De Luminație…

  Primele mele amintiri de Luminație, „Ziua pomenirii morților” cum se mai numește, sunt mersul la cimitir, înotând parcă printr-o mulțime mare de oameni… Forfotă, lume multă, valuri de persoane cu flori în brațe, lumânări, plase cu tot felul de bunătăți de servit rudele, dar și de dat pomană copiilor și oamenilor săraci care umblă de la un mormânt la altul, de sufletul celor morți… Cimitirul împodobit ca în nicio altă zi din an, luminat de sute de lumânări și candele, înfrumusețat cu cele mai frumoase flori, crizanteme, căci acestea sunt, de obicei, florile cu care se îmbodobesc mormintele celor dragi în această zi… Sunt mică, adică nu chiar așa de mică, am vreo șase-șapte ani… Merg la cimitir cu familia pentru a ne întâlni, la mormântul străbunicului din partea mamei, cu familia surorii ei, cu verișorii mei… Mă țin strâns de mâna mamei și de fratele meu, dar valurile de oameni care vin și pleacă, mă desprind fără voie de mâna protectoare și mă rătăcesc… Eu nu știu să ajung singură la mormânt, așa că, locuind aproape, ies din cimitir și o iau spre casă… Am noroc, cu toate că ușa de la intrare este încuiată, holul e deschis, așa că mă așez pe papucii de la intrare și, zgribulită, strângându-mi mai bine hainele pe lângă mine stau și aștept… nu știu prea bine ce anume și… îmi dau lacrimile… Mă gândesc că deja toți sunt în cimitir, parcă-i și văd în scenariul din mintea mea, bucurându-se de reîntâlnirea cu cei dragi… Oare or fi observat că eu lipsesc? Mă apucă mila de mine și... deja plâng de-a binelea… Ușa de la hol se deschide și apare mami: „Unde ai dispărut?” Mă ridic și mă arunc în brațele ei… Îmi șterge lacrimile și, luându-mă de mână, o apucăm din nou, pe drumul spre cimitir. Este deja întuneric afară, dar cimitirul este luminat cum nu mai fusese de un an de zile… Oamenii s-au mai rărit, mami mă ține strâns lângă ea și, într-un final, ajungem. Verișorii vin și mă strâng în brațe. Aranjăm, cum știm noi mai bine, florile pe mormântul curățat din vreme. Punem și lumânări, dar vântul le stinge, astfel că ne tot plimbăm de la o lumânare la alta, să fie toate aprinse. Până la urmă, renunțăm… Ne-am umplut de frig, batem din picioare cu ghetuțele să ne încălzim. Între timp, ne-a apucat și foamea. Mâncăm pâine cu salam, pancove (gogoși), cozonac, bem suc… Copii și oameni saraci vin să cerșească o bucată de ceva, să fie de sufletul celor morți și mami cu mătușa le dau ce mâncăm noi, dar și bani.

  Moare bunica din partea mamei... Drumul la cimitir continuă cu mai multe flori, împodobind și mormântul ei. Tradiția merge mai departe, noi și mătușa cu unchiul, cu verișorii mei, întâlnindu-ne, ca în fiecare an, la cimitir, servind ceva simbolic, dar și dând de pomană pentru cei „de dincolo”, să fie de sufletul lor. De data aceasta, vine și bunicul din partea mamei cu noua lui nevastă… pe care noi, copiii, nu prea o agreem (nu e bunica, ce mai!)… și tind să cred că nu numai noi…

  Pe an ce trece, familia ni se împuținează, „locuind” deja mai mulți în cimitir, decât între noi: bunicul Traian, mama, tata, bunicul Traian din partea mamei, bunica Lenuța… Ritualul continuă, an de an, cu și mai multe flori și candele, cu și mai multe morminte de împodobit… Ceva s-a schimbat, totuși, și anume, punctul de întâlnire. Nu ne mai strângem la mormântul bunicii și al străbunicului din partea mamei, ci la mormântul părinților mei. Ne facem datoria pentru toți morții noștri, după care stăm la mormântul mamei și al tatei, cu soțul, cu fratele meu, cu mătușa, cu verișorii mei, servind ceva ca atunci când eram copii, dând câte-o prăjiturică (acum, ambalate individual) celor nevoiași care ne vizitează pentru a primi ceva de sufletul celor „plecați”. Fragmente din copilărie îmi revin în memorie, ca niște flash-uri: întreaga familie în cimitir, împreună, de Luminație, noi, copiii, mâncând pâine cu salam în apropierea mormântului frumos împodobit, mâna protectoare a mamei care aprinde candele pe mormântul mamei sale, rugăciunea pe care o spunem pentru cei plecați, însoțită de „Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace”… Ni s-a implementat această tradiție de când eram copii și... așa va rămâne până vom închide ochii...