normal, ce se întâmplă de doarme atât de mult. „Stați că vă spui eu, doamna doctor!” nu se mai rabdă colega ei: „Doamna doctor, în fiecare dimineață, înainte de tratament, își scoate pungile cu medicamente de acasă și ia, mai din toate: că ăla-i pentru stomac, că altu-i pentru inimă, că unu-i pentru ficat, că altu-i pentru fiere, că unu-i de dureri de picioare…” Prinsă cu mâța-n sac, cum se spune, pacienta somnoroasă nu are ce face și scoate vreo patru pungi cu medicamente. Doamna doctor o apostrofează: „Dar nu v-am întrebat frumos, în prima zi, dacă nu aveți ceva medicamente pe care le luați, de obicei, acasă? Să nu vă mai dăm cumva, de același fel sau altele diferite care se bat cap în cap cu ale dumneavoastră și să pățiți ceva… ? No, astea se confiscă, vi le dăm când plecați acasă!” A sigilat pungile în fața ei și le-a dus în birou, urmând să le primească la externare.

  În următoarea zi, dimineața, asistentul vine cu procedurile obișnuite de luare a tensiunii, a saturației de oxigen, a pulsului și temperaturii și iar o prinde pe doamna noastră cu o pungă cu medicamente… Este anunțată doamna doctor și i se confiscă temporar și această pungă. Trec deja câteva zile în care pacienta noastră se pare că tot are o poftă mare de somn și iar trebuie să tragă de ea toată lumea, ba la fizioterapie, ba când are de luat medicamentele, ba când vine masa… Și, după cum era de așteptat, în altă dimineață, iar este „prinsă” că ia medicamente care nu-i erau prescrise… Deja nervoasă, doamna doctor vine în salonul cu pricina și o ceartă pe pacienta cu apucături ciudate. Își permite să-i caute în bagaje și mai găsește încă două pungi. Verifică ce medicamente mai are și găsește vreo trei feluri de somnifere cu denumiri diferite, plus ceva medicamente care, luate, dădeau o stare de somnolență și pe prospect era specificat să se ia doar seara, înainte de culcare. Nu era de mirare că dormea tot timpul…

  Cam asta este povestea somnoroasei paciente... La plecare, după cum i se spusese deja, i s-au înapoiat toate pungile cu medicamente, vreo șase la număr, cu specificația că nu-i sunt de folos, cele de pe rețetă ar fi suficiente pentru boala ei. M-a distrat, ce-i drept, această poveste, dar am și înțeles de ce se enervase doamna doctor: de pacienți, cât timp sunt în spital, răspund cei în grija cărora se află, a personalului medical cu tot ce reprezintă el: medici, asistenți, infirmieri, brancardieri… În cazul în care un pacient pățește ceva, se caută cauza, iar dacă este vina vreunui angajat, acesta va plăti într-un fel sau altul, chiar penal, dacă greșeala este gravă. De aceea, este importantă cooperarea tuturor, atât medici, cât și pacienți... Dar cel mai greu este să lucrezi cu oamenii… Și, atâta timp cât pacientul nu are prea multă carte, ba, mai mult, este și căpos și ia medicamente de capul lui sau că-i spune lelea Floare din capătul satului că „o luat un bumb care tare bine i-o făcut, că n-o mai doare nimic, lupta împotriva prejudecăților este de două ori mai grea...




Octombrie (George Topîrceanu)

 Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene și roșii.

Trec nouri de argint în valuri

Și cântă-a dragoste cocoșii.


Mă uit mereu la barometru

Și mă-nfior când scade-un pic, 

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.


Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice și mai

Subtile...


Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.


Și cum abia plutește-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Privește-n urmă-i cu surpriză,-


Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnișoară

S-angălbenit, s-a zăpăcit

Și de emoție-a-nflorit

A doua oară...

miercuri, 12 octombrie 2022

Rugăciune de seară

  Această rugăciune o știu de la socrul meu care a murit acum 54 de ani…” îmi spune doamna Ana, pe care am întâlnit-o la ultima internare de la Recuperare medicală.

  Ce m-a impresionat era faptul că această frumoasă rugăciune dăinuie deja de peste 50 de ani, ducând-o mai departe alte și alte persoane, căci mi-a zis doamna Ana că, de-a lungul timpului, mulți alții au rugat-o să le-o dicteze și lor. O pun și eu aici, ca să nu se piardă:

 

Mă culcai seara în pătuțul meu,

Mă văzură Bunul Dumnezeu

Cu trei îngerași lângă El:

Unul m-o culcat, unul m-o sculat,

Unul în cer s-o dus,

Cruce Sfântă mi-o adus,

În mâna dreaptă mi-o pus

Din toate relele m-o scos.

Cruce-n casă, cruce-n masă

Cruce în patru cornuri de casă.

Maica Sfântă la fereastră,

Dumnezeu cu noi în casă.

Plângeți, creștini, cu amar,

De al Lui Hristos greu pahar!

Că Hristos îi plin de rană,

Acoperitu-i cu piroană.

Cine-L vede și nu-L plânge

Nici cu mintea nu-și învinge.

O, zidirile toate plâng!

Pietrele se deschid,

Soarele se întunecă.

Nimeni nu mai pomenește

Pe Hristos cum pătimește,

C-o fost Fiul cel frumos

Și-o murit în acest post.

Dumnezeu să ne ferească

De ispita diavolească.

Amin!

luni, 10 octombrie 2022

Mărul de lângă drum (Mihai Beniuc)

Sunt măr de lângă drum și fără gard.

La mine-n ramuri poame roșii ard.

Drumețule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam, 

Adu-l țărânei ce sub mine-o am. 

E țara ce la sânul ei ne ține,

Hrănindu-ne pe tine și pe mine.

Când se-ncălzește-n primăveri sub soare,

În mine sunt puzderie de floare,

Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,

Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,

În semn de prea adâncă plecăciune,

De tot ce-aș vrea să spun și nu știu spune.

În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,

La pământeni cu dragoste mă dărui.

Când au pornit podoabele-mi să cadă

Și vine blana groasă de zăpadă,

Eu strâng vârtos în rădăcini pământul

Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.

Și an de an mi-i rodul mai bogat

Și an de an mai gata sunt de dat.

Mi-s dragi copiii legănați în ramuri,

La gât cu mici bucăți din sfinte flamuri.

Și dragi îmi sunt și fetele fecioare

Umblând prin crengi cu dalbele picioare,

Cu poala și cu sînul plin de mere, 

Râzând îmbujorate de plăcere. 

Atunci mai uit pe-aceia care-au dat

Cu pietre-n rămurișul meu rotat, 

Și-mi amintesc cum astă-primăvară

Lângă tulpină-mi doi se sărutară,

Iar la plecare, el cu bucurie

Și-a pus cântând o floare-n pălărie.

Sunt măr de lângă drum și fără gard,

La mine-n ramuri poame roșii ard.

Drumețule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam,

Adu-l țărânei ce sub mine-o am.

E țara ce la sânul ei ne ține,

Hrănindu-ne, pe tine și pe mine.

Pătura... umblătoare

   Anul acesta parcă toamna a venit prea repede, chiar din 1 septembrie. Dacă până în 31 august a fost o căldură de puteai sta în casă doar în costum de baie, din prima zi de toamnă vremea s-a schimbat radical: s-a răcit considerabil, a început să plouă și, în toată luna septembrie, nu știu să fi fost două zile, una după alta, în care să nu fi plouat deloc. De parcă restanța de apă rămasă din vară trebuia musai „plătită” cât mai repede posibil; astfel, într-o lună, am avut parte de atâta apă cât ar fi fost nevoie să plouă în timpul verii foarte secetoase.

  Nu mai puteai sta în casă decât îmbrăcat destul de gros. Totuși, am reușit o mare performanță, să nu facem încă foc în termoșemineu. Avusesem de gând ca prima zi de foc să fie în 1 noiembrie, dar mai vedem dacă reușim. Deocamdată, ne bucurăm că am trecut de septembrie și suntem atenți la termometru; întâmplându-se să fie mai cald afară decât înăuntru, în zilele acelea îmi iau un batic pe cap și las ușa terasei deschisă. Într-o zi, chiar am dat drumul la „lompaș” și, privind la fitil cum arde, parcă ne-am mai încălzit. Scumpirile din ultimul timp își spun cuvântul și nu iartă pe nimeni...

  Matracucile au simțit și ele diferența de temperatură. Flutur nu se mai cere noaptea să doarmă afară și seara, de cum mergem sus, hop! o luăm din loc cu toată șatra după noi în această ordine: Luci primul (ca și „cap” de familie), urmat de Capucino, apoi de mine și, ultimul, dar nu cel din urmă, Flutur.

  Într-o seară destul de friguroasă, mă uitam la televizor în living, stând pe balansoarul meu împreună cu o pătură (în ultimul timp, păturile au devenit tare „prietenoase”). Luci, fiind obosit, s-a dus mai repede la culcare, mie încă nu-mi era somn. Flutur se afla în bucătărie, evident, pe canapeaua lui verde. Matracuca mi s-a alăturat, urcându-se pe pat și îngrămădindu-se sub pernele decorative. M-am gândit că i-e frig cum stătea pe pat, făcută covrig și m-am pus lângă ea, ca să putem împărți pătura. Am stat eu ce am stat, până am amorțit. Mi-am reluat locul în balansoar, lăsând, însă, pătura pe Capucino, eu având un poncho din lână pe care mi l-am pus pe picioare. Am adormit, filmul la care mă uitam l-am văzut în secvențe (ca de obicei), adică începutul și finalul cu genericul. M-am ridicat cu greu din balansoarul în care înțepenisem și, încă somnoroasă fiind, mi-am luat telefonul, am stins televizorul și am aprins lanterna telefonului să văd pe unde merg. Nu bine am făcut doi pași cu lumina lanternei luminându-mi calea, că parcă văd, în semiîntunericul camerei, șerpuindu-se… ceva, ca o arătare întunecată ce înainta alături de mine. Aproape mi-a stat inima-n loc de spaimă, am scăpat telefonul din mâinile tremurătoare, „arătarea” speriindu-se și ea și zbughind-o pe lângă mine. Doar că, părea că nu se mai termină, atât era de… lungă… Flutur a țâșnit de pe canapeaua lui, lătrând nervos, în mijlocul bucătăriei. Încă tremurând, bâjbâind prin întuneric, am ajuns la peretele unde era întrerupătorul și fac lumină. Telefonul, în cădere, își închisese lanterna, pătura se întindea, cât era de mare, din cameră până în hol, aproape de prima treaptă și, pe la mijlocul scărilor, Capucino înlemnise de cum lumina inundase camera. Flutur își încheiase „vocalizele” și ne privea mirat. Punându-mi mâna în dreptul inimii, îi spun matracucii care mă aștepta: „Vai, ce tare m-ai putut speria!” Ridic pătura „umblătoare” de pe jos, o împătur, îmi iau și telefonul și mergem sus în aceeași ordine ca întotdeauna: Capucino, ce mă așteaptă, ca de obicei, pe ultima treaptă, eu, apoi Flutur care, după ce scrutează cu „laserul” din ochi bucătăria cu cele două intrări, închide ciudatul convoi.

 Sus în dormitor, toată lumea își reia locul obișnuit și se pune pe somn. Numai eu stau cu mâinile sub cap, uitându-mă pe tavan, cu Luci dormind liniștit, alături de mine. Rememorez ceea ce tocmai se întâmplase; cine să-mi mai fi amintit, somnoroasă cum eram, de matracuca ce stătea liniștită pe pat sub pătură… Într-un final, ultimul gând înainte de a adormi: cred că ar trebui să renunț la a mă mai uita la emisiunile cu fantome de pe Travel...

 

                                           Matracucile, într-o zi mai friguroasă...

 


vineri, 7 octombrie 2022

Cocuța

  Acum vreo câțiva ani buni, mergând la țară în satul natal al soacrei mele, o  mătușă de-a soțului meu a vrut să-și exprime marea bucurie de-a ne vedea, dăruindu-ne o… curcă. Doar că unchiul lui Luci murise, era și sărbătoare în ziua respectivă astfel că, curca era vie, urmând, zicea ea, mătușa, să o tăiem într-o altă zi, după ce am ajunge acasă. Soțul meu a legat-o de picioare, a pus-o într-o plasă și… țuști! cu ea în portbagaj. Doar că, ajunși acasă, curca avea deja și nume, Cocuța, deci… cum era să o tăiem? Mai ales că soțul meu este un om milos din fire, tăind, în toată viața lui, doar trei pești… Astfel, sfătuindu-ne noi, am ajuns la concluzia că tăiatul iese din discuție și am pus-o într-un coteț în care ținusem iepuri, la un moment dat. În fiecare zi îi dădeam de mâncare cam ce ne gândeam noi că mănâncă o găină, apă proaspătă, îi făceam curat în coteț… Doar că draga noastră Cocuța era tare tristă și singură, ca să nu mai zic că nici poftă de mâncare nu prea avea.

  În perioada aceea, un vecin de-al nostru creștea curci de rasă, pentru carne. Curcile lui erau mari și grase, arătau foarte bine pe lângă biata și slăbănoaga noastră Cocuța. Într-o zi, venind la noi în vizită și văzând curca de parcă de-abia ar fi ieșit dintr-un lagăr de concentrare, l-a cuprins mila față de ea și ne-a propus să i-o dăm „împrumut” cum ar veni, până s-ar mai întrema nițel, că prea era slabă. Am fost imediat de acord, gândindu-ne că, într-un mediu special, având alături și alte surate de felul ei, și-ar reveni din tristețea și singurătatea în care se afla în cotețul de la noi de acasă. În fiecare zi vecinul ne ținea la curent cu vești despre curca noastră care a început să mănânce, să fie mai activă, părând chiar fericită pe lângă celelalte curci.

  Au trecut așa cam două săptămâni, până într-o zi când, vecinul ne-a anunțat că draga noastră Cocuța a devenit o profesoară desăvârșită, învățându-le și pe celelalte curci să sară gardul. Totuși, nu ne-a dat-o înapoi pe sălbatica și needucata Cocuța, ci ne-a anunțat că o să le taie din penele aripilor, deci, și curca noastră va trece prin aceeași „operație de cosmetizare” prin care vor trece și elevele ei. N-ar fi de dorit să ajungă în stradă și să dea vreo mașină peste ele. Am fost de acord, ce puteam să facem, mai ales că Cocuța a fost cea care a provocat toată această… cum să-i spun… lecție de emancipare în rândul suratelor ei.

  A venit vara, apoi a venit toamna, timp în care Cocuța noastră a ajuns, dintr-o slăbănoagă, o curcă mare și frumoasă. Dacă ar fi văzut-o mătușa lui Luci, cred că ar fi lăcrimat de fericire pentru această schimbare radicală la „copila-curcă” pe care ne-o dăduse cu drag s-o… mâncăm. „Profesoara” părea că se potolise după această penalizare suferită de toată „școala” în urma lecției care nu fusese prevăzută în „planul de învățământ”. Asta până când iar vine vecinul, de data aceasta, afectat destul de serios, spunându-ne că Cocuța noastră s-a agățat în ceva sârmă dintr-un gard, provocându-i o rană destul de serioasă, motiv pentru care trebuie tăiată, dacă vrem să ne alegem cu ceva de pe urma ei. „Vai de mine, s-o tăiem pe Cocuța? Noi… nu putem… Ce să facem?” Chiar așa, ce să facem altceva decât să o chemăm pe mama lui Luci să ne ajute să… îi curmăm suferința dragii noastre Cocuța…

  În aceeași seară a venit soacra mea, a tăiat curca, a cipilit-o și… a băgat-o în oală. Într-adevăr, a ieșit o supă extraordinară, dar cred că niciodată nu am mai mâncat vreo mâncare cu atâtea noduri și cu lacrimi în ochi ca atunci. La fiecare înghițitură, eu și Luci ne uitam unul la altul, zicând un: „Biata Cocuța… da’ să știi că-i bună…”

  Au trecut destul de mulți ani de atunci… Nu am mai avut alte animale sau înaripate în afară de patrupezi… Acum avem un coteț pentru viitoarele găini, chiar și un țarc, dar încă… încă sunt în fază de planuri… 


 

miercuri, 5 octombrie 2022

Rea de plată (George Coșbuc)

 Ea vine de la moară;

Și jos în ulicioară

Punându-și sacul, iacă,

Nu-l poate ridica.

-<<Ți-l duc eu!>>  -<<Cum?>>  -<<Pe plată!>> 

Iar ea, cuminte fată,

Se și-nvoiește-ndată -

De ce-ar și zice ba?


Eu plec cu sacu-n spate.

La calea jumătate

Cer plata, trei săruturi.

Dar uite, felul ei:

Stă-n drum și să socoate,

Și-mi spune câte-toate,

Că-s scump, că ea nu poate,

Că prea sunt multe trei!

 

Cu două să-nvoiește,

Iar unul mi-l plătește.

Cu altul să-mi rămâie

Datoare pe-nserat.

Dar n-am să-l văd cât veacul!

Și iată-mă, săracul, 

Să-i duc o poștie sacul

P-un singur sărutat!


marți, 4 octombrie 2022

ia/i-a

                        ia

Ia vezi cum vorbești cu mine!

Apoi ce să fac... ia, mă duc la biserică!

El ia biletul și intră în sala de spectacol.

Ia cu care era îmbrăcată fata era minunată.

Du-te și ia de colo niște brânză și mănâncă!

               

                   i-a

El i-a luat o carte de povești.

I-a văzut împreună pe când se pregătea să plece acasă.

După tot ce s-a întâmplat, nu i-a mai ars de nicio petrecere,  

I-a cerut mâna  într-un cadru romantic.

După ce s-a prefăcut că le este prieten, i-a dat pe mâna dușmanilor.


Bucurie (Nina Casian)

Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,

să fug prin pădurea nebună, căzând și râzând,

și să-mi zgârâi obrazul, în scoicile voastre scorțoase...

mă bucur să-mplânt

în toamna roșcată strigătul meu adânc, singuratic,

sub bolțile pline de aur uscat, de foșnet de vânt,

să fug, să cad și să râd pe pământul împodobit

de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!

luni, 3 octombrie 2022

„Feisbucul” și matracucile…

  Mare lucru e și tehnologia din ziua de azi… Când ne gândim cum am putut trăi fără facebook atâția ani… căci acum, doar să mergem undeva fără telefonul pe care avem si aplicația respectivă (că l-am uita din greșeală, nu intenționat), am fi în stare să lăsăm totul baltă și să ne întoarcem după el… Astfel, când avem puțin timp liber sau, mai bine zis, când ne facem noi puțin timp liber, hop! deschidem telefonul pe care avem pagina de facebook să vedem cine ce a mai postat, cine se mai laudă și cu ce, care pe unde s-a mai plimbat, ce garderobă s-a mai achiziționat, ce prietenii s-au mai legat sau, dimpotrivă, noi înșine să ne lăudăm cu cele de mai sus…

  Ei bine, dacă noi avem pagină de facebook, să nu credeți cumva că matracucile, deja cunoscute și în mediul online, nu au și ele propriul lor „feisbuc” pe care stau și pierd vremea, că… na! doar nu s-or lăsa mai prejos față de noi. Doar că „feisbucul” lor e puțin altfel de cum ni l-am imagina. Astfel, în fiecare dimineață, ele deschid „pagina” să vadă ce imagini sau videoclipuri s-au mai postat ori se postează în timp ce ele navighează (că așa am înțeles că se spune) pe valurile… „feisbucului”... De cele mai multe ori, ele dau „Like” la orice postare ar vedea. Aaa, de fapt, nu e chiar așa, de exemplu, tocmai s-a „încărcat” postarea cu vecina lor favorită care merge în oraș. Musai ca ea să primească cel mai mare „Like”, să afle toți prietenii matracucilor, toți vecinii de pe strada noastră că „Like”-ul respectiv este special, că vine din suflet… (căci, fie vorba între noi, matracucile știu cât îi „place” vecinei o astfel de primire călduroasă de bună dimineața).

  Dacă apare, însă, o postare cu o persoană străină care caută vreo adresă sau care, pur și simplu se plimbă fără nicio treabă, matracucile reacționează imediat cu niște emoticoane nu dintre cele mai drăguțe, mai ales dacă postarea cu pricina anunță o posibilă virusare, o intrare cu forța pe „pagina” vreunui prieten de-al lor, ba chiar ar fi în stare să raporteze postarea respectivă. Noroc că intervin eu să văd dacă persoana cu pricina din respectiva postare este de bună credință sau vreun „hacker”, căci, în ultimul timp, s-au înmulțit și ăștia ca ciupercile după ploaie. Nu vă mai spun cum reacționează matracucile dacă se „încarcă” vreun videoclip cu poștașul… nici nu vă doresc să fiți de față în acel moment… Chiar nu-mi dau seama de ce bietul poștaș se trezește cu asemenea reacții… nepoliticoase din partea dragilor mele matracuci...

  Vecinul nostru iese, ca în fiecare zi, cu cățelușa lui la plimbare pe stradă... Nici acest videoclip nu le scapă matracucilor, doar că nu reacționează cu un simplu „Like”, ci cu emoticonul înfuriat. Deși cățelușa e o scumpă și o drăgălașă, matracucile consideră o adevărată ofensă la adresa lor să-și fâlfâie codița și urechile prin fața porții noastre, mândră nevoie mare, parcă făcându-le în ciudă cu plimbarea de care ea are parte…

  Tot de un emoticon înfuriat „se bucură” și postarea cu Junior cocoțat pe cotețul viitoarelor găini sau videoclipul cu Junior ori Capișon, flendurându-se prin grădină fără nicio grijă. Atunci, Capucino mai bagă și câte un emoticon de genul: „Uau! Ce tupeu pe voi, ăștia doi, să postați așa ceva tocmai la noi acasă…” Și Flutur chiar e capabil să „scrie” un comentariu răutăcios la adresa lor… Dar, depinde, în mare, de dispoziția cu care se trezește că… na! și nouă ni se întâmplă, uneori, să nu băgăm în seamă chiar tot ce vedem pe facebook, darămite să mai și reacționăm...

  În schimb, dacă apare vreo postare cu unul dintre noi, cu mami și tati sau cu mașina lor, matracucile nu mai prididesc să găsească toate emoticoanele care ar putea să denote câtă dragoste zace în ele pentru persoanele din postările și videoclipurile respective. Atunci ne bombardează cu „Ador” și „Grijă” ba, chiar și cu niște comentarii atât de drăgălașe, încât cred că am putea da liniștiți în diabet de la atâtea dulcegării… Dar dacă, fie și virtual, matracucile vor ca noi să aflăm, sau prietenii noștri, sau prietenii prietenilor noștri să afle cât de mult țin ele la noi și ne iubesc, ce să facem altceva decât să reacționăm și noi la iubirea pe care ne-o arată, prin emoticoane și comentarii la fel de drăguțe ca ale lor.

 
 Deci, cum spuneam, mare lucru e și tehnologia din ziua de azi... în ce privește facebook-ul… Există, însă, o singură neconcordanță între cele două facebook-uri, al nostru și al matracucilor, dar care este de o importanță primordială: noi, pe pagina noastră de facebook, putem posta ceva sau reacționa la o postare într-un anumit fel, dar să nu fie adevărat… în timp ce matracucile, pe pagina lor de „feisbuc” nu-și disimulează reacțiile, ele sunt sincere până în vârful codițelor, ca să zic așa, fără să le pese de etichetă, de părerea unora sau altora… Și atunci, mi-e imposibil să nu mă întreb cine-s mai fericiți: noi cu facebook-ul nostru sau matracucile cu „feisbucul” lor?

 
  Capucino, hai repede, cred că tocmai se „încarcă” o postare interesantă...

 


sâmbătă, 1 octombrie 2022

Primăvara și toamna (Iulia Hașdeu)

Același farmec verde

și ochiul nostru viu

o primăvară verde

și-o toamnă-n arămiu.

 

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele

ne-nveselește-n cântec cu paseri neînvinse,

și toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,

ne liniștește-n taină cu umbrele ei stinse.

 

O veselie albă

ce nu cunoaște haos;

pe când toamna în salbă

îmbie la repaos.

 

Inspiră fiecare o altă nostalgie

și-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunși:

cele de primăvară - ne-mbată: o orgie;

 de cele ale toamnei suntem mereu pătrunși.


Dorința de ieșire

adâncul cercetându-l;

dar toamna, c-o privire,

ne reculege gândul.


În fiecare lucru un farmec poate fi!

Aflându-l, omul știe să fie mulțumit:

în primăvară simte nevoia de-a iubi,

pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...