Victoria matracucului

  Of, parcă nu de mult a avut loc aterizarea forțată a soțului meu de când cu deparazitarea, că au și trecut trei luni, sunându-ne medicul veterinar să ne aducă la cunoștință că patrupezii trebuie deparazitați (din nou) intern și extern.

  Astfel, la câteva zile după acest telefon, am luat iar drumul cabinetului, înțelegându-ne de acasă ca, pentru deparazitarea externă, să li se prescrie mofturoaselor matracuci picături, că… nu bine își revenise Luci de la ultimul „accident” și chiar nu era nevoie de încă unul. Eh! cu asta am rezolvat, dar ce facem cu cealaltă deparazitare, unde nu sunt decât pastile?

  Înarmându-ne cu răbdare, deciși să nu cedăm, orice-ar fi, duminică dimineață le-am dat ultima masă înainte de „marea încercare”. Ne-am gândit că, dacă nu mai primesc duminică seara nimic altceva decât apă, luni dimineață or să înghită pastilele pe nemestecate, nu altceva. „Las’ că mai vedem noi!” părea să spună Flutur. Având în vedere faptul că nici matracuca nu-i mai dornică de astfel de… „recompense” decât frate-su, amintindu-mi și de ultima deparazitare soldată cu succes de-abia după... două zile, luni dimineață am luat pastilele lui Capucino și i le-am vârât pe gât. I-am dat și apă, să fiu sigură că le-a înghițit. Ok, cu una bucată matracucă s-a rezolvat. Dar, în loc să-l las pe Luci să rezolve cu Flutur, „îmbătată” fiind și de succesul avut cu matracuca (succes e cam mult spus, că doar nu le-a luat de bunăvoie și nesilită de nimeni; dar cine se poate pune cu mine când îmi intră ceva în cap?) am zis că rezolv eu și cu „încăpățânatul familiei”. Știind deja că la el nu merge cu vârâtul pastilelor pe gât, dar nici ascunse în mâncare, căci le dibuiește și le scuipă afară, am fărâmițat medicamentele până le-am făcut praf (la propriu), apoi am luat din frigider caserola în care Luci păstrase puțin „maclavais” (de cum făcusem lasagna în weekend) special pentru acest moment. Am amestecat energic și, fără nimic altceva, i-am pus vasul înainte, fiind convinsă de reușită. Încăpățânatul nostru a venit, a mirosit și… a plecat (știți  vorba aia: „veni, vidi, vici”? Ei bine, cam așa ceva...) Am luat vasul (să nu mănânce matracuca, să rămână deparazitată „pe viață” la câte pastile erau acolo), hotărâtă să mai încercăm seara. După ce a venit și Luci acasă, luni seara, i-a pus vasul înainte. Ne-am lovit, însă, de același refuz: s-a apropiat de vas, a mirosit, a încercat să aleagă ceva de pe-acolo, dar probabil că totul mirosea a pastile, așa că a renunțat. Luci a zis să încerc a doua zi din nou, îmbunătățind conținutul cu puțină untură. Același rezultat. Seara, lui Luci i-era deja milă de înfometatul care făcea greva foamei, vrând parcă să ne dea o lecție, așa că i-a pus și câteva bobițe, dar și puțină supă de carne. „Doar ca să-l asigurăm că-i dăm de mâncare normal”, zice Luci. Ce-a făcut matracucul care nu putea fi păcălit? Lua cu dinții mâncare din vas și, pur și simplu, curăța bobițele de conținut, scuipând afară, după care mânca, dar nici asta nu a durat prea mult, renunțând destul de repede. Of, deja pe noi ne-au apucat damblalele; nu putea să mănânce rapid, din două înghițituri, după care ar fi primit ceva bun-bun? Doar să termine medicamentul. Dar, se pare că matracucul, deși era rupt de foame, era decis să nu cedeze. Deja miercuri după-masă, a treia zi de grevă, Luci s-a înmuiat din nou și i-a amestecat conținutul cu puțin pește dintr-o conservă, pește care a dispărut repede din vas, rămânând însă, restul. 

  Învinși, am fost nevoiți să cedăm și să recunoaștem victoria matracucului. Luci a aruncat conținutul, a spălat vasul și i-a dat de mâncare. Flutur s-a aruncat asupra vasului, l-a „spălat”, apoi a ajutat-o și pe Capucino. Privindu-l pe Flutur cum mănâncă, devorând, pur și simplu, masa de seară, Luci a exclamat: „Cam scumpe timbrele cu deparazitarea din carnetul matracucului!”

Dacă-i vorba de deparazitare, poți să mă ștergi de pe-acum de pe listă...