Sărut-mâna, iar am ajuns târziu (autor: PoemA - Andreea Văduva)

 -Sărut-mâna, mamă, sărut--mâna, tată,

Iar am ajuns târziu că deh, sunt ocupată,

Dar v-am adus de toate, am portbagajul plin,

Și haine, și bucate, și bani ca să plătim,

Facturile restante și alte dandanale,

O pungă de pastile și creme pentru șale.

 

-Să trăiești, fetițo, așează-te la masă,

Mă duc să-ți  fac un ceai? -Nu, mămică, lasă...

-Vrei niște lăptic cu niște dulceață?

-Iarăși sunt pe fugă, că mâine dimineață...

 

-Știu ce vrei să spui, afaceri și hârțoage,

Boieri cu milioane și mutre pisăloage,

Așa zici mereu, sau n-ai băgat de seamă?

-Nu te supăra, dar ei mă plătesc, mamă.

 

Auzind acestea tatăl se ridică,

-Am înțeles prea-bine, draga noastră fiică,

Se duce-ntr-o odaie și vine înapoi,

Cu o batistă strânsă, făcută... guguloi.

 

-Te-oi plăti și eu, la fel ca bogătanii,

Dacă timpul tău înseamnă numa' banii,

Ia d-aci' și vinde, c-atâta am de dat,

Verigile de aur ce ne-au împreunat.

N-o să iei pe ele cât îți dau avuții,

Dar vreo două zile stai cu noi, cărunții.

 

-Aș sta cu voi o vreme, dar uite, nu-s condiții,

Mă spăl iar la lighean, la fel ca toți pârliții?

-Ce ți-au făcut banii, copilul nostru bun?

-Acasă am de toate, aici nu-i nici săpun.

 

-Atunci du-te acasă! spuse tatăl trist,

Să uiți de mama ta, să uiți că mai exist,

Rămâi cu banii tăi, dar ascultă-mă, fată,

Cu ei nu poți să cumperi părinții niciodată.

 

Se așternu tăcerea, doar ceasul vechi, tic-tac,

Le auzea durerea și dorul fără leac... 

Pamfletul femeii „perfecte” (Veronica Amuza)

 Trag toți de mine, mă vor ideală,

Frumoasă, deșteaptă, cu multă școală,

Cuminte tare și independentă,

Să fiu și caldă, dar și exigentă.

 

Să fac mâncare, să fiu fidelă,

Să fiu de casă, dar și rebelă.

Când mă gătesc, „clar am pe altul”,

Dacă n-o fac, nu mă spală tot satul.

 

Dacă sunt slabă, „zici că-i schelet”, 

Dacă-s plinuță, „e cât un bufet”.

De-mi vopsesc părul, „ce bani irosim!”

Iar dacă nu, „ce zici, ne mai vopsim?”

 

Câând mă machiez și sunt frumoasă,

„Caut atenție, nu sunt de casă!”

Dacă n-o fac, sunt întrebată: 

„Ce s-a-ntâmplat? Oglinda ți-e spartă?”

 

Dacă răspund la un flirt fără vină, 

„Sunt bagaboantă, nu-s fată fină!”

Iar dacă flirtul din start l-am exclus,

„Ce scorpie nașpa, cu nasul pe sus!”

 

Dacă am o mașină așa... mai belea,

„Ia spune, hai spune, ce-ai făcut pentru ea?”

De am un hârb, bun să-l arunc,

Cică sunt proastă, nu mă descurc.

 

Dacă-s gravidă - nu sunt, doar zic -

„L-am prins pe fraier, l-am potcovit!”

Dacă nu vreau, „sunt egoistă,

Nu-mi pasă de neam, mă dau artistă!”

 

De stau acasă și nu muncesc,

„Îi mănânc banii și trândăvesc!”

Dacă muncesc, „îl neglijez,

Nu-i sunt femeie și îl fentez!”

 

Și, dup-atâtea indicații deștepte,

Zău, de la mine la ce să se-aștepte?

Experților în „ce-ar trebui să fiu”,

Le spun doar atât: eu chiar nu mai știu.

 

Am o concluzie, scurt și pe șleau:

Sunt bine mersi și dacă singură stau!

Nu-mi trebuie nimeni să-mi spună ce-i „drept”

Și-acum să v-aud, vreun... sfat înțelept?

 

Oameni singuri (Adrian Păunescu)

Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,

El -mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.

Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig

Că primiți singurătatea ca pe-un ultim val de frig.

Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor

Și tumultul de afară și uitarea tuturor 

Și la masă numai umbra singularului tacâm

Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm. 

Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toți

La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți

Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi

Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.

În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori

Doar taloanele de pensii și somații uneori

A murit și telefonul și când sună s-a greșit

Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.

Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem 

În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem

Omul singur la om singur se târăște pe pământ

Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.

Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea

Decât e singurătatea care seamănă cu ea.

Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?

Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?

A sunat, aseară, mama (Emilia Plugaru)

 M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine. Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine...

M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă, dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă...

Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine... dar în rest, la ce să vin? Cine mă așteaptă, cine?

Așa e... a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat. Ce frumos... astăzi zăpada peste case s-a-nșirat...

Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor, dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.

-Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă, iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.

Apă nu aveți prin case și fântânile-s secate, altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate...

Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți, dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de nepoți...

-Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, când o fi iarbă pe luncă, când bujorul v-a-nflori...

Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun. Ți-am trimis bani și mâncare... E cadoul de Crăciun.

-Hai, la revedere, mamă... a zis mama și-a închis. Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.

Are lângă ea un câine și mai are și-un motan. Îi iubește și toți trei...  fac Crăciunul an de  an...

O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat, mi-e în grijă, ce e oare?!... și-am pornit la drum, spre sat.

Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu. După-atâta stres  și lacrimi am ajuns... în satul meu.

Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu. Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu...

Am strigat de pe la poartă: -Mamă, ce s-a întâmplat?

A ieșit mama în  ușă: -Telefonul s-a stricat...

Două săptămâni  cu mama, am uitat de țări străine,

Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine...

Cerbul cu stea în frunte (Vasile Militaru)

 A fost odată, într-o pădure,

Un moș bătrân cu baba lui

Trăiau săraci ca vai-de-lume,

În adâncimea codrului.

Moșneagul n-aștepta nimica,

El numai moartea și-o dorea,

Dar baba ar fi vrut să aibă

Un suflet tânăr lângă ea.

„Să fie un copil cuminte,

Un cățeluș sau un pisoi,

Că vreau s-aud și eu cum suflă

O altă viață lângă noi.”

Așa ofta săraca babă,

Dar moșul nu mai vrea nimic:

„Ce-mi trebuie o grijă nouă?

Sunt prea bătrân și prea calic.”

Dar Domnul se-ndură de babă

Și-un pui de cerb i-a dăruit.

Un pui de cerb, cu stea în frunte,

Gonit din codru și rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul -

DIn rană sângele-i curgea

Și lacrimi mari picau din ochii

Frumoși, rotunzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moșul,

Miloasă, baba l-a spălat,

L-au îngrijit cu grijă mare

Și cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos și blând săracul, 

Zburda mereu din loc în loc,

Venise ca o vrajă nouă

De tinerețe și noroc.

Întinereau văzând cu ochii

Moșneagul și cu baba lui -

Și se făcuse luminoasă

Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo

Feciorul unui împărat

Cu ceata de curteni, cu arcuri

Și cu ogarii la vânat.

„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,

Îți dau pe el tot ce dorești”

„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul

Comorile împărătești”

„Te duc la curtea mea, moșnege,

Cu baba ta, vă fac boieri.

Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte

Și-ți dau și cinste și averi.”

„Nu-mi trebuie averi și cinste,

Sunt prea bătrân să le primesc;

Dar dacă vrea să vină cerbul,

Eu bucuros vi-l dăruiesc.” 

Atunci, minune fără seamăn,

Întreaga lume, ce văzu?

Văzu cum cerbul dă din coarne

De parc-ar spune: „NU vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră

(Deodată cerbul a vorbit)

Tu mă dorești ca o podoabă,

Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,

Ei rănile mi le-au legat.

În strălucirea curții tale

Eu m-aș simți încătușat.

La curtea ta, aș fi o fiară,

O jucărie pentru proști.

În viața lor sunt o lumină

Pe care tu n-ai s-o cunoști.”

Plecă pe gânduri, voievodul

Și se gândea că nu-i de-ajuns

Să fii bogat, temut și veșnic

De măreția ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,

Milos, și bun, și iubitor,

De vrei să fii iubit de oameni,

Și de podoaba codrilor.

Simetrie (Marin Sorescu)

 Mergeam așa,

Când deodată în fața mea,

S-au desfăcut două drumuri:

Unul la dreapta,

Și altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am țuguiat buzele,

Am tușit,

Și-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

 

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Și, după aceea, în fața mea s-au căscat două 

Prăpăstii:

Una la dreapta

Alta la stânga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!

 

Târâș, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât

Și deodată în fața mea 

S-au deschis larg două drumuri.

„-V-arăt eu vouă!” -mi-am zis-

Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmășie.

Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Și la prima răscruce

M-am dăruit cu toată ființa

Celui din dreapta. Tot așa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

 

Acum merindea îmi e pe sfârșite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,

C-am ținut-o tot într-o greșeală...

 

Și iată în fața mea iar se cască

Două ceruri: 

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

Îndemn (de Angela Pașca)

O carte se citește cu ochii și mintea.

O carte se citește la lumina

și cu căldura inimii.

Și vezi din ea atât

cât pot să vadă

ochii și mintea

și simți din ea

atât cât este în stare

să-ți simtă inima,

dar ea poate lumina

ochiul și mintea

să vadă dincolo

de ce văd!

Și poate aprinde

în inimă

focuri de mult uitate

mocnind în cenușe.

Apropiați-vă de carte

și citiți-o 

așa ca să vedeți

cât de departe

puteți să vedeți

dincolo de ceea ce se vede

ca să simțiți

ce focuri nestinse

vi se pot aprinde

în inimi

ca să vedeți

ce muguri de jertfă

sunteți în stare

să înălțați

spre cer!

 

Rugăciunea florilor (Din publicațiile Casei Școalelor, Alfred Mosoiu, Sufletul Credinței, Poezii, 1920, București, Luceafărul, pag. 16-19)

Plăpând ghiocelul,

Ieșind din zăpadă,

Strigă! „Tatăl nostru...”

Ca lumea să-l vadă.

 

„Care ești în ceruri...”

 Șopti floarea soare

Și-un val de lumină

Căzu pe răzoare...

 

Smerit busuiocul,

Când vântul îl mână

 Și-i scutură roua,

„Sfințească-se...”-ngână.

 

Când „numele-ți” spune

Trist, Ochiul-de-bou,

Nu știi de-a fost șoaptă

Sau numai ecou...

 

Albastră ca cerul

O Nu-mă-uita

Spune: „Mpărăția

Să fie a Ta”

 

Și „Facă-se voia”

Suspin'o camee,

Călcată-n picioare

Pe alba alee.

 

Când nuferii' lacuri 

Văd stele căzând,

Șoptesc: „Cum e'n ceruri

Așa pe pământ...”

Și grâul, când moara

Vuiește întruna,

 A zis, „Pâinea noastră

Cea de totdeauna.”

Iar nalba și Gura 

De-leu, amândouă

La fel rugătoare

Răspund: `Dă-ne-o nouă...”

Cu gândul la fluturi

Stau rozele'n glastre

Și spun: „Iartă nouă

Păcatele noastre...”

„Precum noi iertarăm

Greșitii” încet,

Răspunde garoafa

Uscată-n buchet.

Și crinii, podoaba 

Fecioarei cinstite

Șoptesc „Nu ne duce

Pe noi în ispită...”

Iar spinii, ce-odată

Martirii îi purtară

„Și ne izbăvește

De rele...” oftară.

 

Și vântul pornește

Ecoul divin,

C'un freamăt pădurea

Răspunde: „Amin”.

 

 

 

 

 

Surda n-aude, dar le potrivește (George Budoi)

-Bună ziua, babă Leană!

-Ia, mănânc un pic de slană.

-Mătușico, bre, ești surdă?

-Nu doar slană, ci și urdă.

 

-Câți ani ai, cât ai etatea?

-O duc greu cu sănătatea.

-Ai trecut de nouăzeci?

-Mi-am făcut și loc de veci.

 

-Te-ai grijit, te-ai spovedit?

-Mă dor șalele cumplit.

-Mergi la doctor, iei pastile?

-Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

 

-Mai ai vin în damigeană?

-Îi fac moșului pomană.

-Babă Leno,-ți place țuica?

-Să trăiești, mânca-te-ar muica! 

-Păsări ai, niscai găini?

-Am vecinii buni, blajini.

-Te-ntreb iar, mata ești surdă?

-Am și-o ciorbă de leurdă.

-Ții mâncarea-n frigider?

-Cu oțet și cu piper.

-Babo, îți bați joc de mine?

--De, nepoate, cât o ține!...

Balada morții (George Topîrceanu)

Cobora pe Topolog

Dintre munți, la vale...

Și la umbra unui stog

A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa...

El era drumeț sărman

Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

Și de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut ușor în vânt,

Zile lungi de vară.

Soarele spre asfințit

Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea și uitarea.

 

Dimineața ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre drum

Până-n preajmă-i vine.

 

Peste vârfuri lunecând 

În argint, condurii

Înfioară când și când

Liniștea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arțar

Pasăre străină.

 

Stă și-așteaptă fără glas

Parcă - să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare...

 

*

 

Astflel, tot mai neștiut

Spre adânc îl fură

Și-l îngroapă-n sânu-i mut

Veșnica Natură.

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopți adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopții Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă...

Cum să ne rugăm (Petre Dulfu)

Spre a se ruga, Iisus,

într-un loc pustiu s-a dus.

Ruga când își isprăvi,

Un învățăcel veni:

-Să ne-nveți (grăitu-i-a)

Și pe noi a ne ruga.

Domnu-a zis: -Când vă rugați,

Astfel voi să cuvântați:

Și cu glasul răspicat,

„Tatăl nostru” i-a-nvățat:

Ruga ce, pân-azi de-atunci

Și bătrâni o zic și prunci.

 

Le-a mai spus Iisus apoi:

 

-Dacă unul dintre voi

Merge-va și-n geam va bate

La un prieten pe-nnoptate:

-Dă-mi trei pâni azi împrumut,

 Căci un oaspe mi-a căzut!

Iar din casă, cel rugat,

Va răspunde: -Sunt în pat!

Pruncii adormitu-mi-au;

Nu pot să mă scol să-ți dau!

Și cellalt grăi-va iară,

Mai stăruitor, de-afară:

-Fii bun!... Oaspele sosit,

Mi-e prieten mult iubit!

N-am ce-i pune înainte!

Hai, și-mi dă! te rog, fierbinte!

Drept vă spun! de n-o să vie

 Ca să-i dea din prietenie:

Va-mplini a lui rugare

Pentru stăruință mare!

..........................................

Iată, deci, povața mea:

Cereți și-o să vi se dea;

Căutați și veți afla;

Bateți!... vi s-o descuia!...

Fiul tău de-ți cere pâine:

Piatră tu să-i dai îți vine?

Pește el cerând mâncare:

Poți să-i dai un șarpe oare?

..........................................

Dacă voi cei răi, deci știți

Bunătăți să dăruiți

La ai voștri fii, cu cât

Mai vârtos Cel Preamărit

Și Preabun va da din cer

Bunuri celor care-i cer!

 

 

A fost... (Tudor Arghezi)

Scumpi copii, după vacanță,

Vă mai amintiți de Zdreanță,

Cel cu ochii de faianță,

Cum l-am scris și l-ați citit?

Câte unul, câți ați fost,

L-învăța și pe de rost,

Răsfățat și mult iubit,

Zdreanță-al nostru a murit.

 

Rămăsese din frumosul

Prieten bun, pielea și osul.

Își pierduse și mirosul

Și vederea, schiopătând

Și căzând din când în când.

Mă striga din glod și apă

Să-l mai scot din câte-o groapă,

Aducându-și poate-aminte

De un drum de mai-nainte,

O lua strâmb printre strujani

Dând cu botu-n bolovani

Pentru ca întâi și-ntâi

Să-l ridic și să-l mângâi.

Zdreanță, fără să mă vadă,

Mă știa cam prin livadă.

Sufăr de atunci cumplit

Să știu Zdreanță că-a murit.

 

Plânge sufletul din mine.

Îl aștept și nu mai vine.

 

Mai aflați și nu e bine

Că ce fuse nu mai vine.

 

Vremea deapănă și toarce

Și ce-a fost nu mai se-ntoarce.

 

Flutur, pe canapeaua lui...

Ferarul (Carte de Cetire Înv. asociați)

 Poezia face parte din volumul 200 poezii pentru Grădinile de copii și clasele primare adunate de Sevasta DImitriu, Conducătoarea Grădinei de Copii No. 1, Ghencea. București, Atelierele grafice SOCEC & Comp., Societate anonimă, 1918)

(Încă de micuță, bunicul din partea tatălui îmi tot recita această poezie pe care, probabil, o învățase la școală. De-a lungul timpului, am reținut doar fragmente din ea. Ce m-am bucurat când am găsit-o! O pun aici, căci mi-e dragă, amintindu-mi de bunicul meu, odihnească-se în pace!)

 

În fer roșu scos din foc,

Dă ciocanul poc, poc, poc!

Iese fum și sar scântei:

La fierar sar, dragii mei!

Toată ziua ciocănește,

Și-i grea munca ce-o muncește:

Face pluguri, face grape,

Coase, furci de fer și sape.

Ferarul de ne-ar lipsi,

De noi cât de rău ar fi!

Am tăia lemne-n pădure?

Dacă n-am avea secure?

Caii el ni-i potcovește;

Arme bune pregătește;

Și cu armele apoi

Merg vitejii la război.

Aș pleca (Rodica Larie)

Aș pleca în lumea unde, nu se războiesc bogații,

Unde oamenii sunt sinceri și toți se iubesc ca frații,

Unde soarele și luna sărută cu drag pământul, 

Iar bărbatul și femeia își respectă jurământul. 

Aș pleca acolo unde, banul nu are valoare,

Unde nimeni nu te-ntreabă cât ai strâns în buzunare,

Unde pacea și iertarea se unesc cu armonia,

Iară omul  și natura își arată măiestria.

Unde visele-s aievea și se nasc din lucruri simple,

Unde valurile mării te mângâie pe la tâmple,

Unde plouă cu iubire și pământul înflorește,

Unde noaptea e ca ziua, iar apusul strălucește.

Într-o lume de poveste, unde nu există ură, 

Unde omul dăruiește dragoste fără măsură,

Unde-i leagăn curcubeul, unde stelele sunt flori,

Ce ne mângâie privirea în mii și mii de culori.

Aș pleca în locuri unde, nu există-ngrijorare,

Unde ziua cea de mâine, o cunoaște fiecare,

M-aș întoarce doar când omul, va uita de tot ce-i rău,

Va fi drept și bun la suflet și va crede-n Dumnezeu.

„Rugăciunea mulțumirilor” (părintele Arsenie Boca)

Îți mulțumesc Doamne

Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.

Îți mulțumesc că am pe masă o pâine...

Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,

Pentru fructe, păsări, flori,

Pentru soarele care răsare în zori,

Pentru cerul cu licăr de stele,

Pentru toate zilele vieții mele,

Pentru firul de iarbă izvorât din fântână,

Pentru harul ce-mi poartă a mea mână

Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,

Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.

Mulțumesc pentru omul blajin și sincer.

Mulțumesc pentru haina pe care o port,

Pentru tot ce mă doare și totuși suport.

Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele

Pentru toate încercările vieții mele.

Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște.

Îți mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște.

Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,

Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Inimă de câine (Lavinia Ștefan)

Câinii nu vin, dacă simt că nu-i chemi,

Câinii au lacrimi, când urli și gemi,

Doar cei răi te latră, de văd că te temi. 

Câinii au suflet.

 

Câinii-și îngroapă un os, economi,

Câinii nu uită, dar iartă, bonomi,

Câinii te-alintă în brațe, s-adormi.

Câinii au suflet.

 

Câinii te plâng, de se-ntâmplă să mori,

Câinii rup lanțul, de-i ții servitori,

Câinii sunt multora superiori...

Câinii au suflet.

Eu nebun și tu nebună... (Mircea Juganariu)

Eu nebun și tu nebună!...

Ce „dezmăț” îndeplinim,

Când,

din când în când ieșim, 

când de braț

și

când de mână?

Ce priviri surâzătoare

Și ce bârfe-n târg

se spun,

Că,

o trecută

și-un nebun,

un bătrân și o nebună,

Se plimbă,

în săptămână,

fără pălării sub soare,

fără alte boli,

pe care

anii ninși,

nu le supun?

Ce să spun...

nebuni fiind,

nu luăm medicamente,

ne hrănim cu sentimente

Și, 

așa,

pe săptămână,

când de braț

și

când de mână,

Ieșim ziua la plimbare,

burgul să își facă cruce,

să șopească cu mirare:

-Oare, ăștia, când s-or duce?

Le răspund:

-Aveți răbdare!

(și ne facem și noi semnul,

privind sus, pe cer, la Domnul)

Eu nebun și tu nebună...

 

ELENA ȘI CONSTANTIN (Iosif Panduru)

 La o Curte-mpărătească,

Dumnezeu cu Har divin,

V-a numit prin viață-aleasă,

Împărat și-mpărăteasă,

      Elena și Constantin...

 

Ați oprit crunte prigoane

Contra vieții de creștin!

Zeitățile romane,

Le-ați umbrit prin legi, canoane,

      Elena și Constantin...

 

Ați schimbat întru credință,

Al Imperiului destin!

Ați salvat din suferință,

Vieți și neamuri, cu putință,

      Elena și Constantin...

 

Doamne, ce masacre grele,

Au însângerat arena...!

Chinuri au zburat spre stele...!

Voi le-ați desființat pe ele, 

      Constantin și cu Elena...

 

Crucea grea a răstignirii,

Ați găsit-o cu suspin!

Ați urmat calea slujirii

Spre limanul mântuirii,

      Elena și Constantin...

 

La conducerea-nțeleaptă,

I-ai dus mamei tale trena!

Ai urmat-o-n calea dreaptă!

Laurii din Cer v-așteaptă,

      Constantin și cu Elena...

 

Împăraților cucernici,

Vouă astăzi mă închin!

În credință tari, puternici,

Fiu și mamă, în Cer veșnici,

      Elena și Constantin...

 

Vă cinstim cu pietate,

Mâine, pururea, amin!

Numelor pe veci serbate,

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE,

      ELENA ȘI CONSTANTIN...!

 

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Psalm de supunere (Ștefan Baciu)

 Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.

Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.

Trec anii tot mai seci, se risipesc

În inima mustind singurătate.

Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut

Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,

Să șterg de praf al îngerilor scut

Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.

Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,

Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,

Și pruncilor le-aș fi adus dulceață

Și lui Sân Petru îi coseam sandale.

Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;

Să robotesc la oameni pe pământ.

Mereu s-aștept ziua de mâine

Ca pe o altă piatră de mormânt.