Balada morții (George Topîrceanu)

Cobora pe Topolog

Dintre munți, la vale...

Și la umbra unui stog

A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa...

El era drumeț sărman

Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

Și de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut ușor în vânt,

Zile lungi de vară.

Soarele spre asfințit

Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea și uitarea.

 

Dimineața ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre drum

Până-n preajmă-i vine.

 

Peste vârfuri lunecând 

În argint, condurii

Înfioară când și când

Liniștea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arțar

Pasăre străină.

 

Stă și-așteaptă fără glas

Parcă - să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare...

 

*

 

Astflel, tot mai neștiut

Spre adânc îl fură

Și-l îngroapă-n sânu-i mut

Veșnica Natură.

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopți adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopții Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă...