La fiecare sărbătoare importantă făceam aceleași prăjituri. Ajunsese un fel de tradiție, să le avem pe masă doar de Paști și de Crăciun. Astfel, câțiva ani la rând am făcut Șumeghe… până într-un an când crema mi-a ieșit un fel de „… Ozana cea frumos curgătoare...” (vorba lui Creangă) și, ținând-o în frigider până la inventarea unei alte rețete care s-o cuprindă, aceasta s-a răzvrătit și „a fugit” din bolul în care o pusesem, mânjindu-mi frigiderul pe dinăuntru de sus până jos. După acest „succes” răsunător care m-a costat niște timp în plus (ca să nu mai zic și de ingrediente), m-am răzvrătit și eu, scoțând biata prăjitură definitiv din meniul de sărbători. Dacă voiam Șumeghe, mergeam la fratele meu să mănânc, căci și el o făcea de sărbători. Apoi, mai era nelipsitul Snikers, care, pe vremea aceea, neștiind cum se cheamă, l-am numit „Prăjitura cu ciocolată albă”; după ce primisem rețeta de la un prieten, fost coleg de facultate, ani la rând această prăjitură era nelipsită de la masa de sărbători. Sărățelele deveniseră și ele parte din tradiție, încă de pe vremea când trăia mama și făceam împreună două porții, bucurându-ne de timpul petrecut împreună. Dacă era înainte de Crăciun, sărățelele erau însoțite și de colinde (vaaaai, ce amintiri minunate îmi trezesc sărățelele astea! clar, ele vor fi pentru totdeauna parte din tradiție, orice-ar fi...) Cornulețele cu rahat au intrat recent în meniul nostru, rețeta primind-o de la o cunoștință a soțului, fostă bucătăreasă ieșită deja la pensie, dar dornică de a împărtăși din secretele într-ale bucătăritului și celor mai puțin experimentați.
Astfel, înainte cu vreo săptămână de sărbătoarea care urma să aibă loc, făceam o incursiune printre rețetele prăjiturilor „medaliate” ca să știu exact de ce ingrediente am nevoie. Dar anul acesta, înainte de Paști, dând cu ochii de Snickers, mi-am zis că ar trebui să-l înlocuiesc cu altceva... Prea știam prăjitura asta pe dinafară, nu ne mai oferea emoția de pe la începuturi, când ne dădea pe spate cu un „Uaaau, ce bună e!” Dar cu ce s-o înlocuiesc? Și mi-am amintit cum, cu vreo lună înainte, am dat în „Orășenii de la țară” peste o rețetă a unei prietene virtuale foarte dragi mie și atunci spusesem c-am s-o încerc și eu de Paști: Mini Pavlova. Avea și explicații cum se procedează la fiecare etapă și chiar nu părea deloc greu de făcut. Și mi-am zis că ar fi tocmai ce am avea nevoie, nemailuând în seamă sfatul lui Luci care-mi spunea de ani de zile: „Dacă vrei să încerci ceva nou de sărbători, fă o demonstrație înainte, să vezi dacă-ți iese!” Ce demonstrație, nu scrie clar cum se face? N-ai cum da greș la această prăjitură când, la ce explicații există, mai că se face singură. Am luat „la puricat” rețeta de pe telefon, căci avea și poze cu explicațiile de rigoare și m-am pus pe treabă, mai mult de pe scaun, căci, fiind deja seară (dacă și prietena mea în acea perioadă a zilei o făcuse, am zis să respect întru totul rețeta), eram obosită, iar picioarele nu mai voiau să mă asculte. Și fac totul „ca la carte”, mai bine zis „ca la telefon”, ajungând până la faza cu poschul. Aveam unul cumpărat cu tot ce trebuie pentru ornat torturile. Dar e destul de mic, maglavaisul mult și nici mâinile nu mai vor să-mi fie de ajutor, simțindu-le și pe ele grele, ca de plumb. După ce mă chinui cu poschul și fac vreo cinci grămăjoare pe hârtia de copt din tavă și văd și cât material mai am, mă gândesc că aș avea nevoie de vreo cinci tăvi și tot n-aș termina cu făcutul coșulețelor. Plus că trebuie să stea în cuptor trei ore la 90 de grade și apoi încă două-trei ore fără a deschide cuptorul. Fac o socoteală în minte câte ore ar fi nevoie în total pentru o astfel de misiune și, pentru că-mi dă „cu virgulă”… mă hotărăsc rapid: iau o spatulă și întind tot maglavaisul în tavă... Asta are să fie o „Mega-gigantică Pavlova”… Apoi o bag în cuptor la temperatura potrivită și mă mai chinui cu somnul, să nu adorm vreme de trei ore… Pe la douăsprezece noaptea închid cuptorul și de-abia mai am putere să mă târăsc până în dormitor unde mă arunc în pat și adorm instantaneu, visând o mulțime de coșulețe din albuș, albe, pufoase și delicate...
A doua zi, primul lucru după ce mă trezesc și-mi fac exercițiile, merg la cuptor și-l deschid, dar… coșulețele nicăieri… În locul lor, pot să-mi admir „Mega-gigantica Pavlova”… Sunt nițel dezamăgită, nu atât de lipsa coșulețelor pe care doar le visasem, cât pentru că o margine a foii de albuș pare cam clicoasă, parcă n-ar fi fost coaptă suficient. Nu-i nimic, o mai bag la cuptor pentru o jumătate de oră, să zicem la... 100 de grade, să se facă cum trebuie, nu? Dar ce-are prăjitura asta? că după ce o scot a doua oară din cuptor, pare tot clicoasă, dar în altă margine (oi fi întors tava)? O mai bag o dată, se știe doar că a treia oară e cu noroc…
Ei bine, după ce „Mega-gigantica Pavlova” mea e scoasă din cuptor pentru a treia oară, mă uit la tăblia din albuș și nu știu ce să fac cu ea… Pentru că n-am vreme acum de experimente, o împachetez și o duc în birou la răcoare, gândindu-mă că, după ce or trece sărbătorile, ne-om putea ocupa de ea mai pe îndelete…
La vreo două săptămâni de la această întâmplare, având ceva de lucru în birou, mă împiedic de… Mini Pavlova mea, care, fie vorba între noi, numai mini nu era… Oare o mai fi bună? O despachetez și rup un colțișor. Ooo, da’ încă ce bună! Pun mâna pe telefon și-l sun pe Luci să cumpere un spray cu frișcă și niște fructe de pădure (zmeură și afine) că avem desert pe duminică. Și iacătă că, în data de 19 mai, sus-numita mea Pavlova este ruptă în bucăți și ornată cu ingredintele necesare cumpărate de Luci. Acuma, după ornare, parcă seamănă nițel cu Mini Pavlova din „Orășeni la țară”. De gust… nu vă mai spun, e super-delicioasă… Clar, o mai fac și altădată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu