După ce hotărâsem să plecăm în vacanță, trebuia să ne gândim ce facem cu ceilalți „membri” ai familiei care rămâneau acasă. Știam că mami și tati (socrii mei), având și ei animăluțe, nu mai puteau dormi la noi ca acum patru ani. Am amânat să discutăm despre asta cât am putut de mult, dar neavând, totuși, încotro, am abordat problema cu grijă, pe când ne întorceam de la țară, cu covoarele proaspăt spălate și încă umede, în portbagajul mașinii. Mai erau două zile până la plecare. „Și... ce faceți cu matracucile?” am fost întrebați, pe bună dreptate până la urmă. Căci, anul trecut, rămânând singure pentru trei zile și două nopți, am văzut cam de ce sunt în stare în lipsa noastră (nu că n-am fi știut): am găsit pe terasă un adevărat dezastru căci, plouând între timp, matracucul, în încercarea de a intra înăuntru, unde s-ar fi simțit în siguranță de frica furtunii, a dărâmat cam tot ce i-a ieșit în cale: sticle, ghivece, ornamente de grădină… Nu mai voiam să-l supunem unui stres inutil, și nici pe Capucino, deci, ce-i de făcut? Salvarea a venit de unde ne așteptam mai puțin: „Dorm eu la voi! Noaptea stau cu matracucile, iar ziua merg acasă la pisicuțele mele…” ne-a zis Ramona, cumnata mea, care era în vacanță. Oo, aproape că ni s-a auzit oftatul de ușurare. Am pus totul la punct, atunci, în drum spre casă, de frică să nu se răzgândească, căci altă bonă mai potrivită ca ea pentru matracucile noastre mofturoase și pline de ifose, nu mai găseam.
Luni, aproape de amiază, pe când se duce Luci după niște piese de schimb pentru nerușinata de chiuvetă care, taman atunci, s-a hotărât și ea să se înfunde și să ne facă să pierdem o zi din vacanța mult-așteptată, o aduce și pe Ramona pentru „școlarizare”: predarea unui rând de chei cu specificarea fiecăreia care unde se potrivește, cum și când să ude florile, cum și ce anume să dea de mâncare matracucilor. M-ați putea întreba: „Păi da’ ce, vi s-au terminat boabele?” Asta, doar dacă nu le-ați cunoaște. Știind, însă, că Flutur și Capucino pot sta nemâncați, chiar pe toată durata vacanței noastre, cu vasele lor pline de boabe, le-am fiert un piept de pui, le-am lăsat și un pateu de ficat, să aibă și niscaiva bunătățuri la masă, i-am mai arătat Ramonei prin casă ce și cum și… după un somn bun și odihnitor, a doua zi am putut pleca liniștiți că matracucile și casa au rămas pe mâini bune.
În seara primei zile de vacanță, cu mulțumirea că acasă totul era în regulă (și chiar așa a și fost), am primit o poză cu matracucile în timp ce serveau cina. Ramona procedase exact așa cum învățase la „lecțiile de școlarizare” predate de fratele ei. Am trimis și noi un set de poze cu rezumatul zilei respective și ne-am bucurat că, deși e seară și noi nu suntem acasă, matracucile nu vor face „noapte albă” afară și, până în prezent, nici nu par a ne simți prea tare lipsa (aș zice mai deloc). În privința asta, am dormit amândoi neîntorși, cum se spune...
În următoarea seară, primim de la Ramona o nouă poză cu matracucile, așa cum ne obișnuise deja. Privind-o, Luci îmi zice: „Măi, da’ nu poza asta ne-a trimis-o și ieri?” „N-ar face Ramona asta!” zic eu. Totuși, ne chiorâm amândoi la poză, o caut pe cea precedentă și… nu-mi dau seama. Dar telefonul meu cu poza de ieri și telefonul lui Luci cu poza recentă, puse unul lângă altul, ne elucidează misterul: după poziția matracucilor conchidem că pozele sunt diferite. Parc-am fi participat la jocul ăla: „câte diferențe există între cele două poze?” Căci matracucile au servit masa aproape în aceeași poziție ca în ziua anterioară.
În ultima seară petrecută departe de casă, nu așteptăm să ne anunțe telefonul, ci verificăm noi dinainte. Da, tocmai primisem nu una, ci două poze. În prima, bona noastră dragă își exprima îngrijorarea: „Oare la Cino nu îi este foame?”, înfățișându-ni-se în fața ochilor o matracucă înfumurată, departe de vasul cu mâncare, ținându-și, semeață, capul sus, de parcă nimeni nu i-ar ajunge la… botic.... Cunoșteam atât de bine expresia asta de „nu văd, nu aud, nu-mi pasă…” Flutur, în schimb, n-avea nicio treabă, mânca de zor și încă cu spatele la noi, de zici că am fi fost în stare să-i „furăm” din mâncare cu privirea, de ne-ar fi arătat și nouă ce are în vas. Dar, pe când să-i dăm Ramonei un răspuns care s-o liniștească, adică să nu-și facă probleme, că doară matracuca are de unde „da jos” în cazul în care nu i-ar fi plăcut meniul zilei respective, primim o altă poză cu mențiunea: „Am păcălit-o.” Uf, în sfârșit, a ajuns și matracuca ziua în care să poată fi păcălită de cineva… I-am mulțumit, căci nu se întâmplă chiar în fiecare zi o asemenea minune, când, de obicei, e invers, ea ne păcălește pe noi… Dar avem și dovada, matracuca mănâncă și, foarte curios, în aceeași poziție ca Flutur, cu spatele la... privitori… Deci, nu putem ști cam cum anume a reușit Ramona performanța de a o face, totuși, să mănânce, cu toate că înainte se hotărîse să intre într-o grevă… ad-hoc...…
Ultima poză cu matracucile tot seara am primit-o, pe când ne îndreptam spre casă. Matracucul, încă cu spatele la noi, de zici că așa a rămas din ziua precedentă, mănâncă neținând seama de nimeni și de nimic; în schimb, matracuca, privind exact spre noi și având vasul în față, parcă ne-ar certa: „No, da’ ce-i, gata vacanța? Vi s-o terminat cu binele? Era și cazul, ulicăilor, să vă aduceți aminte că mai existăm și noi pe lumea asta…” Privind încă o dată poza și înghițind în sec la privirea acuzatoare a lui Capucino, îl zoresc pe Luci: „Hai mai repede, că, dacă mai întârziem mult, matracucile astea îs în stare să ne pedepsească pe veci…”
PS: Ramona, mulțumim mult de tot, căci fără prezența ta la noi acasă zi de zi, vacanța noastră nu ar fi fost atât de minunată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu