duminică, 26 februarie 2023

mia/mi-a

                                         mia

Avea o mia pe care o iubea tare mult.

În mână ținea mia de lei pe care o primise de curând.

Fiind o familie numeroasă, de Paști ne vom cumpăra o mia și un miel.

Pe Mia o cunoșteam din copilărie.

 Mia de lei pe care o găsisem, îmi ardea palmele, trebuia s-o dau înapoi.


                                       mi-a

De 8 Martie mi-a dăruit o floare.

Mi-a zis mama să nu am încredere în persoane pe care nu le cunosc. 

L-am strigat și mi-a răspuns imediat.

Pentru că nu am învățat, mi-a dat o notă proastă. 

Mi-a vorbit urât și m-am supărat.


Zile dulci din… copilărie...

   Ce ne mai bucuram când verișoara noastră era lăsată de mătușa, sora mamei, să doarmă la noi câteva zile pe timpul vacanței de vară… Nu eram chiar atât de micuțe, aveam vreo opt-nouă ani, dar era o adevărată sărbătoare: dormeam împreună (vorba vine, dormeam, că povesteam vrute și nevrute până târziu în noapte), mâncam împreună, râdeam împreună… Partea asta, cu râsul, pe cât de tare ne distra pe noi, pe atât de tare o enerva pe mama.

  Mama era contabilă la CEC și lucra în schimburi, dar tare ciudat: o zi pe dimineață, o zi pe după-masă. Astfel, când era dimineața acasă și ne așezam cu toții la masă (bine, în afară de tata care era la serviciu la acea oră), era de ajuns să mă uit la Cristina, verișoara mea, sau ea la mine și ne apuca râsul instant, „brusc și subit”. Mama ne ridica de la masă și ne trimitea pe amândouă la baie până ne liniștim. Acolo, mai dădeam o porție zdravănă de râs (nici n-aveam nevoie de vreun motiv), după care ne întrebam una pe alta: „Gata? Putem pleca?” Dar, ca un făcut, pe când ajungeam înapoi la masă, începeam iar. Uneori, nici nu mai apucam să ne așezăm pe scaun, că făceam stânga-mprejur, înapoi în baie, printre hohote de râs. Apoi, mai era și frate-meu care ne făcea să râdem. Trebuia doar să se încrunte puțintel pe furiș, să scoată limba, să facă niște mutre comice, ca noi, spășite după pedeapsă, să izbucnim iar în râs și s-o pornim către baie, de data asta fără să ne mai zică mama. Lucru curios însă, nu-mi amintesc ca el să fi fost pedepsit, nu știu, cred că putea să se abțină să nu râdă în hohote ca noi, „gaițele”…

  Pe când mama mergea la serviciu, pe după-masă, fratele meu, fiind mai mare, mergea cu prietenii lui la pescuit, la locurile lor de joacă unde noi, zicea mama, nu avem ce căuta. Dar ne găseam noi ceva de făcut, nici vorbă de plictiseală: mergeam la bunica să vedem dacă nu s-a încălzit apa din vana de tablă. Cu câteva zile înainte, o scosese afară de și-a spălat niște covoare, apoi, nescăpând de gura noastră, a umplut-o cu apă curată și a lăsat-o să se încălzească la soare. Nici nu conta dacă nu era nimeni acasă, că doar „piscina” era afară. Ne luam câte un prosop și, în costum de baie, ne înființam acolo. Apa nu era prea caldă și, dacă ne băgam amândouă deodată, nu prea aveam loc de… înotat, ba, mai mult, ne apuca dârdâiala. No, stai că nu-i bine... Am făcut altfel, ne-am înțeles să intrăm pe rând și să încercăm să ne zbenguim în apă, să ne jucăm, ca să nu ne mai fie frig. Oricum, afară era peste 30 de grade, deci era ok. Așa am făcut și parcă nu am mai fi ieșit din apă, să lăsăm locul celeilalte care era la rând. Dădeam din mâini și din picioare, „înotam” pe burtă, pe spate, udam totul în jur. După ce ne înmuiam bine, ne ștergeam cu prosoapele, apoi, lipa-lipa, cu picioarele goale, traversam curtea până acasă. Ne dădeam cu bronzol dintr-o sticluță expirată deja de ani de zile (rămasă, probabil, de când fusesem la mare) și ne urcam pe garaj să facem plajă. Ne luam o pătură cu noi, o sticlă cu apă, ceva de ronțăit și… a noastră era întreaga lume. Ne simțeam de parcă eram la ștrand. Nu cred că se distra mai fain frate-meu cu prietenii lui...

   Spre seară, pe când se întorcea și el de pe drumuri, făceam discotecă. Tata dormea de mult, fiind puțin „afumat”, așa că ne puneam plăci de vinil la pick-up: Olimpia Panciu, Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, ba o mai dădeam și pe populară, că plăci aveam destule și cântam, și dansam, ce mai… petrecere în toată regula. După ce ne plictiseam, ne jucam altceva, aveam un joc tare simpatic: ne urcam pe soba de teracotă și de-acolo săream în pat. Mamă, ce fain era jocul ăsta! De-abia așteptam să ne vină rândul să ne cățărăm cum putem, fiecare, și să ne dăm drumul de-acolo, de pe sobă, cu cât mai multă forță. Eh, s-au mai rupt, în timp, și niște arcuri de la pat, dar ce mai contează? Când venea mama acasă, noi, „îngerașii”, rupți de oboseală, dormeam deja demult, în frunte cu tata. Și astfel, mai trecea o zi de vacanță…

  În dimineața următoare, mama era la serviciu. Cu toate că ea ne lăsa întotdeauna micul-dejun pregătit, noi am fi mâncat altceva și, fratele meu, mare meșter bucătar, ne făcea clătite. Întorcea clătitele prin aer în tigaie… știi cum? mai ceva ca un master chief… Normal, și noi voiam să facem clătitele să zboare! Frate-meu, un bun profesor, ne explica mai întâi partea cu teoria, apoi ne punea la practică. Și așa de frumos zburau și clătitele noastre... încă la o înălțime mai mare decât la el; doar că… nu mai nimereau tigaia, ajungând cu partea necoaptă pe covor. Noi rămâneam stană de piatră cu tigaia în mână, nițel aplecate de spate, uitându-ne la clătita de pe jos ca la a opta minune a lumii. Cosmin se repezea și lua clătita, o zvârlea în tigaie și… nici nu mai conta pe unde s-a perindat până a ajuns să fie umplută cu gem de căpșuni... Ce bună mai era!

  Apoi, luam la rând hainele mamei din șifonier și dulăpiorul cu pantofi și ne găteam să facem parada modei. Ce fain patrulam noi, pe „scenă”, țanțoșe, cu fel de fel de ținute, cu mărgelele de nuntă ale mamei, cu saboți ori sandale cu toc… Ne mai împiedicam în țoale, mai târșâiam picioarele, că saboții erau cam mari pentru noi, dar nu ne lăsam, doar eram pe scenă, nu? Trebuia să ne terminăm reprezentația și să stârnim aplauze (imaginare, ce-i drept, că în afară de noi, nu mai era nimeni să ne admire). Sau ne jucam de-a frizerul, tare ne mai plăcea să ne facem tot felul de frizuri, care mai de care mai sofisticate, precum vedeam și noi în revista „Cinema” că erau coafate vedetele din vremea Epocii de Aur. Verișoara mea chiar l-a tuns pe fratele meu, lăsându-i și niște goluri în cap, dar asta s-a întâmplat peste câțiva ani, când era și ea mai „expertă” într-ale frizeriei, mânuind foarfeca cu mai mult curaj (poate nițel cam prea mult)...

  Ce fain era și cănd ne jucam „Tupu”, că aveam voie să ne ascundem în toate camerele și prin toate dulapurile... Sau... „Mâță” cu pernele... Atunci se mai întâmplau și accidente când, în loc să ne nimerim pe vreunul dintre noi, nimeream taman vaza sau vreun bibelou. Dar ce, noi eram de vină, cine le-o fi pus acolo, în calea noastră? Totuși, aveam grijă să ascundem toate „urmele”, că, vorba aia, ce nu știi, nu te afectează, nu? Și, pe când era ora să se întoarcă mama de la serviciu, totul era pus la loc, în ordine, „lună și bec”, și noi cuminți din cale-afară… Foarte „conștiincioși” cu toții, citeam din lista de lecturi ce o primisem de la școală că, na!, în vacanță mai tre’ să faci și teme, nu te poți juca chiar tot timpul...

  Of, și ce repede treceau cele câteva zile de vacanță, cu verișoara noastră la noi, că nici nu apucam să facem chiar tot ce ne trecea prin cap… Atunci, ne îmbrățișam și ne promiteam că n-o să treacă mult până la următoarea întâlnire, când o să ne distrăm și mai bine ca acum… dacă era posibil așa ceva…


 

joi, 23 februarie 2023

Exilul ghioceilor

 Primisem, cu mulți ani în urmă, de la o fostă colegă de serviciu, niște ghiocei care înfloreau foarte devreme, încă din ianuarie. Pe vremea aceea, nu am văzut la nimeni în grădină ghiocei înfloriți atât de timpuriu în afară de noi, mai ales dacă iarna era săracă în omăt. Atunci, își ridicau din pământul rece trupușorul lor firav și, delicați, dar curajoși din cale-afară, zâmbeau cu toată fața soarelui care râdea și el fericit. Când treceai pe stradă, pe lângă grădina noastră, imposibil ca ghioceii mei să nu îți smulgă un zâmbet de pe chip, oricât de cătrănit ai fi fost.

  Într-un an, pe când ghioceii mei erau, ca de obicei, înfloriți, o vecină, educatoare fiind, mă roagă să-i împrumut ghioceii, căci avea inspecție la grădiniță. Doar cât îi pune într-un ghiveci și, după inspecție, mi-i aduce înapoi. Puteam să n-o ajut, dacă mă rugase? Nu puteam, astfel că i-am scos și i-am dat, nu fără o mică strângere de inimă. Dacă n-o să-i mai văd, dacă nu-i mai aduce înapoi? Dar, degeaba îmi făcusem griji, căci după câteva zile, ghioceii mi-au fost returnați cu mari mulțumiri din partea vecinei care a avut succes cu inspecția (îi spusesem, de altfel, să-și ia și ea câțiva, să aibă în grădina ei). Atunci, pe cei rămași, i-am împărțit în două, plantându-i de-o parte și de alta a grădinuței. Ce mare bucurie mă cuprindea și pe mine când îi vedeam, an de an, cum își scot căpșorul din plapuma albă care se subția pe zi ce trece, până când apăreau, puri și imaculați, în toată splendoarea lor...

  Anul acesta, în ianuarie, și-au facut apariția doar o parte dintre ghiocei, aceia din dreapta grădinii. M-am tot perindat pe la marginea gardului, m-am tot benoclat prin grădină să văd cam pe unde-s ceilalți… Nimic, nici urmă de ei… Cu durere în suflet, am ajuns la concluzia că, anul trecut, pe la începutul verii, pe când veniseră cei de la Vital de au schimbat țevile de la canalizare și apă, săpând în grădină până la bazinul unde aveam contorul, or fi atins și scos și bulbii de la ghiocei, căci, după plecarea muncitorilor care au săpat (tocmai după ce plantasem și udasem câteva zile la rând niște flori până s-au „prins”), am găsit bulbi aruncați prin grădină de la narcise, lalele, zambile… cine știe unde or fi „zburat” și sărmanii mei ghiocei… Dar, într-o zi, tocmai pe când mă gândeam (oare pentru a câta oară?) la toate astea, aruncându-mi ochii în afara curții, pe stradă… am înlemnit… Ghioceii mei dragi mă priveau, mirați din cale-afară, peste drum de frații lor din grădină. Parcă mă întrebau, nedumeriți și îndurerați, ce vină li se atribuie de au fost expulzați fără milă, excluși, exilați din locul lor de baștină, unde fuseseră atât de fericiți, ani la rând.

  Mi-am amintit cum, în primăvara trecută, soțul meu a scos din grădină o parte dintre irișii care s-au înmulțit peste măsură și i-a plantat peste drum de casa noastră, acolo unde locul era invadat de ani de zile de o plantă deosebit de invazivă, iulișca, de care nu puteam să ne debarasăm. Aveam de gând să umplem locul cu iriși și poate că în acest fel, se vor mai rări și iuliștile. Doar așa îmi explic cum or fi putut ajunge acolo și ghioceii mei, împreună cu rădăcinile de iriși.

  Au înflorit și ei, asemenea fraților lor din grădina mea, dar peste drum, unde au ajuns deja de vreo nouă luni de zile, fără ca eu să-mi dau seama. La o anumită distanță de ei, se aflau, în aceeași situație de exilare, și niște narcise, bănuind că au ajuns acolo în același fel.

  Anul acesta, nici gerul Bobotezei nu mai era ca în anii trecuți, căci ghioceii mei temerari s-au pus pe înflorit și, în aceeași perioadă, au ieșit să vadă cam ce-i pe-afară și celelalte flori de primăvară, narcisele și suratele lor, domnișoarele zambile. După câteva săptămâni de temperaturi primăvăratice chiar și de 20 de grade, luna februarie s-a pus pe îngheț, pe ninsoare, stratul de zăpadă ajungând de vreo 20 de centimetri, iarna parcă nevrând să rămână datoare cu ceva. Strada a fost curățată de o mașină de deszăpezire, muntele de omăt găsindu-și loc de odihnă taman peste… ghioceii mei (de parcă nu le fusese de-ajuns suferința exilului). În fiecare zi mă gândeam la o soluție de scăpare pentru ei, dar până nu se topea zăpada… nu se putea face nimic, având mâinile „legate”, cum s-ar zice.

  Acum, luna februarie e pe sfârșite, zăpada s-a topit și ea și, încet-încet, vremea  dă semne de primăvară. Clopoțeii ghioceilor s-au ofilit deja, dar n-aș putea să vă spun cu exactitate dacă de supărare sau pentru că, pur și simplu, le venise vremea. În această stare de incertitudine puteam, deci, sta liniștită și împăcată cu această situație? Trebuia să fac ceva pentru ghioceii mei, nu-i puteam abandona acuma, când știam unde se află. Așa că, într-o seară, după ce s-a întunecat, am luat sapa mea „de mână”, un vas și, trecând strada, am eliberat ghioceii care, deja-mi imaginam cum zburdă de fericire că exilul lor a luat sfârșit. Parcă-i simțeam în mâini cum se bucură, umplându-mă și pe mine de bucuria lor. Gândindu-mă și la narcise, le-am eliberat și pe ele, că doar tot din grădina mea fuseseră expulzate fără voie. Am dus apoi, în casă, toate florile, spălându-le de „relele” care se agățaseră de ele și le trăgeau „în jos” (frunze, rădăcini de iuliști), căci, trebuiau să stea nițel în carantină, dacă nu voiam să-mi umplu toată grădina de așa ceva.

  Acum, ghioceii și narcisele își trag sufletul și se odihnesc în două jardiniere, bucurându-se de toate avantajele și procedurile unui centru de relaxare. Abia așteaptă să scape de carantină și să-și reia locul binemeritat din grădina mea.

  Deja de câțiva ani și, mai ales, după ce am citit o poveste foarte tristă cu moartea unei păpădii, scrisă de o bună prietenă, în afară de florile pe care le iau din grădină pentru a le duce la cimitir, pe mormântul alor mei, mă bucur de flori doar de la distanță, imaginându-mi cât sunt de fericite acolo, în grădină. Nu rup flori să-mi pun în vază, nici măcar de Duminica Floriilor sau de Sfintele Paști. Și... știți ceva? Sunt și eu la fel de fericită ca și ele...




luni, 20 februarie 2023

mai/m-ai

                            mai

Abia aștept să vină luna mai. 

Mai este ultima lună a primăverii.

Nu mai vine nimeni la noi?

Mai stai până la amiază, te rog!

A zis că se întoarce peste mai multe zile.  

 

                           m-ai

Tu m-ai ajutat întotdeauna.

Ce m-ai speriat!

M-ai bate acum, dacă ai fi în stare...

Stiu că nu m-ai invita și pe mine la ziua ta.

M-ai bârfit pe la toți, deși eu nu te-am supărat niciodată cu nimic.

Ciorba de… chifterișoare

  Încă din copilărie, mama ne obișnuise cu o mâncare mai deosebită la sfârșit de săptămână. Adică, tre’ să simți că e duminică, zi de sărbătoare, ca urmare, mănânci ceva mai bun decât în restul zilelor (pe vremea aceea se lucra și se mergea la școală și sâmbăta, zi scurtă, ce-i drept). Fiind în perioada „Epocii de Aur”, când nu se găsea chiar orice prin magazine, în timpul săptămânii mâncam supă de varză, de cartofi, de salată, de păstăi, ciorbă de fasole, orez cu ciuperci, spanac cu ochiuri, macaroane cu brânză, cartofi sau varză călită și câte alte mâncăruri de acest gen, combinate sau nu, de nu mai știa biata mama ce să mai facă de mâncare. Când era la masă ceva ce nu-mi plăcea, îmi ziceam: „Las’ că cresc io mare și oi mânca numa’ ce-mi place mie!” Între timp, dorința mi s-a îndeplinit, că nu degeaba se spune: „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească!” Ce n-aș da acum să fiu iar copil, să nu mai îmi bat capul cu meniul de fiecare zi… Dar, să revin… Deci, dacă mama gătea în celelalte zile mâncăruri… obișnuite, în zi de sâmbătă, făcea supă cu tăiței sau cu găluște (preferata mea), „carfofi cu sos și cu cărniță” (așa-i ziceam noi, era vorba de cartofi piure cu un sos dulce, de merișoare, cu un gust pe care nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci și cu carne fiartă, de obicei, de vită, dar și de pui atunci când era posibil), cartofi prăjiți cu pulpe de pui, cu șnițele din carne de porc (când băga la măcelărie și se nimerea și mama să stea la rând), pilaf de orez cu ficat... Și, bineînțeles, și ceva dulce, o prăjitură cu măr sau cu brânză, un chec, ceva, acolo, care să marcheze că e duminică… Chiar și acum, după atâția ani de căsnicie, am păstrat acest obicei, ca urmare, de cum se apropie weekendul, deja ne gândim ce am putea găti ceva mai bun decât în restul zilelor.

  Lui Luci, de regulă, îi e mult mai ușor decât mie, când e vorba de mâncare. Se adaptează după ingrediente, adică se uită prin congelator, prin cămară și, în funcție de ce găsește, la final vedem ce iese. El nu se ia după rețete, ca mine. Eu, dacă vreau să gătesc ceva, musai să am în minte produsul finit, pe când Luci e în stare să facă din 3 scobitori felu’ unu, felu’ doi și desert, pe deasupra. Odată, am făcut ceva ce mi-a ieșit foarte bine, nu mai țin minte ce anume, dar știu că am primit laude de la bărbatul meu: „Ai făcut o mâncare așa de bună, de parc-aș fi făcut-o eu!” Vă dați seama ce tare m-am „bucurat”!

  Și uite-așa mă prinde o zi de vineri în care scotocesc să văd ce avem prin congelator... Găsesc o pungă cu carne tocată și deja îmi imaginez ciorba dreasă cu smântână în care plutesc câteva perișoare. N-am făcut niciodată, recunosc că habar n-am cum se face, dar nu avem atâtea cărți de bucate cu rețete mai mult decât dornice de a fi încercate? Ok, cu primul fel am rezolvat. Mai scotocesc și prin alte sertare să văd de un felu’ doi, găsind, într-un final, o caserolă cu ficat de pasăre. Și, iar „ce-mi dă prin gând ideea” de ficat la cuptor cu felii de mere… Gata, am rezolvat! Asta vom găti pentru weekend și scot pungile la dezghețat până a doua zi.

  Sâmbătă, după programul administrativ de dimineață (aspiratul, căci deja ne-am învățat minte, dacă nu se aspiră dimineața, seara nu mai e cine) și micul-dejun ne pregătim de gătit. Luci deja răsfoiește o carte de bucate, căci nici el nu mai făcuse ciorbă de perișoare. Ba sunăm și „expertul” (pe mama lui Luci) să cerem niște sfaturi, adică ce și cum să procedăm. Citind rețeta și auzind la telefon procedura de pregătire a ciorbei „de la A la Z”, Luci e de părere să facem perișoarele fără orez, cică ar fi mai bune. Ok, fără orez le facem, deviem de la rețetă, desigur, dar de obicei, ideile lui Luci se dovedesc a fi, în final, grozav de delicioase, așa că „merg pe mâna lui”...

  Dar… carnea e tare grasă… ar merge mai bine la chiftele. Mai găsesc o jumătate de piept de pui congelat. „Să-l decongelăm și să-l adăugăm la carnea tocată” zic eu cu gândul la perișoare. Dar Luci e de altă părere: „Nu, din pieptul de pui mai bine facem niște șnițele.” Eu, iar intervin: „Păi atunci, facem două tipuri de felul doi, și chiftele, și șnițele? Mai ales că avem și ficatul de pui, nu-l putem congela din nou… Și supă sau ciorbă nu mai facem?” „Nu… facem ce-am hotărât la început…” decide Luci, așa că bagă pieptul de pui înapoi în congelator și ne punem pe treabă. N-avem legume proaspete… Nu-i nimic, punem legume congelate. Dar eu tot stau și mă codesc, imaginându-mi deja cum plutesc în ciorbă, perișoarele alea mustind de grăsime, de nici nu-ți vine să le mănânci. Parcă mi-a și trecut pofta… Încep să aleg cât de cât grăsimea din carnea tocată, dar e „muncă de Sisif” ceea ce vreau să fac. Luci își dă și el cu părerea: „Nu mai alege grăsimea, hai să facem perișoarele și le băgăm la cuptor ca pe chiftele, apoi le scoatem și le băgăm în oală.” „Cum adică, să le coacem întâi?” întreb de parcă n-am înțeles bine. Dar Luci deja aduce cratița în care să le așezăm: „Da, ce-are-a face?” Mai întreb o dată: „Tu ești sigur că facem ciorbă de perișoare? Deja am renunțat la orez, dacă și coacem perișoarele… devin chiftele, se usucă, cum le mai punem apoi în oală?” Dar, ca o soție ascultătoare ce sunt (cam rar mi se întâmplă, recunosc), îi fac pe plac. Nici nu încap toate în cratiță, le înghesui și le mai arajez și la… etaj. Luci ia cratița, pune un capac deasupra și… la cuptor cu ele. Le verifică din când în când, apoi le ia și le zvârle în oală. Trebuie să fiu de acord (din nou) că a avut dreptate, căci, după ce s-au copt nițel „chiftelele” noastre, s-a scurs toată grăsimea de pe ele, fiind numa’ bune de… „perișoare”. La final, am dres ciorba cu smântână și… cam gata, a ieșit o mâncare de să te lingi pe degete, nu altceva…

  Acuma, ne-am „lovit” de o altă problemă, dacă se poate spune așa: totuși, ce mâncare am gătit? Rețeta nu am respectat-o, ba chiar am deviat destul de mult, deși asta e deja ceva obișnuit la noi în familie. Deci, ciorbă de… chiftele, ținând cont că înainte le-am copt nițel în cuptor? Nu, parcă nu merge, nu se potrivește… Ciorbă de… perișoare? Iarăși nu, având în vedere că au suferit un proces de degresare mai întâi, adică au trecut, răbdătoare, pe la „saună” pentru a deveni mai suple, apoi au ajuns în oală… Gata, știu: ciorbă de… chifterișoare! No, de-acuma putem mânca, că știm ce anume băgăm pe sub nas. Hai, pa și… poftă bună!


 


sâmbătă, 18 februarie 2023

Drum bun...

  De ieri, de fapt, de alaltăieri, familia nostră e văduvită de un bun prieten. Noi și, de asemenea, matracucile, am pierdut-o pe vecina preferată. Da, chiar vecina care era întâmpinată de matracuci, cu mare entuziasm, de fiecare dată când trecea prin fața porții noastre în oraș, la piață, la biserică sau, dimpotrivă, în sens opus, spre casă...

  La fiecare nouă întâlnire, vecina noastră avea darul de a face ziua respectivă mai frumoasă, cerul se lumina, chiar de-ar fi fost o zi înnorată. Când ochii ni se întâlneau, un zâmbet îi apărea pe față și o vorbă bună lua naștere pe buzele ei. Ea a fost printre primele vecine de pe stradă care m-au văzut cu bastonul. „Ce-i cu ăla la tine? Uită-te la mine...” și-și dădea mâinile în lături, semn că ea nu poartă așa ceva, cu toate că avea niște ani în spate.

  Chiar dacă nu o cunoșteam foarte bine, ea locuind puțin mai departe de noi, am îndrăgit-o și eu, și matracucile. Doar nu era ea singura vecină care era aclamată și petrecută de-a lungul porții noastre cu mare entuziasm? Nu era ea singura care le dădea matracucilor grisine când venea încărcată de la piață, ca să le facă pe matracuci să înceteze sau, măcar, s-o lase mai moale cu entuziasmul când trece prin fața porții noastre?

  Nu-mi vine să cred că nu o vom mai vedea, că matracucile nu o vor mai petrece spre sau dinspre casă de la un capăt la altul al porții, nu-mi vine să cred că nu o voi mai întâlni în fața casei, salutându-mă călduros și întrebându-mă ce mai fac...

  Niciun alt vecin sau vecină nu îi va putea lua locul în inima mea și a matracucilor, niciun alt vecin sau vecină nu va fi ca ea... Drum bun, draga noastră vecină, noi nu te vom uita!


 

 


marți, 14 februarie 2023

Anosmia

  Nu am știut că aș avea vreo problemă cu mirosul, mai bine zis cu absența lui, decât prin octombrie lui 2018. Adică, până atunci, știam că sunt normală, atât cât poate fi cineva la un an după o operație de carcinom ovarian, mergând periodic la control din trei în trei luni și sperând, la fiecare set de analize, că totul este în regulă.

  Dar, să vă spun cum am descoperit că nu mai am miros... Deci, eram într-un sat cu niște prieteni și, ocolind pe uliță, niște resturi de bălegar, prietena mea zice: „Vai, dar ce tare miroase bălegarul ăsta!” Toți care trec pe lângă resturile „înmiresmate” au aceeași replică, chiar și soțul meu. Când îmi vine mie rândul... trec, dar nu simt niciun miros. „Mă, da’ sensibili mai îs ăștia!” mă gândesc eu. Chiar inspir nițel pe nas, că, na! tre’ să simt și eu „parfumul înmiresmat” de care s-a bucurat toată trupa. Nimic! Trag adânc aer în piept, inspir puternic... același rezultat... Deja un gând îmi încolțește în minte, dar îl alung repede, nu vreau să-mi fac atunci sânge rău și să-mi stric frumusețe de duminică din cauza asta; las’ că mi-oi face probleme după ce ajungem acasă, mâine, în timpul săptămânii... Acum e weekend și... tot nu pot schimba nimic, nu? Oricum, atunci a fost prima dată când am băgat de seamă că n-am simțul olfactiv la purtător.

  După ce ne întoarcem acasă, la câteva zile de la eveniment, încerc să fac niște teste cu parfumurile pe care le aveam în casă, cu ceva ulei de hamuri de-al lui Luci care știam că mirosea puternic a petrol. Acum însă... nimic. Tiiii! Chiar că mi-am pierdut mirosul... Dar unde, când? Cum? S-a întâmplat treptat sau dintr-o dată? Habar n-aveam. La un control, îi spun doamnei doctor care mă liniștește: „Asta-i de la chimioterapie, se întâmplă frecvent să-ți dea simțurile peste cap...” Eu însă, vin imediat cu replica: „Dar n-am făcut chimioterapie!” Doamna doctor nu știe ce să-mi răspundă...

  Trec așa doi ani până mă gândesc să-mi fac un control ORL. Adică, fac înainte niște gafe că...na! cum altfel? Într-o seară, neavând altceva de mâncare, îl întreb pe Luci dacă nu vrea să-i fac niște ochiuri. Ba vrea, cum să nu? Mă pun pe treabă, iau uleiul, torn nițel într-o tigaie, las să se înfierbânte și sparg trei ouă. Și, fiind eu în toiul activității, în exercițiul funcțiunii, vorba aia, numa’ ce-mi strigă Luci din cameră: „Da’ ce faci, murături?” Eu răspund că nu, încă sunt puțin ofticată, adică ce, își bate joc de mine? doar știe foarte bine ce fac, imediat e gata. Dar el năvălește în bucătărie: „Miroase a oțet în toată casa!” Mă uit la tigaie, mă uit la sticla rămasă pe masă, pe care scrie mare, să se vadă de la o poștă: OȚET. Pfii! Am pus oțet în tigaie, în loc de ulei... Și totuși, ochiurile arată foarte apetisant... Degeaba, nici matracucile n-au vrut să guste, le-am aruncat, ce puteam să fac?

  Altă dată, am un început de răceală. Ca să nu ajung la medicamente, mă tratez cu tot felul de leacuri, printre care și propolis. Dimineața, obișnuiesc să iau câteva picături înainte de a mânca și, pentru o eficiență maximă, nici nu mai folosesc zahăr, duc direct sticluța la gură. La fel am făcut și în dimineața aceea când mă grăbeam să merg la serviciu. Nici nu mai aprind becul în bucătărie, mă descurc cu lumina de la plită. Doar că greșesc (din nou) sticluța și, în loc de propolis, trag o dușcă din uleiul de eucalipt. Nici nu pot respira, mă înec efectiv și-mi dau lacrimile instant; cu greu îmi revin... Ei, dacă aveam miros, simțeam că nu e sticluța cu propolis cea pe care am dus-o la gură.

Gata, așa nu se mai poate! Prin vara lui 2020 îmi fac o programare la ORL. Adică, mi-era să nu fie ceva mai grav, vreo tumoră ascunsă, de aici și controalele atât de dese la trei luni, ca nu cumva să apară ceva în altă parte, cancerele astea ovariene fiind tare păcătoase. În timpul consultației, când îmi verifică nasul, dar și gâtul și urechile, îi spun medicului că am avut cu mulți ani în urmă, prin ultima clasă de liceu, sinuzită, cu niște dureri de cap de-mi venea, efectiv, să mă tăvălesc pe jos de durere, căci nu-mi treceau cu nimic; mi se cere să fac ceva raze, nu cumva să fie astupate sinusurile. Sunt de acord să le fac rapid, plătind, normal, căci voiam să știu atunci ce și cum, nu peste o lună, două, trei... Rezultatul este în regulă, dar mă descumpănește, căci eram sigură că asta ar fi fost cauza. Pe biletul de la doctor, la diagnostic scrie anosmie (consultând mai târziu DEX-ul, căci sunt o fire tare curioasă, aflu ce înseamnă: „diminuare sau lipsă a simțului mirosului). Cer un bilet de trimitere pentru un RMN la cap, nu cumva să fie ceva ascuns pe-acolo, printr-un colț al materiei mele „creierale”, gândindu-mă la ceva leziuni, tumori, anevrisme sau cine știe ce... Da, știu, prea multe episoade cu Anatomia lui Grey, dar fie vorba între noi, totuși, câte lucruri nu am învățat de acolo sau din alte filme de acest gen: termeni medicali, proceduri cu denumiri complicate, boli rare (printre care și cea care s-a „îndrăgostit” deja de vreo doi ani jumate, de mine); chiar m-a întrebat un medic, pe când umblam să descopăr de ce anume sufăr, că am făcut, cumva, medicina?

  Ei bine, pentru RMN „la mansardă” am răbdare să aștept trei luni când mi-ar veni rândul să-l fac gratuit căci, între timp, am alte probleme pe cap, boala (cu care mă confrunt și azi) începuse să-și facă simțită prezența și să se accentueze simptomele până la a nu mă mai putea deplasa. Oricum, RMN-ul a ieșit bine, „mansarda” mea fiind în regulă, astfel că doctorii habar nu au nici ei, ce s-a întâmplat cu simțul meu olfactiv, cum de s-a dispersat în neant...

  Ei bine, nici să ai anosmie pe timp de pandemie (no, ni că mi-a ieșit o rimă) nu e un lucru cu care să te lauzi... Taman atunci umblam mai abitir pe la doctori să vedem ce s-a întâmplat cu picioarele mele de nu mai vor să călătorească împreună cu mine ca până atunci și, pe când trebuia să mergem la consultații sau la alte proceduri și analize, nu se intra în spital decât pe bază de declarații în care apărea și invariabil căsuța de completat cu Da sau Nu: v-ați confruntat, în ultimul timp, cu lipsa gustului sau a mirosului? No, ce să răspund afirmativ, că nu mai intram degrabă în spital, ba poate mă băgau și la izolare vreo două săptămâni... Așa că, răspundeam ceea ce trebuie, ca „să dea bine” la declarație, să-mi pot face procedurile și ce mai era nevoie.

  Acum, cu controalele oncologice stau bine, am trecut deja la 6 luni de analize periodice, cu poliradiculonevrita cronică stau la fel de bine, cu tratamente și ce mai e nevoie, doar anosmia a rămas cam la fel. Dar, după 5 ani de lipsă a mirosului, ce să faci... te obișnuiești și cu o astfel de situație. Parfumurile preferate mi le cumpără prietenele mele care-mi știu gusturile, m-am învățat să beau sau să mănânc ceva, dar să nu-i simt decât gustul, nu și aroma și, așa, ca un bonus, nu mă deranjează mirosurile neplăcute. Poate să stea lângă mine și cel mai jegos dintre jegoși, că nu mă deranjează absolut deloc. Când stăm acasă pe terasă și mai vine câte-un iz de la găleata cu îngrășăminte care urmează a fi puse în grădină, eu îmi continui neperturbată băutul cafelei sau, mă rog, ceea ce fac în momentul respectiv, fără să strâmb din nas ca o mofturoasă. Dar, să nu credeți că n-aș vrea să inspir și eu parfumul unei flori, aroma mâncării preferate, a unei cafele aburinde, mirosul de primăvară timpurie, de fân proaspăt cosit sau al unei roșii culese direct din grădină...

  Între timp, am descoperit că nu sunt singura care are această problemă, unii pierzându-și simțul olfactiv din cauza Coronavirusului sau a unei gripe puternice, pe când alții, din cauze necunoscute, la fel ca mine. Și când afli că tu nu ești unicul și irepetabilul sau, mai degrabă, „ciudatul” din cadrul unei familii sau al unui cerc de prieteni, parcă-ți mai vine inima la loc. Din când în când, subconștientul îmi joacă feste, parcă simțind un iz fin din parfumul preferat sau o lumânare parfumată. Atunci, Luci ia sticla de pălincă sau borcanul cu hrean să vadă: nu cumva mi-a revenit mirosul? După ducerea sticlei sau a borcanului la nas, simțind doar un iz de apă stătută, apare și concluzia: încă nu, mai așteptăm... 

 


miercuri, 8 februarie 2023

Infantilă (Horațiu Mălăele)

Eu sunt un om

Tu ești o oamă

Eu sunt un pom

Tu ești o poamă


Eu sunt un coc

Tu ești o cocă

Eu sunt un foc

Tu ești o focă


Eu sunt un par

Tu ești o pară

Eu sunt marfar

Tu ești o gară


Eu sunt un fier

Tu ești o fiere

Eu sunt vier

Tu înviere.

Opri-te, biloaie!

  În vocabularul meu nu există cuvântul „oprește-te!” Nici „stop!”, nici „stai!”, nici „hou!” Adică, atunci când Luci spune vreunul dintre aceste cuvinte, nu reacționez cum ar fi de așteptat, oprind orice acțiune pe care aș întreprinde-o în momentul respectiv, ci parcă intru în transă, nu aud nimic, nu văd nimic, nu spun nimic, ci continui neperturbată cu ceea ce fac. Parcă aș fi surdă la aceste cuvinte, sau, altfel spus, mă comport ca un somnambul. Cam așa am procedat și în povestea pe care o știți deja, cu pisica din cireș, cam așa se pare că procedez și în continuare. Dar… vă las pe voi să conchideți dacă nu-i așa…

  Într-o zi de vară, pe când încă aveam picioare bune, după ce vin de la serviciu, mă apucă hărniceala de a face curat în spatele terasei și a casei, spre vecinul din stânga. Aduc pe terasă și un sac de plastic în care să strâng buruienile smulse, îmi dau jos ochelarii agățați de un șnur la gât ca să nu-i sparg (pe atunci purtam ochelari doar pentru citit) și mă pun pe treabă. Și... cu gândul aiurea la câte-n lună și în stele, strâng eu la buruieni ce strâng până când apare și Luci de la serviciu… Îmi spune că nu se simte prea bine, pare că-l chinuie un început de răceală, nu-i sigur că n-ar avea și febră. După ce-mi dă „raportul”, mă părăsește pentru câteva minute, refugiindu-se în casă. Eu aproape terminasem cu buruienile, așa că mă cațăr pe marginea terasei și mă întind să iau sacul pe care-l lăsasem pe bancă, lângă niște ghivece cu flori. Aveam de gând să termin rapid și să mă duc să-mi „doftoricesc” bărbatul. Dar Luci revine curând și, văzându-mă ce vreau să fac, îmi spune: „Oprește-te, că-ți spargi ochelarii!” căci lângă sacul de plastic îmi lăsasem și ochelarii (ăia la care numa’ ramele costaseră un sfert din salariu, căci doar p-alea mi le-a trebuit). Calculez eu așa... din ochi, „simt” că e-n regulă, și trag în continuare de sac, fără să spun nimic. „Stai, nu mai trage, că-ți zboară ochelarii! Eu… nimic... „Hou! Stai! Stop!” mă atenționează Luci din nou, dar, văzând că nu sunt șanse să mă opresc, recurge la ultima „comandă” pe care o mai știa: „Opri-te, biloaie!” Ei bine, cuvintele par că mă izbesc în plină față și… curios, mă opresc. Expresia pe care o zisese Luci mi-e atât de cunoscută, de familiară, pot spune că am crescut cu ea, tatăl meu obișnuind să o folosească, în diferite contexte, mai mult sau mai puțin corecte. Trebuie să recunosc, n-o mai auzisem de ani de zile, o și uitasem dar, auzind-o acum, parcă ar fi fost rostită de însuși tata. Totuși, nefiind sigur că mă voi opri, Luci întinsese deja mâna să prindă ochelarii care au luat-o la fugă de parcă erau la întrecere și n-ar fi vrut să rămână în urma sacului. Și numa’ ce se aude un zgomot de sticlă spartă și Luci, nervos, începe să-mi țină o pledoarie de parcă eram la tribunal în sala de judecată: cum că eu nu știu să mă opresc când mi se spune, că de-aia l-a zgâriat și pisica pe care a salvat-o din cireș în primăvara trecută că, deși mi-a spus, nici atunci nu m-am oprit (ei, na! că trecem deja la fapte din trecut care n-au nicio legătură cu cazul de față), că nu știe cum să-mi mai spună când e nevoie să mă opresc… Eu totuși, nu înțeleg de ce s-a ambalat așa, căci ochelarii mei sunt întregi. „Dacă-ți spun să te oprești, de ce nu te oprești? N-ai văzut că-ți cădeau ochelarii? Din cauza ta, s-au spart două termometre…”

  Am avut nevoie de câteva explicații în plus ca să înțeleg. Adică, vrând să vadă dacă n-are febră, și-a pus la subsuoară nu unul, ci două termometre de-alea vechi, cu mercur, de pe vremea copilăriei noastre. Și, din cauza lipsei cuvintelor mai sus enumerate în dicționarul meu la purtător, întinzându-se să-mi salveze ochelarii, au căzut termometrele pe ciment și… zob s-au făcut. Ei, că a fost rândul meu să mă ambalez: de ce iese afară când își ia temperatura, când tre’ să stea pe un scaun liniștit și nemișcat ca o statuie pe soclu? De ce nu și-a pus termometru d-ăla electronic, că doară avem? Și, mai ales, dacă tot a vrut termometru cu mercur, de ce și-a pus… două? Ce, voia temperatură în dublu exemplar?

  Am făcut, bineînțeles, amândoi curat, căci pe acolo mai circulă și matracucile și… vă dați seama, n-ar fi fost de preferat să rămână vreo biluță de mercur pe ciment, să se lipească de nasul vreuneia dintre ele și să pățească cine știe ce…

 
La oricâte farmacii a căutat, Luci nu a mai găsit termometre cu mercur, pentru a le înlocui pe cele sparte… A mai luat unul electronic, deși d-ăla aveam deja, încă cu o... rățușcă. Dar, făcând curat în sertarul „cu nimicuri” am mai găsit, rătăcit, ultimul termometru cu mercur de pe vremea bunicii. Nu știu de ce ar crede cineva că ăla ar arăta temperatura mai bine decât cele electronice de acum. Dar, de câte ori își amintește de termometrele sparte, pe Luci îl apucă iar pandaliile la adresa mea cu „Opri-te, biloaie!” singura expresie la care se pare că reacționez...


 


 


vineri, 3 februarie 2023

Mamei (I) -Mircea Micu

Mamă, ești mai frumoasă ca o 

duminică fără sfârșit

când se aude plânsul ierbii

pierând pe câmpul înverzit.

 

Departe, peste vămi de gheață

unde miroase a gutui,

stau stele albe și învață

ruga ta spusă nimănui.

 

Cu cât ne-ndepărtează vremea,

cu cât te uită carnea mea,

eu mă gândesc cu greu la ziua

când nu te voi putea vedea...

 

O, de-aș putea, (dar ce pot oare,

din sărăcia care-o am)

să te întorc din nou la clipa

acelor ani când nu eram...

Intersecția

   Tocmai mă bucuram că, fără a pierde prea mult timp la „Ia-mă, nene!” am reușit să ajung relativ repede în orașul meu, fără vreo altă escală. Camioneta mă mai adusese și altă dată din județul vecin unde îmi aveam serviciul în acel moment. Tipul de la volan era sociabil, povestind câte-n lună și în stele, ceea ce m-a ajutat să nu adorm, cum mi se mai întâmplase și cu alți șoferi fără chef de vorbă. Cu toate că mă lăsa la intrarea în oraș, șoferul având treabă într-un sat, mie îmi convenea; în apropiere era un supermarket cunoscut, cu o stație de troleibuz care m-ar fi dus foarte aproape de casă, la nici cinci minute. Pe când m-am dat jos din mașină, bucurându-mă la gândul că, peste puțin timp, voi savura un prânz delicios și un ceai cald, tocmai potrivit pentru vremea ploioasă de afară, vrând să trec strada pe partea cu supermarketul... am înlemnit... Echipajul de poliție care staționa chiar lângă troiță, vis-a- vis de mine, m-a făcut să-mi piară curajul.

   Mă uit și... nu știu ce să fac. Era o intersecție cu sens giratoriu, în care mașinile vin și pleacă din toate direcțiile, cu cedează trecerea, cu priorități și toate alea, polițiștii urmărind bunul mers al circulației. Doar că pe mine mă încurca teribil. Nu văd nicio trecere de pietoni prin apropiere... cum să ajung pe partea cealaltă a drumului? Oare am și eu vreo prioritate de-asta, ca mașinile? Îmi iau telefonul din geantă și-l sun pe Luci să-l întreb. Nu știe ce să-mi răspundă... „Dar dacă trec strada, chiar de nu este nicio mașină, m-ar putea amenda că am trecut prin loc nepermis?” Nici asta nu știe și nu eram într-o situație în care să-mi permit cheltuieli d-astea... neprevăzute... Mă gândesc acum, după câțiva ani buni de la întâmplare, cum arăta situația dinafară, pentru cei neimplicați: o tipă coboară dintr-o mașină, și, cu geanta pe umăr, plimbându-se în sus și-n jos pe marginea străzii, își face de lucru, vorbind la telefon... Văzusem pe șoseaua de centură destule, ca să-mi fac o idee cam ce însemnau toate astea. Dar atunci nu-mi doream decât să ajung la stația de troleu și, de acolo acasă, cât mai degrabă.

   Stau și cuget ce să fac... După câteva minute bune, o iau spre sat, lăsând orașul în urmă. Merg o bucată bună de drum, tot privind în urmă să văd: sunt încă în vizorul polițiștilor? Când consider că m-am îndepărtat suficient, trec strada și fac cale întoarsă. Acum sunt pe diagonală față de echipajul de poliție care nu dă semne că ar vrea să plece prea curând. Ce să fac... o iau iar din loc, de data aceasta perpendicular. Repet figura dinainte, mergând o bucată bună de drum, apoi, îndepărtându-mă îndeajuns, trec strada și mă întorc înapoi.

   Uf! acum pot s-o iau spre oraș căci, la o mică distanță, văd trecerea de pietoni spre supermarket. Intru în curtea acestuia și îmi spăl pantofii noroiați de la atâta patrulare. Bine că nu m-a luat nimeni la întrebări, văzând că mă tot fâțâi de colo-colo, fără un rost anume. Mă uit la ceas: am pierdut mai mult timp în încercarea de a ajunge pe partea cealaltă a străzii decât tot drumul de la serviciu până în oraș...

PS: îi mulțumesc lui Luci că și-a pus „la lucru” mașinuțele lui și mi-a creat o intersecție asemănătoare...

                După ce m-a lăsat camioneta care s-a dus în treaba ei...
 

             Vedere „de sus” a intersecției, dintr-o dronă... imaginară...
 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...