Licoarea lui Bachus...

  Am fost crescuți, eu și fratele meu cu ideea că alcoolul este un lucru rău.  Adică, dacă te obișnuiești cu el și încerci să evadezi, cu ajutorul lui, din realitatea care nu-ți convine, la un moment dat, el devine periculos atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău. De ce spun asta? Pentru că, în exces, alcoolul te face „să-ți bei mințile”, să nu mai reacționezi ca un om normal, să nu mai fii tu însuți. De aici discuții, certuri, violență… Nu spune nimeni să nu bei un pahar-două, să te simți bine în familie, cu o mână de prieteni, la un moment dat, mai ales dacă este o ocazie deosebită de sărbătorit. Dar să nu devină un obicei zilnic, căci de la un pahar, se ajunge la două, apoi la trei și… până să realizezi ce se întâmplă, gata, nu mai ai scăpare!

  S-a întâmplat de două ori în viața mea să mă amețesc, începând cu pălinca și finalizând cu licoarea lui Bachus. Ba, dacă o mai pun la socoteală și pe cea de la patru ani, de trei ori. Dar aia a fost involuntară, căci, fiind ziua de naștere a cuiva din familie (a mamei, cred), s-a „lăsat” cu mâncare, musafiri și toate cele necesare unei petreceri. Ei bine, fiindu-mi sete la un moment dat și vrând să beau și eu ceva (nu tărie, să ne-nțelegem, căci aveam patru ani), m-am dus la masă și am luat primul pahar (de fapt, păhărel) la care ajungeam și… gâl, gâl, gâl! până să reacționeze ai mei, o dată i-am dat drumul pe gât în jos. Pălincă d-aia de-a noastră tare, din Maramu’ de… mere, prune, habar n-am, căci nici acum nu sunt în stare să le deosebesc. Asta n-ar fi fost nimic, dacă în noaptea aia nu ar fi trebuit să vegheze mami la căpătâiul meu, cu comprese cu apă rece și cu lighenașul lângă mine, de rău ce mi-a fost… Toate astea mi le-a povestit mama, căci eu nu-mi mai amintesc… O fi reacția de la alcool?!

  A doua oară, am fost „nițel” mai mare, deja căsătorită recent. Era iarnă, tocmai ne întorsesem de la țară, din satul natal al soacrei mele, unde fusesem în vizită la rude. M-am întors cu o răceală de nici nu puteam respira și hârâiam ca o locomotivă stricată. „Hai că am eu un leac să te scap de răceala asta, cât ai bate din palme!” zice socrul meu, foarte sigur pe el. Puteam să-l contrazic? Nu puteam, de fapt, nici nu aș fi fost în stare, așa că m-am pus în bucătărie pe un scaun, cu tona de șervețele la îndemână. Tati începe experimentul. Când vede mami cantitatea de… „medicament” pe care îl prepara în ibricul de făcut cafea, îl atenționează că e cam… prea mult pentru cât aș fi putut eu duce. „Las’ că îmi fac și mie, că parcă mă gâdilă și pe mine ceva în gât!” o liniștește tati. Când pălinca se înfierbântă, o îndulcește cu zahăr, pune și nițel piper și, după ce se răcește puțin, golește din ibric într-o ceșcuță și mi-o dă cu indicațiile de administrare. Iau ceșcuța și… gâl, gâl, gâl! din nou, pe gât cu ea. Uăi, da’ tare poate fi! Mă arde pe gâtlej și, pe măsură ce coboară, pe unde trece simt că iau foc. Dar… foarte ciudat, nu coboară în picioare, cum m-aș fi așteptat, ci face cale-ntoarsă și nu se oprește până ajunge în vârful capului. Toți așteaptă reacții din partea mea. Eu? Pe cât de repede mi-a urcat medicamentul la „mansardă”, pe atât de repede am simțit că nu mă mai țin picioarele. Nu știu ce mi se întâmplă, mă apucă plânsul, mă îneacă tusea și-mi curge nasul de zici că a uitat cineva robinetul deschis. „Vreau la mami!” scâncesc eu, femeie în toată firea. Luci mă ia în spinare și „hârca-hârca”, cu mine în spate, scâncind după mami, nu se oprește până în cameră unde mă așază pe pat. În bucătărie, aud discuții aprinse între mami și tati. Într-un final, ajung amândoi la concluzia că, probabil, „medicamentul” trebuia administrat cu apă. De atunci, tati povestește, oricui vrea să îl asculte, cum și-a „îmbătat” el nora. Dacă, cumva, sunt și eu de față, am o culoare dintr-aia de pătlăgică bine coaptă, vă dați voi seama din ce cauză...

  A treia și ultima oară a fost când licoarea lui Bachus mi-a cam venit de hac. S-a întâmplat tot acum mulți ani, într-un septembrie. Frate-meu împlinea un anumit număr de ani de la căsătorie. Cred că era într-o sâmbătă, căci mă pregătisem să fac compot de piersici. Aveam spălate borcanele și tocmai mă ocupam de fructe când mi-am amintit ce zi este. Îi spun lui Luci și taman atunci îmi vine ideea (eu și ideile mele!) să mergem să-l felicităm. „Las’ că până diseară, am timp destul să termin cu compotul…” îmi spun și, lăsând toate baltă, o luăm la pas o casă mai încolo să ne punem ideea în practică. La frate-meu, mai era un prieten de față, pe lângă o atmosferă veselă, de sărbătoare. Ne-am lăsat și noi antrenați în discuții, la un pahar cu vin de coarne. Cum nu mâncasem încă nimic în acea zi, licoarea magică a lui Bachus nu s-a lăsat prea mult rugată să-și facă de cap. Nici n-am simțit vreun pericol, căci parcă aș fi băut suc. Dar un singur pahar a fost suficient ca, după ce am ajuns acasă, să nu fiu în stare să-mi continui treaba începută înainte. „No, două ore, la somn cu tine!” îmi zice Luci, ajutându-mă să ajung în pat. Până seara, compotul a fost pus în borcane și dustuit, dar îmi tot băteam capul cu „problema” din timpul zilei: cum poți să te amețești de la un pahar de… „suc”?

  De atunci, am evitat să mai iau, în caz de răceală, medicamentul-minune al lui tati, căci alt efect în afară de a mă ameți, nu are, cel puțin la mine. Și nu mai beau nimic pe stomacul gol, mai ales deliciosul suc de... coarne..

 

naș/n-aș

                                     naș 

Am un naș de cununie cu multe relații.

Naș înseamnă a fi părinte spiritual pentru finii lui.

Uite că și-a găsit și el naș pentru pielea lui, că prea și-a luat-o în cap.

Am înțeles că șefului unui clan mafiot i se mai spune și „naș”.

Trebuie să știi puțină gramatică ca să știi dacă „naș” se scrie împreună sau despărțit.

                                    naș

N-aș putea să lucrez atât de multe ore pentru banii ăștia!

Dacă aș fi în situația lui, n-aș ști ce să fac.

Nu, n-aș face asta nici mort!

N-aș fi știut cum să scriu „naș”, dacă nu mă uitam în DOOM.

Aș auzi ce spune dacă n-aș fi tare de urechi.

Furtună (Gheorghe Lupșe)

 Crengile se rup, trosnesc

Vântul vâjâie nebun.

Mare furtună vestesc

Vrăbiile dintr-un prun.

 

Iată, totul a-ncetat

Și din cer se cerne-apoi,

Apa, ploaia și deodat'

E-ntuneric și noroi.

 

Plouă mult, neîncetat, 

Nu știi cum să te ferești.

Parcă sus în cer s-au spart

Magaziile cerești...

 

 

 

Matracucile și vacanța noastră...

  După ce hotărâsem să plecăm în vacanță, trebuia să ne gândim ce facem cu ceilalți „membri” ai familiei care rămâneau acasă. Știam că mami și tati (socrii mei), având și ei animăluțe, nu mai puteau dormi la noi ca acum patru ani. Am amânat să discutăm despre asta cât am putut de mult, dar neavând, totuși, încotro, am abordat problema cu grijă, pe când ne întorceam de la țară, cu covoarele proaspăt spălate și încă umede, în portbagajul mașinii. Mai erau două zile până la plecare. „Și... ce faceți cu matracucile?” am fost întrebați, pe bună dreptate până la urmă. Căci, anul trecut, rămânând singure pentru trei zile și două nopți, am văzut cam de ce sunt în stare în lipsa noastră (nu că n-am fi știut): am găsit pe terasă un adevărat dezastru căci, plouând între timp, matracucul, în încercarea de a intra înăuntru, unde s-ar fi simțit în siguranță de frica furtunii, a dărâmat cam tot ce i-a ieșit în cale: sticle, ghivece, ornamente de grădină… Nu mai voiam să-l supunem unui stres inutil, și nici pe Capucino, deci, ce-i de făcut? Salvarea a venit de unde ne așteptam mai puțin: „Dorm eu la voi! Noaptea stau cu matracucile, iar ziua merg acasă la pisicuțele mele…” ne-a zis Ramona, cumnata mea, care era în vacanță. Oo, aproape că ni s-a auzit oftatul de ușurare. Am pus totul la punct, atunci, în drum spre casă, de frică să nu se răzgândească, căci altă bonă mai potrivită ca ea pentru matracucile noastre mofturoase și pline de ifose, nu mai găseam.

  Luni, aproape de amiază, pe când se duce Luci după niște piese de schimb pentru nerușinata de chiuvetă care, taman atunci, s-a hotărât și ea să se înfunde și să ne facă să pierdem o zi din vacanța mult-așteptată, o aduce și pe Ramona pentru „școlarizare”: predarea unui rând de chei cu specificarea fiecăreia care unde se potrivește, cum și când să ude florile, cum și ce anume să dea de mâncare matracucilor. M-ați putea întreba: „Păi da’ ce, vi s-au terminat boabele?” Asta, doar dacă nu le-ați cunoaște. Știind, însă, că Flutur și Capucino pot sta nemâncați, chiar pe toată durata vacanței noastre, cu vasele lor pline de boabe, le-am fiert un piept de pui, le-am lăsat și un pateu de ficat, să aibă și niscaiva bunătățuri la masă, i-am mai arătat Ramonei prin casă ce și cum și… după un somn bun și odihnitor, a doua zi am putut pleca liniștiți că matracucile și casa au rămas pe mâini bune.

  În seara primei zile de vacanță, cu mulțumirea că acasă totul era în regulă (și chiar așa a și fost), am primit o poză cu matracucile în timp ce serveau cina. Ramona procedase exact așa cum învățase la „lecțiile de școlarizare” predate de fratele ei. Am trimis și noi un set de poze cu rezumatul zilei respective și ne-am bucurat că, deși e seară și noi nu suntem acasă, matracucile nu vor face „noapte albă” afară și, până în prezent, nici nu par a ne simți prea tare lipsa (aș zice mai deloc). În privința asta, am dormit amândoi neîntorși, cum se spune...

  În următoarea seară, primim de la Ramona o nouă poză cu matracucile, așa cum ne obișnuise deja. Privind-o, Luci îmi zice: „Măi, da’ nu poza asta ne-a trimis-o și ieri?” „N-ar face Ramona asta!” zic eu. Totuși, ne chiorâm amândoi la poză, o caut pe cea precedentă și… nu-mi dau seama. Dar telefonul meu cu poza de ieri și telefonul lui Luci cu poza recentă, puse unul lângă altul, ne elucidează misterul: după poziția matracucilor conchidem că pozele sunt diferite. Parc-am fi participat la jocul ăla: „câte diferențe există între cele două poze?” Căci matracucile au servit masa aproape în aceeași poziție ca în ziua anterioară.

  În ultima seară petrecută departe de casă, nu așteptăm să ne anunțe telefonul, ci verificăm noi dinainte. Da, tocmai primisem nu una, ci două poze. În prima, bona noastră dragă își exprima îngrijorarea: „Oare la Cino nu îi este foame?”, înfățișându-ni-se în fața ochilor o matracucă înfumurată, departe de vasul cu mâncare, ținându-și, semeață, capul sus, de parcă nimeni nu i-ar ajunge la… botic.... Cunoșteam atât de bine expresia asta de „nu văd, nu aud, nu-mi pasă…” Flutur, în schimb, n-avea nicio treabă, mânca de zor și încă cu spatele la noi, de zici că am fi fost în stare să-i „furăm” din mâncare cu privirea, de ne-ar fi arătat și nouă ce are în vas. Dar, pe când să-i dăm Ramonei un răspuns care s-o liniștească, adică să nu-și facă probleme, că doară matracuca are de unde „da jos” în cazul în care nu i-ar fi plăcut meniul zilei respective, primim o altă poză cu mențiunea: „Am păcălit-o.” Uf, în sfârșit, a ajuns și matracuca ziua în care să poată fi păcălită de cineva… I-am mulțumit, căci nu se întâmplă chiar în fiecare zi o asemenea minune, când, de obicei, e invers, ea ne păcălește pe noi… Dar avem și dovada, matracuca mănâncă și, foarte curios, în aceeași poziție ca Flutur, cu spatele la... privitori… Deci, nu putem ști cam cum anume a reușit Ramona performanța de a o face, totuși, să mănânce, cu toate că înainte se hotărîse să intre într-o grevă… ad-hoc...…

  Ultima poză cu matracucile tot seara am primit-o, pe când ne îndreptam spre casă. Matracucul, încă cu spatele la noi, de zici că așa a rămas din ziua precedentă, mănâncă neținând seama de nimeni și de nimic; în schimb, matracuca, privind exact spre noi și având vasul în față, parcă ne-ar certa: „No, da’ ce-i, gata vacanța? Vi s-o terminat cu binele? Era și cazul, ulicăilor, să vă aduceți aminte că mai existăm și noi pe lumea asta…” Privind încă o dată poza și înghițind în sec la privirea acuzatoare a lui Capucino, îl zoresc pe Luci: „Hai mai repede, că, dacă mai întârziem mult, matracucile astea îs în stare să ne pedepsească pe veci…”

PS: Ramona, mulțumim mult de tot, căci fără prezența ta la noi acasă zi de zi, vacanța noastră nu ar fi fost atât de minunată!

 

În vacanță...

  Începusem povestea vacanței noastre încă de acum mai bine de o săptămână, dar o răceală venită pe neașteptate, nu mi-a permis să mi-o scot din cap, rămânând acolo până acum...

 

  Întotdeauna, după vacanță, mă redresez tare greu. Întâi, mă apucă nostalgia după berzele care ne-au părăsit, luând-o spre sud, în țările calde... Apoi, melancolia, încercând să păstrez, atât cât pot, vie imaginea a ceea ce am trăit în acele zile minunate care s-au terminat, aruncându-ne, fără milă, înapoi în viața cotidiană și în rutina de zi cu zi. Cred, sincer, că ar fi nevoie de câteva zile în plus, pentru a-ți reveni din „euforia vacanței”. Căci, nici în acest an, nu se face excepție de la acestă regulă...

  Dar, mai bine să vă povestesc cum a fost vacanța noastră, cât încă mai visez la ea… Având încă în minte experiența de anul trecut, când tot familionul am fost plecați pentru trei zile la Oncești, fără a mai purta grija matracucilor care s-au „distrat” cum au putut și ele, fără noi, anul acesta ne-am gândit să nu le mai lăsăm singure acasă, de capul lor. Nu, nu le-am luat cu noi, nici nu le-am dus la vreo grădiniță canină, să sufere de „sindromul abandonului” (căci, la câte au avut pe cap, cu plecarea noastră, numai asta le-ar mai fi lipsit, și nouă la fel), ci le-am lăsat în grija unei persoane iubitoare, obișnuite, cât de cât, cu ifosele lor, adică cumnata mea, sora lui Luci. Punând la punct acest aspect deosebit de important, ne-am mai întârziat o zi cu o problemă ivită pe neașteptate, așa cum se întâmplă, de obicei, taman înainte de vacanță, când ești pe picior de plecare: înfundarea chiuvetei din bucătărie. Noroc cu soțul meu care este „mare meșter”, priceput la toate și care a rezolvat problema, luându-i o zi, ce-i drept, dar lăsând casa și matracucile în regulă, pe mâini bune.

  Astfel, marți dimineața, după alte câteva opriri prin oraș, cu catrafusele în portbagajul mașinii, am pornit-o spre vacanța mult-așteptată, cu inima ușoară. Nu ne făcusem un plan exact a ceea ce urma să vizităm, unde anume să mergem, mai ales că „la pas”, nu prea se mai poate, cel puțin din partea mea. Însă, am văzut în ultimii ani că vacanțele neplanificate, spontane, ies cel mai bine. Luci, sătul de condus, nu avea de gând să mergem prea departe, așa că ne-am hotărât să reedităm concediul de acum 4 ani, axându-ne pe ceea ce ratasem atunci. Cu acest gând, prima oprire a fost la Ocna Șugatag. Pentru că era 29 august, deci majoritatea vacanțelor terminate deja, am găsit cazare pentru o noapte (căci, atât ne hotărâsem să stăm) la pensiunea Mariana. De aici, Luci îmi reamintește frecvent așa, ca o glumă, chiar și după întoarcerea acasă: „Să nu-mi scoți ochii când mă întrebi de Mariana, că și tu ai fost de față!”

  A fost o zi super, căci, după ce am rezolvat cu dormitul în acea noapte, ne-am dus la Băile Vechi, desigur, pentru o baie sau, mă rog, mai multe. Era deja după-masă, pe la ora două, dar tot am prins vreme destulă pentru a ne bălăci în apa sărată. Eu, de-abia la a doua baie, mi-am dat seama cam cum stă treaba cu apa asta, cum să fac să nu mă-ntoarcă cu dosu-n sus, căci parcă eram cu toții niște dopuri de plută… plutitoare. Chiar și rochița costumului de baie plutea în jurul meu, de parcă eram într-o continuă rotire… de nu mai încăpea nimeni pe lângă mine; dar am rezolvat-o foarte „elegant”, cu două noduri uriașe de-o parte și de alta. Vârful degetelor de la picioare atingeau fundul bazinului, astfel că făceam niște pași grațioși de balerină, simțindu-mă ușoară-ușoară, senzație pe care, cu problema medicală din ultimii ani, nu credeam c-o voi mai simți. Nu-mi venea să cred și nici să mai ies din apă, de frică să nu pierd senzația asta. Spre seară, a început să se înnoreze, așa că ne-am pregătit de plecare. Eram deja în drum spre mașină când a început să picure și, în camera primitoare a „Marianei”, când ploua deja de-a binelea. Vă dați seama cam cum am dormit în noaptea aia după ce apa sărată ne-a stors de energie...

  A doua zi dimineața, ne-am continuat drumul și… vacanța. Era înnorat, dar fără să fie frig, o zi perfectă de călătorie, fără căldura înăbușitoare din zilele precedente. Am făcut o pauză în Leordina unde am luat micul-dejun (în mașină), apoi nu ne-am mai oprit până în Vișeu de Sus, la pensiunea familiei prietenei mele (mama micuților mei finuți). Fac o poză din parcare cu pensiunea și o trimit prietenei mele, împreună cu mesajul: „Ghici unde suntem acum!” Am fost norocoși că am găsit o cameră liberă, fără rezervare, căci în perioada asta e cam plin de turiști dornici de drumeții și de locuri noi de vizitat. A doua zi venea și prietena mea cu familia, urmând să plece cu toții la mare. Vorbind la telefon, chiar și-a exprimat părerea de rău că nu ne vom întâlni, căci în următoarea zi aveam de gând (mai mult eu) să ajungem la Iași (aveam un fix, cum că vreau să vizitez Iașul). Ne-am tot gândit și răzgândit și, după ce am ajuns la un anumit acord cu Luci, îmi sun prietena: „Ok, mai rămânem o zi în Vișeu să ne plimbăm cu Mocănița și ne întâlnim mâine după-masă la pensiune.” În urmă cu patru ani, lăsasem pe data viitoare o astfel de plimbare. Se pare că acel moment venise, fiind un fel de „acum ori niciodată”, căci nu știu când se va mai ivi o ocazie de a ne petrece concediul în această zonă și am zis că, măcar o dată în viață, musai să călătorim cu Mocănița, trenul amintirilor. Cu acest gând, ne-am dus la gară și Luci a luat bilete pentru următoarea zi, la ora 10. Gata, o s-o facem și pe asta! Gara era schimbată față de ultima noastră vizită, părea mult mai mică, asta din cauza căsuțelor tradiționale din lemn, toate alcătuind un fel de „muzeu al satului”. Pentru că primisesem „ordine de sus” că vom mânca la pensiune, ne-am mai perindat prin oraș, am mai cumpărat ceva cadouri pentru copiii cu care ne vom întâlni în următoarea zi, eu mi-am luat, printre altele, și o muzicuță la care să am ce zdrăngăni după întoarcerea acasă (ceea ce se și întâmplă, de altfel), apoi ne-am întors pentru „îndeplinirea ordinelor”. Le mulțumesc, încă o dată, pe această cale, părinților prietenei mele, niște oameni deosebit de calzi și de primitori, ca, de altfel, majoritatea maramureșenilor.

  În dimineața următoare, tot o zi înnorată și puțin mai rece ca ziua precedentă, căci seara mai plouase o tură bună, ne pregătim de călătoria magică cu Trenul amintirilor. Musai să vă spun nițel de ce trenul ăsta e atât de special și de ce voiam neapărat să nu ratăm o plimbare de acest gen: Mocănița Maramureș este o cale ferată forestieră, ultima activă din lume, circulată de locomotive cu abur, care transportau lemn din zonele montane (și acum am văzut, în gară, vagoane încărcate cu lemn). Este o cale ferată istorică, cu utilaje care au fost construite cu peste o sută de ani în urmă. Călătoria în scop turistic, efectuată cu material rulant istoric, are loc pe Valea Vaserului, până la stația Paltin și înapoi, într-o atmosferă încântătoare. Toate aceste informații le-am găsit în pliantul cu „Mocănița Maramureș, Trenul amintirilor” luat de Luci de la casa de bilete. Dar călătoria propriu-zisă a fost cu mult peste ce ne-am imaginat noi, citind în pliant. Căci, la fiecare cotitură, cu fiecare kilometru parcurs agale, ni se înfățișau în fața ochilor niște peisaje desprinse parcă din basme… Locomotiva care scotea aburi groși pe „nas”, învăluind-o ca într-o manta cețoasă, ireală, de poveste, făcea, când și când, „Hu-huuuuuuu!” și ecoul nu se lăsa mai prejos, răspunzându-i subțirel: ”hu-huuuu!” auzindu-se pînă hăt departe, dispersându-se în munți. Din spate o urmau vagoanele, unul câte unul (în al patrulea eram și noi), ultimele fiind fără geamuri, doar acoperite, dacă erai dornic de senzații mai tari...

  Am făcut două opriri, prima de vreo 15 minute, timp în care se putea merge la baie și servi cafea, ceai, ciocolată caldă, plăcinte, gogoși… Având în vedere că mă chinuisem puțin să urc în tren, cu ajutorul lui Luci, nu m-am dat jos decât la ultima stație, unde urma să stăm cam o oră și jumătate. Acolo, la Stația Paltin, se putea servi masa de către cei care-și cumpăraseră bilet cu prânzul inclus sau, dacă nu, puteai să-ți cumperi ce dorești. Noi mâncaserăm înainte de călătorie, plus câte o gogoașă la prima oprire, așa că nu ne era foame. Dar ne-am bucurat și de peisajul de poveste, și de spectacolul oferit de câțiva tineri înveșmântați în straie de sărbătoare, și de soare, și de aerul curat de munte… Drumul înapoi a durat tot cam două ore, întreaga călătorie ținând cinci ore și jumătate. Dar a meritat întru totul, mai ales că în timpul călătoriei am avut parte de o minune (cel puțin pentru mine): în compartimentul de alături, un fluture minunat se hotărâse să se plimbe și el cu trenul, așa că o bună bucată de vreme l-am avut ca vecin de compartiment. Vă dați seama ce fericire pe capul meu, căci știți cât iubesc eu fluturii…

  După-masă, când ne-am întors la pensiune, prietena mea sosise deja cu familia, așa că ne-am bucurat de companie și de prezența copiilor încântați și ei să ne vadă. Am petrecut o după-masă minunată, întreruptă nițel de ploaie. Dar când ne-a împiedicat pe noi o ploaie să ne simțim bine? Și, mai ales în prezența prietenilor noștri și a copiilor pe care nu-i mai văzusem de vreo două luni? Luci chiar m-a întrebat: „Oare de ce mă simt atât de bine?” „Păi, când ai alături prieteni și oameni minunați, nu ai cum să nu te simți bine…” a fost răspunsul meu.

  În următoarea zi, ultima din vacanța noastră și prima din vacanța prietenilor noștri, am pornit-o împreună până la Ciocănești unde ne-am despărțit, ei luând-o spre Iacobeni, iar noi spre Vatra Dornei. Nu ne-am mai oprit, ca altădată, să ne plimbăm prin parc, să urmărim veverițele, căci am vrut să ajungem și la Colibița să vedem lacul, „marea de la munte”. Prietena mea îmi spusese că, dacă avem ocazia, să nu-l ocolim și a avut dreptate. Ajungând la Colibița, ne-a uimit lacul care este, de fapt, unul artificial creat prin acumulare de Barajul Colibița. Dar este superb și merită să nu treacă neobservat, mai ales că stațiunea turistică care înconjoară lacul atrage, an de an, turiști dornici de drumeții, de natură și de frumos.

  După ce ne-am minunat îndeajuns de frumusețea lacului și a zonei, după ce ne-am făcut suficiente poze, dovadă a trecerii noastre și prin acest loc, am pornit-o mai departe spre casă. Totuși, mai aveam de atins un obiectiv înainte de terminarea vacanței: să vizităm Casa Memorială a lui George Coșbuc, pe care o ratasem în urmă cu patru ani. Atunci, „vizitându-l” pe Liviu Rebreanu, nu-l mai apucasem și pe dragul de Coșbuc, muzeul închizându-se la ora șase. De data aceasta însă, am avut noroc, ajungând în jurul orei cinci după-amiază, când am intrat în micuța căsuță devenită muzeu. Musai să spun că, dacă ești dependent de aventuri, dacă ești dornic de senzațional, atunci nu ești genul care să viziteze un muzeu, indiferent de care, căci nu te va impresiona cu nimic, ba chiar te vei simți dezamăgit că ai dat banii pe bilet. Să intri într-o casă în care a trăit o personalitate pe care o admiri, a cărui operă te „atinge” la fiecare citire sau recitire, să vezi obiecte care au aparținut acelei persoane sau familiei lui, cărți în ediție valoroasă din biblioteca personală sau scrise/traduse de el, manuscrise, scrisori, tablouri, fotografii ale acestuia în diferite etape ale vieții, singur, cu familia sau cu alte personalități ale vremii… e ceva ce nu se poate explica în cuvinte, doar simți… Știu, acum, datorită tehnologiei, poți vizita interiorul oricărui muzeu on-line, dar te asigur că nu e același lucru… „Aterizând” într-un alt timp, calci tăcut, „în șoaptă”, păstrezi liniștea și încerci să cuprinzi cu privirea, dar și cu sufletul, tot ceea ce ți se înfățișează în fața ochilor... Asculți vocea melodioasă a muzeografului, o fire deschisă, care povestește cu plăcere, dar și cu pasiune, despre viața poetului, recitând, totodată, o mulțime de poezii… Recită, desigur, și El-Zorab, dar nu poate continua, căci ochii mi se inundă de lacrimi, așa cum mi se întâmplă de fiecare dată cu această poezie…

  După mai bine de o jumătate de oră, avându-l, încă, în minte, pe Coșbuc și pe al lui El-Zorab, o luăm nostalgic spre casă, având „la bord”, mulțumirea și bucuria unei vacanțe care, vrem-nu vrem, se apropie de final… Dar ce vacanță reușită!

 

O poză cu Trenul amintirilor, Mocănița... o plimbare de neuitat...

 

 

Meditație (Gheorghe Lupșe)

 Fericite-s păsările

Libere în voia lor.

Ele-și cântă cântecele

Fără s-aibă niciun dor.

Și trăiesc de azi pe mâine

Fără griji, fără nevoi,

Stau sau zboară, cum le vine;

Nu le pasă nici de ploi.

Unele sunt călătoare,

Alte-aici rămân mereu.

Toate însă-s cântătoare,

Fiecare-n felul său.

Omul, însă, nu-și găsește

Ce tot caută-n traiul său.

Cât pe lume el trăiește

Gândurile-l bat mereu.

Rost se naște, multe-nvață

Își alege chiar și-un țel;

Tot mai mult cere la viață

Și se stinge-apoi și el...

.............................................................

Pentru asta cât trăim,

Să știm și noi anume,

Viața s-o trăim din plin

Să știm c-am fost pe lume!