Cocuța

  Acum vreo câțiva ani buni, mergând la țară în satul natal al soacrei mele, o  mătușă de-a soțului meu a vrut să-și exprime marea bucurie de-a ne vedea, dăruindu-ne o… curcă. Doar că unchiul lui Luci murise, era și sărbătoare în ziua respectivă astfel că, curca era vie, urmând, zicea ea, mătușa, să o tăiem într-o altă zi, după ce am ajunge acasă. Soțul meu a legat-o de picioare, a pus-o într-o plasă și… țuști! cu ea în portbagaj. Doar că, ajunși acasă, curca avea deja și nume, Cocuța, deci… cum era să o tăiem? Mai ales că soțul meu este un om milos din fire, tăind, în toată viața lui, doar trei pești… Astfel, sfătuindu-ne noi, am ajuns la concluzia că tăiatul iese din discuție și am pus-o într-un coteț în care ținusem iepuri, la un moment dat. În fiecare zi îi dădeam de mâncare cam ce ne gândeam noi că mănâncă o găină, apă proaspătă, îi făceam curat în coteț… Doar că draga noastră Cocuța era tare tristă și singură, ca să nu mai zic că nici poftă de mâncare nu prea avea.

  În perioada aceea, un vecin de-al nostru creștea curci de rasă, pentru carne. Curcile lui erau mari și grase, arătau foarte bine pe lângă biata și slăbănoaga noastră Cocuța. Într-o zi, venind la noi în vizită și văzând curca de parcă de-abia ar fi ieșit dintr-un lagăr de concentrare, l-a cuprins mila față de ea și ne-a propus să i-o dăm „împrumut” cum ar veni, până s-ar mai întrema nițel, că prea era slabă. Am fost imediat de acord, gândindu-ne că, într-un mediu special, având alături și alte surate de felul ei, și-ar reveni din tristețea și singurătatea în care se afla în cotețul de la noi de acasă. În fiecare zi vecinul ne ținea la curent cu vești despre curca noastră care a început să mănânce, să fie mai activă, părând chiar fericită pe lângă celelalte curci.

  Au trecut așa cam două săptămâni, până într-o zi când, vecinul ne-a anunțat că draga noastră Cocuța a devenit o profesoară desăvârșită, învățându-le și pe celelalte curci să sară gardul. Totuși, nu ne-a dat-o înapoi pe sălbatica și needucata Cocuța, ci ne-a anunțat că o să le taie din penele aripilor, deci, și curca noastră va trece prin aceeași „operație de cosmetizare” prin care vor trece și elevele ei. N-ar fi de dorit să ajungă în stradă și să dea vreo mașină peste ele. Am fost de acord, ce puteam să facem, mai ales că Cocuța a fost cea care a provocat toată această… cum să-i spun… lecție de emancipare în rândul suratelor ei.

  A venit vara, apoi a venit toamna, timp în care Cocuța noastră a ajuns, dintr-o slăbănoagă, o curcă mare și frumoasă. Dacă ar fi văzut-o mătușa lui Luci, cred că ar fi lăcrimat de fericire pentru această schimbare radicală la „copila-curcă” pe care ne-o dăduse cu drag s-o… mâncăm. „Profesoara” părea că se potolise după această penalizare suferită de toată „școala” în urma lecției care nu fusese prevăzută în „planul de învățământ”. Asta până când iar vine vecinul, de data aceasta, afectat destul de serios, spunându-ne că Cocuța noastră s-a agățat în ceva sârmă dintr-un gard, provocându-i o rană destul de serioasă, motiv pentru care trebuie tăiată, dacă vrem să ne alegem cu ceva de pe urma ei. „Vai de mine, s-o tăiem pe Cocuța? Noi… nu putem… Ce să facem?” Chiar așa, ce să facem altceva decât să o chemăm pe mama lui Luci să ne ajute să… îi curmăm suferința dragii noastre Cocuța…

  În aceeași seară a venit soacra mea, a tăiat curca, a cipilit-o și… a băgat-o în oală. Într-adevăr, a ieșit o supă extraordinară, dar cred că niciodată nu am mai mâncat vreo mâncare cu atâtea noduri și cu lacrimi în ochi ca atunci. La fiecare înghițitură, eu și Luci ne uitam unul la altul, zicând un: „Biata Cocuța… da’ să știi că-i bună…”

  Au trecut destul de mulți ani de atunci… Nu am mai avut alte animale sau înaripate în afară de patrupezi… Acum avem un coteț pentru viitoarele găini, chiar și un țarc, dar încă… încă sunt în fază de planuri…