În zilele în care mi se face dor de cineva sau, pur și simplu, de zilele din anii trecuți, iau la răsfoit albumele foto. Luând exemplul mamei, fotografiile mele au notate pe spate, datele când au fost făcute sau, dacă nu, măcar luna și anul, asta așa, pentru o mai bună aducere-aminte… Și, într-o astfel de zi, plimbându-mă la pas domol printre amintiri, am dat peste o poză cu Solo în primele lui zile în familia noastră. Bine, am o grămadă de poze, nu doar una, dar asta era mai specială, căci avea notate pe spate următoarele cuvinte: „11 octombrie, 2003 =Solo= s-a născut în 31 august 2003. L-am adoptat în 09 octombrie 2003”. Solo… Și amintirile au început să prindă viață...
Ziua în care Solo (mioriticul nostru drag, uriașul blând și curajos din cale-afară, viitorul paznic de nădejde al casei noastre și prietenul cel mai bun al lui Mira) ajunsese în casa noastră, mi-o amintesc de parc-ar fi fost ieri… Era o zi de joi, pe la amiază… Încă de dimineață, aflasem că șeful merge la fermă și aduce puii mioritici spre a-i da unei cunoștințe să-i vândă. Dar nu înainte de a-mi alege eu unul dintre ei. Așa că, până să ajungă, cu toate că aveam de pregătit coletele pentru traseu, ardeam de nerăbdare să-i văd, fiindu-mi frică, în același timp, de ce alegere voi avea de făcut. Dar, îmi spuneam, atunci când este vorba de un pui de patruped, n-ai cum să faci o alegere greșită.
Când, încă din depozit, am auzit glasurile subțirele ale cățelușilor, am ieșit repede și m-am înființat pe trepte, în fața cutiei din care mă priveau, curioși și temători, vreo șapte suflețele, care mai de care mai frumoase și mai… gălăgioase. Cu șeful lângă mine, îndemnându-mă să-mi aleg unul, stăteam și mă uitam la ei, neștiind pe care să-l iau. Și, privindu-i pe fiecare cu atenție, l-am văzut pe cel care urma să fie al nostru. Avea o dungă neagră care se întindea de la urechea dreaptă până la botic și, la fel erau și vârful urechilor și ochii, încadrați de același negru. Era cafeniu deschis, o culoare destul de neobișnuită pentru un mioritic, cu blănița din jurul boticului albă, având burtica și „șosetele” de aceeași nuanță. L-am luat în brațe. Apoi, altul mi-a atras atenția, dar șeful mi-a spus că nu mai am voie să-l schimb, dacă l-am ales deja. Mi-am privit brațele și i-am dat dreptate, îl alesesem deja pe „cel mai cel”. Deși îl primisem fără bani, am plătit simbolic un leu, căci așa am înțeles că se procedează ca să ai noroc la un patruped primit cadou. Până după-masă când m-am dus acasă, l-am ținut în depozit, într-o cutie, șeful ducând restul puilor peste drum, la cineva pe care-l cunoștea, pentru a-i vinde.
M-am întors acasă de la serviciu cu el în brațe, simțindu-l tremurând, stresat, despărțit, la aproape șapte săptămâni, de mamă și de frații lui. Mi-am amintit de Mira care a intrat în familia noastră cam în aceeași situație. La serviciu vorbisem deja pentru concediu în următoarele două săptămâni, timp în care preconizam c-o să-l învăț câteva lucruri elementare, cum ar fi ieșitul afară pentru nevoile fiziologice. Aveam deja acasă o carte de dresaj din care spicuisem câte ceva, căci nu mai voiam să repetăm greșelile făcute cu Mira.
Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de zburdalnica noastră cățelușă care, de cum vede ce țin în brațe, se oprește-n loc, suspicioasă. Mă îndrept spre ea, dar, încet-încet, dă înapoi. Mă aplec și las puiuțul jos. Mira e curioasă, ar vrea să se apropie, dar nu îndrăznește. Semănând, probabil, cu mama lui, piticul e dornic să facă cunoștință, dar Mira, nemaivăzând vreun pui de mai bine de doi ani, parcă zice: „Da’ ce arătare mai e și asta?” și fuge de el. După ce a ajuns și Luci acasă, ne-am înțeles asupra numelui: Solo (ca cel căruia îi fusese dedicată, de către proprietar, cartea de dresaj pe care o cumpărase Luci să ne ajute cu noul membru de familie). I-am făcut baie, căci era cam murdar și parcă mirosea ciudat. L-am uscat cu uscătorul de păr și am lăsat-o și pe Mira în casă pentru a se împrieteni. Acuma, mirosind a curat și a... familia noastră, nu mai fuge de el, iar Solo prinde curaj. Fiind în pat și trecând Mira prin fața lui, vrea să-i sară în cap, dar Mira se ferește și piticul aterizează pe covor. Râdem cu toții, părându-ni-se că și Mira râde împreună cu noi.
Prietenia dintre mioriticii noștri a început, cu adevărat, în dimineața zilei de sâmbătă, Mira lăsându-l să-i mănânce mâncarea, să-i inspecteze „casa”, să se familiarizeze cu întreaga curte. În timp ce Solo amușină peste tot, cercetând fiecare colțișor, Mira e „coadă” după el, urmărindu-i fiecare mișcare, iar noi… „coadă” după amândoi. Micuțul Solo a învățat repede cum stă treaba cu ieșitul afară, pentru a-și face nevoile. Bine, și noi ne-am dumirit, între timp, cum trebuie să procedăm, mai ales că aveam și cartea pentru a învăța și corecta, după caz, anumite comportamente necorespunzătoare. Spre deosebire de Mira, era foarte cuminte când rămânea singur în casă, de cele mai multe ori, găsindu-l dormind sub cuierul din bucătărie. Când i-am făcut, a doua oară, baie, ne-am pregătit să-l ținem forțat, să nu „zboare” pe pereți, ca Mira, dar… n-a fost nevoie, chiar ne-a surprins de cât îi plăcea o astfel de „îndeletnicire”. În caz de furtună, făcea ture prin curte și se certa cu tunetele, spre deosebire de Mira care „sculptase” ușa de cât o zgâriase să intre forțat în casă pe o astfel de vreme.
Solo a ajuns să fie iubit de toată lumea. Vecina mea nu putea merge dimineața la serviciu fără să vorbească cu el, fără să-l salute, căci atunci o certa. Și ea, pierdută până atunci în gândurile și problemele ei, revenea la realitate: „Vai, cum era să plec și să nu te salut!” Cineva de la țară care aducea lapte în vecini, ne întreba de fiecare dată: „Nu vindeți câinele? că ar fi foarte bun la stână…” Iar răspunsul nostru era, invariabil, același: „Nu, nici nu poate fi vorba de așa ceva!” Și chiar așa era, căci, într-adevăr, nici nu ar putea fi vorba să renunți, pentru un anumit câștig, la un „membru” de familie, fie el și patruped. În ce ne privește, toți banii din lume nu ar putea compensa așa ceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu