Nisipul…

 Povestea asta o știu de la tati, socrul meu, și de multă vreme îmi stătea gândul la ea, dar… na! probabil nu-i venise, încă, vremea… Până într-o zi când mi-am luat inima-n dinți: „Tati, îmi mai spuneți o dată povestea aia cu nisipul?” m-am rugat eu de el și, fără să observe, am deschis de pe telefon aplicația care înregistrează, asta pentru a nu pierde vreun amănunt care să dea savoare poveștii… „Cu nisipul?” întreabă tati amuzat, iar eu îl aprob, nerăbdătoare: „Daaa!” Și tati, vesel, cu fața luminată dintr-o dată de aduceri-aminte, începe să-mi povestească... Iar eu, mai modificând câte ceva pe ici, pe colo, am așternut-o pe hârtie și… iaca ce-a ieșit…

 Preotul din satul unde a copilărit tatăl soțului meu își avea nepoții „risipiți” care pe unde, în Baia Mare, Cluj, București, Târgu Mureș, adică acolo unde copiii acestuia își făcuseră un rost, își clădiseră o viață. Dar acești nepoți de la oraș (vreo patru la număr), de cum venea vacanța, dădeau năvală în satul bunicilor, la bătrânul preot și nevasta lui, doamna preoteasă… Bine, aduși de părinții lor, desigur, prea ocupați cu serviciul pentru a-i supraveghea în orele în care, altădată, erau la școală. Copiii din sat, „țărănoii”, vorba lui tati, fiind de-ai casei, de prin partea locului și dorind ca zilele micilor orășeni petrecute aici să fie cât mai frumoase și mai bogate în aventuri de neuitat, mergeau să se joace cu ei, să-i distreze, să le facă jucării... Și le-a făcut și copilul Nistor care avea, pe atunci, în jur de 3-4 ani, cum s-a priceput el, din nuiele, din pipirig, din sârmă și le-a dat acestora să se joace. Dar, copil fiind, voia să se joace și el cu ei… însă „orășenilor” nu le-a plăcut, n-au vrut să-l primească în cercul lor. Și, de la oraș fiind, mai emancipați, vorba aia, i-au făcut o poezie:

„Nistoraș, pui de caș,

Mână caii la oraș

Și-i adapă, și-i înțeapă,

Și-i mănâncă fripți cu ceapă.”

 Țărănoiul din copil a reacționat altfel de cum s-ar fi așteptat micii orășeni, căci, în loc să râdă, s-a enervat, a luat nisip și le-a aruncat în cap. Băieții s-au scuturat și s-au curățat repede, având părul scurt. Fetița însă, Valerica (sau Coca, așa-i ziceau ceilalți), cam cu un an mai mare decât protagonistul poeziei, avea un păr frumos, lung („așa cum a avut mami când a fost fată” își aduce tati aminte, zâmbind) și n-a reușit să se curețe… Și, cu părul plin de nisip, s-a dus, plângând, acasă. Când a văzut-o mamă-sa, a strigat la cumnată-sa, fata popii. Aceasta, prietenă cu mama copilului a venit repede și… „Iaca, asta și asta o făcut Nistor…” i se plânge ea. Mama ia nuiaua și...dă-i la Nistor o bătută…

 „No, așe o fost...” își aduce tati aminte, încă zâmbind… Și... timpul a trecut, iar copiii de atunci, și orășenii, și „țărănoii” au crescut, urmându-și, fiecare, calea sa. Și, pe când era deja căsătorit și cu familie, își continuă tati povestea, a avut doi dinți care, din neglijență, s-au cariat sau ce-or fi făcut, că unul a căzut… Și nu știu la ce nuntă trebuia să meargă împreună cu nevasta, iar el… știrb. Și-l vede mama lui: „Măă, zice ea, da’ cum îi mere tu la nuntă, și nănaș pe deasupra, așe știrb? Du-te și fă-ți dinții!” „Mamă, am fost, încă la câțiva doctori de p-aicea din oraș și… oriunde m-am dus, ia uite, nu stau…” Bunica nu se lasă: „Păi, du-te la Valerica!” Tati, nițel panicat, aducându-și aminte de cât de prăpădit a fost în copilărie: „Cum să mă duc?...” Bunica însă, nu se lasă cu una, cu două… Se repede până-n vecini și-i cere telefonul la fata popii, care-i era mătușă lu’ Valerica cea de demult, ajunsă, între timp, medic stomatolog. Întorcându-se acasă, îi zice fiului ei: „Astăzi... mâine cel târziu, o suni!”

 Tati… ce să facă… o sună… Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, ca acum, erau d-ălea vechi, fixe… Îi răspunde altcineva: „Așteptați puțin, s-o chem pe doamna doctor!” Tati, stând la telefon și așteptând, se tot gândea ce să facă, ce să zică, cum să se prezinte. Și, când se aude în receptor „Alo!” rostit de doamna doctor, pe gura lui nu iese nimic din tot ce gândise înainte, ci brusc, ca și cum ar fi fost băgat în priză, începe să turuie: „Nistoraș, pui de caș,/ Mână caii la oraș/ Și-i adapă, și-i înțeapă,/ Și-i mănâncă fripți cu ceapă”… După ce termină de recitat, zice Valerica, râzând: „Da, amu ai nevoie de mine…” „Am, doamna doctor!” face tati, spășit… Și iaca, fetița cea de demult, căreia tati îi aruncase cu nisip în cap, i-a reparat dantura și i-a rezistat mulți ani, adică, chiar făcuse treabă bună… După ce-i terminase lucrarea, tati tot încerca s-o lingușească, s-o laude, dar ea l-a întrerupt, amuzată: „Taci din gură! Atâta mă lauzi, atâta zici și vii, cât ai nevoie de mine, dup-aia iară nu mai vii!” S-au mai întâlnit, de atunci, întâmplător, chiar și la o înmormântare, și-i cunoscuse și soțul, și băiatul...

 Și… ca să vezi ce mică e lumea, unul dintre prietenii vecinului meu care-și amenaja ceva în curte, văzându-l pe tati la noi de mai multe ori în acea perioadă, îi zice soțului meu: „Știi că atunci când erau mici, taică-tu i-a aruncat nisip în cap lu’ maică-mea?”