Fără temă…

  Tatăl meu, învățase să picteze pe când era cu vacile la păscut, copil fiind. La început îl urmărise pe un pictor amator, iubitor de natură și de frumos care-și găsea subiecte taman prin zona unde copilul de atunci ducea vacile la pășunat. Artistul își așeza șevaletul în fața subiectului pe care voia să-l „imprime” pe pânză, își scotea culorile și se apuca de lucru. Băiatul, curios, se apropia tot mai mult și mai mult, până ajungea în spatele lui, privindu-l fascinat. Îi plăcea să urmărească cum aluneca, ușoară ca un fulg, pensula pe pânză, cum, prin îmbinarea culorilor, ieșeau la iveală noi și noi nuanțe, cum subiectul din tablou prindea viață… Așa a ajuns copilul că, dimineața, abia aștepta să plece cu vacile, de se și minuna maică-sa ce-o fi pățit Gheorghiță, că, până mai ieri, de-abia îl urnea de-acasă… Și, urmărindu-l o perioadă pe pictorul „chinuit” de talent pe câmp, înconjurat de vaci și de un copil fascinat de ceea ce se întâmpla cu pânza lui, s-a hotărât să încerce și el. Ba, între timp a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din oraș, pentru a se perfecționa și a-și forma un stil propriu, intrând, în final, în Asociația Pictorilor Amatori, unde a activat, având și expoziții.

  Deci, încă din școala gimnazială dovedindu-se iubitor de artă și talentat fiind, normal că a fost remarcat de profesorul de desen. Și tocmai despre o întâmplare petrecută în acea perioadă vreau să vă povestesc… Mie personal, nu știu cum de mi-a scăpat, dar noroc cu fratele meu care mi-a povestit-o și, pentru a nu se pierde în negura timpului, am scos-o de la „naftalină”…

  Astfel, îmi povestește fratele meu, că tati, pe când era prin clasa a șaptea, a avut într-o zi ca temă un desen tehnic (care, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată; dar tati, spre deosebire de mine, era bun și la așa ceva). Ajuns la școală și văzând unul dintre colegii lui fără temă ce fain i-a ieșit desenul, l-a rugat să i-l vândă. Băiatul n-a vrut să-și dea desenul lui, în schimb i-a făcut altul pe când era în pauză. Auzind și alți colegi, au venit și ei pe capul lui cu aceeași doleanță: „Hai, fă-mi și mie, că io nu știu să fac...”Așa că, în pauzele dintre ore, copilul, în loc să iasă în recreație, și-a „mărit” economiile, făcând vreo două-trei teme în plus. Mai avea o oră până la desen, când a mai avut o cerere pe temă. Și atâta l-a bătut colegul lui la cap cu desenul respectiv: „Hai, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l!” îmbiindu-l cu mai mulți bani decât îi dăduseră ceilalți colegi, că până la urmă, a cedat: „No, bine, hai că ți-l dau pe-al meu, că-mi fac eu altul la franceză!” Însă, în timpul orei respective, l-a văzut profesoara că el în bancă tot face ceva și… „Ghiță, ia treci tu la răspuns!” Și toată ora l-a frecat și l-a întrebat, și cu „parlais-vous”, și cu una, și cu alta și… n-a mai apucat să-și facă tema. Iar la ora cu pricina, profesorul le-a controlat la toți desenul și tati nu l-a avut… Și, pe lângă nota doi, la finalul cursurilor, a fost scos în careu și el, și alții care nu-și făcuseră tema la orele din acea zi și i-a făcut pe toți de rușine, nominalizându-le numele și materia. Apoi, toți acei elevi, printre care era și tati, au fost huiduiți de întreaga școală: „Huo-huo, rușine lor, rușine lor!”, fiind arătați cu degetul. Căci, așa se făcea pe-atunci, elevii leneși care nu-și făceau tema sau nu învățau, erau scoși în careu și făcuți de rușine ca să se învețe minte și altă dată să nu mai facă...

  Ceilalți profesori, însă, erau tare derutați: „Cum, Lupșe Gheorghe? La desen? Cum se poate așa ceva?” Și cum să nu fie bieții profesori contrariați, când, cu numai o săptămână înainte, același elev, participând la un concurs cu un tablou, câștigase un premiu important pe țară, fiind scos în careu, felicitat și aplaudat de același grup de persoane: „Laudă, laudă lui!”… Și, culmea culmilor, la aceeași materie la care era acum făcut de rușine pentru tema nefăcută...

                                                                                          Tatăl meu, pictând...