Intersecția

   Tocmai mă bucuram că, fără a pierde prea mult timp la „Ia-mă, nene!” am reușit să ajung relativ repede în orașul meu, fără vreo altă escală. Camioneta mă mai adusese și altă dată din județul vecin unde îmi aveam serviciul în acel moment. Tipul de la volan era sociabil, povestind câte-n lună și în stele, ceea ce m-a ajutat să nu adorm, cum mi se mai întâmplase și cu alți șoferi fără chef de vorbă. Cu toate că mă lăsa la intrarea în oraș, șoferul având treabă într-un sat, mie îmi convenea; în apropiere era un supermarket cunoscut, cu o stație de troleibuz care m-ar fi dus foarte aproape de casă, la nici cinci minute. Pe când m-am dat jos din mașină, bucurându-mă la gândul că, peste puțin timp, voi savura un prânz delicios și un ceai cald, tocmai potrivit pentru vremea ploioasă de afară, vrând să trec strada pe partea cu supermarketul... am înlemnit... Echipajul de poliție care staționa chiar lângă troiță, vis-a- vis de mine, m-a făcut să-mi piară curajul.

   Mă uit și... nu știu ce să fac. Era o intersecție cu sens giratoriu, în care mașinile vin și pleacă din toate direcțiile, cu cedează trecerea, cu priorități și toate alea, polițiștii urmărind bunul mers al circulației. Doar că pe mine mă încurca teribil. Nu văd nicio trecere de pietoni prin apropiere... cum să ajung pe partea cealaltă a drumului? Oare am și eu vreo prioritate de-asta, ca mașinile? Îmi iau telefonul din geantă și-l sun pe Luci să-l întreb. Nu știe ce să-mi răspundă... „Dar dacă trec strada, chiar de nu este nicio mașină, m-ar putea amenda că am trecut prin loc nepermis?” Nici asta nu știe și nu eram într-o situație în care să-mi permit cheltuieli d-astea... neprevăzute... Mă gândesc acum, după câțiva ani buni de la întâmplare, cum arăta situația dinafară, pentru cei neimplicați: o tipă coboară dintr-o mașină, și, cu geanta pe umăr, plimbându-se în sus și-n jos pe marginea străzii, își face de lucru, vorbind la telefon... Văzusem pe șoseaua de centură destule, ca să-mi fac o idee cam ce însemnau toate astea. Dar atunci nu-mi doream decât să ajung la stația de troleu și, de acolo acasă, cât mai degrabă.

   Stau și cuget ce să fac... După câteva minute bune, o iau spre sat, lăsând orașul în urmă. Merg o bucată bună de drum, tot privind în urmă să văd: sunt încă în vizorul polițiștilor? Când consider că m-am îndepărtat suficient, trec strada și fac cale întoarsă. Acum sunt pe diagonală față de echipajul de poliție care nu dă semne că ar vrea să plece prea curând. Ce să fac... o iau iar din loc, de data aceasta perpendicular. Repet figura dinainte, mergând o bucată bună de drum, apoi, îndepărtându-mă îndeajuns, trec strada și mă întorc înapoi.

   Uf! acum pot s-o iau spre oraș căci, la o mică distanță, văd trecerea de pietoni spre supermarket. Intru în curtea acestuia și îmi spăl pantofii noroiați de la atâta patrulare. Bine că nu m-a luat nimeni la întrebări, văzând că mă tot fâțâi de colo-colo, fără un rost anume. Mă uit la ceas: am pierdut mai mult timp în încercarea de a ajunge pe partea cealaltă a străzii decât tot drumul de la serviciu până în oraș...

PS: îi mulțumesc lui Luci că și-a pus „la lucru” mașinuțele lui și mi-a creat o intersecție asemănătoare...

                După ce m-a lăsat camioneta care s-a dus în treaba ei...
 

             Vedere „de sus” a intersecției, dintr-o dronă... imaginară...