Și iată că a venit și primăvara mult-așteptată, atât de
noi, cât și de neprețuitele noastre matracuci care abia așteptau
să stea la soare, să facă plajă și nenumărate cure de vitamina
D. Dintre toți, cred că eu sunt cea mai câștigată, căci nu mai
trebuie să aspir zilnic. Dar, pentru mezinul matracuc, e o adevărată
încântare, căci în fiecare zi descoperă ceva nou: un fluture, o
furnicuță, un fir de iarbă, o floare… Eh, ce să mai zic, astea
se pare că-i plac cel mai mult, căci, nici nu apucă să deschidă
ochii să vadă lumea, că „Ciupacabra”… haț! le și
decapitează, spre disperarea mea. Așa a pățit un crin pe care-l
urmăream zilnic, abia așteptând să-l văd înflorit când, într-o
zi, observ că i-a rămas doar tulpina fluturând în vânticelul de
primăvară. Iar mezinul, cu mutrița lui nevinovată, mă întreabă
inocent: „Chiar crezi că aș avea vreo legătură cu… asta? Că
doar știi cât iubesc eu florile!” Da, zic eu în gândul meu,
tocmai că știu… Dar, dacă nu l-am prins asupra faptului,
intervine, în apărarea lui, zicala: „Hoțul neprins e negustot
cinstit.”
Pe lângă toate acestea, îi place nespus de mult să cânte…
Da, parcă se ia la întrecere cu păsărelele, numa’ de-un tril
auzi la noi prin curte, când de sus, când de jos… Și când o
apucă și pe Capucino, profesoara lui de muzică, atunci să te ții…
Că-ți vine și ție să fredonezi, sincer! Flutur, în schimb,
ieșit de curând la pensie, cu câte-un junghi când ici, când
colo, când dincolo și cu vocea cam „răblăgită”, lasă
tineretul „să-și facă de cap” că, vezi bine, și-a avut și
el perioada lui de glorie, cu concerte peste concerte, cu fani, dar
și cu paparazzi, că… na! tre’ să mănânce și ăștia o
pâine, mai albă sau mai neagră, după caz.
Și, după cum am spus, mezinul adoră să cânte, dar nu așa, ca
un hobby... Tocmai de aceea, Capucino, ca profesoară, și-a luat
foarte în serios acest rol, tot repetând cu conștiinciosul ei
elev, până când ne-a anunțat că n-are ce să-l mai învețe,
depășind-o chiar și pe ea, ceea ce n-aș fi crezut să se întâmple
vreodată. Dar, auzindu-l și noi dimineața, la amiază sau seara,
am fost nevoiți să recunoaștem, cât se poate de obiectiv, că,
într-adevăr, matracuca n-a exagerat cu laudele. Are mezinul o voce
de… înger (asta pot s-o confirme și vecinii) și, când bagă
niște acorduri lungi și complicate, că îi sau nu lună plină, cu
greu s-ar descurca chiar și Capucino, obișnuită, de altfel, cu
arii foarte grele. Dar lui Codruț îi vine atât de ușor să facă
asta, încât ar cânta zilnic, fără oprire, motiv pentru care
doarme și el în casă, că altfel, vecinii ar fi nevoiți să-i
asculte concertele chiar și când ar trebui să se odihnească (n-ai
cum să dormi când pe Codruț îl apucă concertatul, că îi sau nu
ora zece seara, unu noaptea sau cinci dimineața și, cu asta... am
spus tot).
Și, trecând zilele una după alta, cu noi descoperiri din partea
micului-mare (că deja-i cât seniorul) matracuc, iată că vine și
ziua când se citește contorul de apă. Noroc că suntem cu toții
în casă. Aud eu gălăgie mare pe stradă, aud și matracucile, că
doară nu-s surde, agitându-se pe lângă ușă să iasă afară.
Arunc un ochi pe fereastră, curioasă de ce se-ntâmplă și mă
vede domnul care citește, de obicei, cotorul. Dar nu mă vede doar
pe mine, ci încă două capuri de matracuci foarte agitate și
„lătrăcioase”, ținându-le isonul și Capucino, chiar dacă ea
nu se vede, ci doar se aude, că nu s-a lăsa ea mai prejos decât
ceilalți. La vederea acestui tablou, domnul responsabil cu cititul
contoarelor de apă, îmi face semn să stau în casă, că se
descurcă el (nu cumva, vrând să ies, să-mi scape vreuna dintre
matracuci, c-apoi… adio citit de contor!). După care, sare gardul,
deschide grădina, citește contorul, îl transmite doamnei care e cu
el pentru a-l scrie în „catastif” și, după semnul de „ok, am
rezolvat, mulțumesc!”, face cale-ntoarsă, ajungând în stradă
în același fel precum intrase. După ce-l văd afară din curte, în
siguranță, dau drumul „bestiilor” care ar trece direct prin
ușă, atât sunt de nerăbdătoare să iasă. Și se pornește un
concert, mamă-mamă, de nu se aude om cu om, darămite citirea
corectă a contoarelor vecine. „Fanii” n-au încotro, stau smirnă
și ascultă melodiile una după alta, pop, folk, rock, ba, mai bagă
Codruț și câte-un rap, să fie pe toate gusturile, de le vine
ascultătorilor a și dansa acolo, în plină stradă.
Și, uite-așa, mai trecu o citire a contoarelor de apă… Dar, deja
au început repetițiile pentru data viitoare, când talentatul
nostru mezin de matracuc va împlini un an. Vă dați seama că nu
poate să treacă un astfel de eveniment, așa, nemarcat
corespunzător. Și, după cum îl aud pe Codruț că, doar o dată
în viață, împlinește cineva un an, cred că va fi „concertul
secolului”.
