Zile dulci din… copilărie...

   Ce ne mai bucuram când verișoara noastră era lăsată de mătușa, sora mamei, să doarmă la noi câteva zile pe timpul vacanței de vară… Nu eram chiar atât de micuțe, aveam vreo opt-nouă ani, dar era o adevărată sărbătoare: dormeam împreună (vorba vine, dormeam, că povesteam vrute și nevrute până târziu în noapte), mâncam împreună, râdeam împreună… Partea asta, cu râsul, pe cât de tare ne distra pe noi, pe atât de tare o enerva pe mama.

  Mama era contabilă la CEC și lucra în schimburi, dar tare ciudat: o zi pe dimineață, o zi pe după-masă. Astfel, când era dimineața acasă și ne așezam cu toții la masă (bine, în afară de tata care era la serviciu la acea oră), era de ajuns să mă uit la Cristina, verișoara mea, sau ea la mine și ne apuca râsul instant, „brusc și subit”. Mama ne ridica de la masă și ne trimitea pe amândouă la baie până ne liniștim. Acolo, mai dădeam o porție zdravănă de râs (nici n-aveam nevoie de vreun motiv), după care ne întrebam una pe alta: „Gata? Putem pleca?” Dar, ca un făcut, pe când ajungeam înapoi la masă, începeam iar. Uneori, nici nu mai apucam să ne așezăm pe scaun, că făceam stânga-mprejur, înapoi în baie, printre hohote de râs. Apoi, mai era și frate-meu care ne făcea să râdem. Trebuia doar să se încrunte puțintel pe furiș, să scoată limba, să facă niște mutre comice, ca noi, spășite după pedeapsă, să izbucnim iar în râs și s-o pornim către baie, de data asta fără să ne mai zică mama. Lucru curios însă, nu-mi amintesc ca el să fi fost pedepsit, nu știu, cred că putea să se abțină să nu râdă în hohote ca noi, „gaițele”…

  Pe când mama mergea la serviciu, pe după-masă, fratele meu, fiind mai mare, mergea cu prietenii lui la pescuit, la locurile lor de joacă unde noi, zicea mama, nu avem ce căuta. Dar ne găseam noi ceva de făcut, nici vorbă de plictiseală: mergeam la bunica să vedem dacă nu s-a încălzit apa din vana de tablă. Cu câteva zile înainte, o scosese afară de și-a spălat niște covoare, apoi, nescăpând de gura noastră, a umplut-o cu apă curată și a lăsat-o să se încălzească la soare. Nici nu conta dacă nu era nimeni acasă, că doar „piscina” era afară. Ne luam câte un prosop și, în costum de baie, ne înființam acolo. Apa nu era prea caldă și, dacă ne băgam amândouă deodată, nu prea aveam loc de… înotat, ba, mai mult, ne apuca dârdâiala. No, stai că nu-i bine... Am făcut altfel, ne-am înțeles să intrăm pe rând și să încercăm să ne zbenguim în apă, să ne jucăm, ca să nu ne mai fie frig. Oricum, afară era peste 30 de grade, deci era ok. Așa am făcut și parcă nu am mai fi ieșit din apă, să lăsăm locul celeilalte care era la rând. Dădeam din mâini și din picioare, „înotam” pe burtă, pe spate, udam totul în jur. După ce ne înmuiam bine, ne ștergeam cu prosoapele, apoi, lipa-lipa, cu picioarele goale, traversam curtea până acasă. Ne dădeam cu bronzol dintr-o sticluță expirată deja de ani de zile (rămasă, probabil, de când fusesem la mare) și ne urcam pe garaj să facem plajă. Ne luam o pătură cu noi, o sticlă cu apă, ceva de ronțăit și… a noastră era întreaga lume. Ne simțeam de parcă eram la ștrand. Nu cred că se distra mai fain frate-meu cu prietenii lui...

   Spre seară, pe când se întorcea și el de pe drumuri, făceam discotecă. Tata dormea de mult, fiind puțin „afumat”, așa că ne puneam plăci de vinil la pick-up: Olimpia Panciu, Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, ba o mai dădeam și pe populară, că plăci aveam destule și cântam, și dansam, ce mai… petrecere în toată regula. După ce ne plictiseam, ne jucam altceva, aveam un joc tare simpatic: ne urcam pe soba de teracotă și de-acolo săream în pat. Mamă, ce fain era jocul ăsta! De-abia așteptam să ne vină rândul să ne cățărăm cum putem, fiecare, și să ne dăm drumul de-acolo, de pe sobă, cu cât mai multă forță. Eh, s-au mai rupt, în timp, și niște arcuri de la pat, dar ce mai contează? Când venea mama acasă, noi, „îngerașii”, rupți de oboseală, dormeam deja demult, în frunte cu tata. Și astfel, mai trecea o zi de vacanță…

  În dimineața următoare, mama era la serviciu. Cu toate că ea ne lăsa întotdeauna micul-dejun pregătit, noi am fi mâncat altceva și, fratele meu, mare meșter bucătar, ne făcea clătite. Întorcea clătitele prin aer în tigaie… știi cum? mai ceva ca un master chief… Normal, și noi voiam să facem clătitele să zboare! Frate-meu, un bun profesor, ne explica mai întâi partea cu teoria, apoi ne punea la practică. Și așa de frumos zburau și clătitele noastre... încă la o înălțime mai mare decât la el; doar că… nu mai nimereau tigaia, ajungând cu partea necoaptă pe covor. Noi rămâneam stană de piatră cu tigaia în mână, nițel aplecate de spate, uitându-ne la clătita de pe jos ca la a opta minune a lumii. Cosmin se repezea și lua clătita, o zvârlea în tigaie și… nici nu mai conta pe unde s-a perindat până a ajuns să fie umplută cu gem de căpșuni... Ce bună mai era!

  Apoi, luam la rând hainele mamei din șifonier și dulăpiorul cu pantofi și ne găteam să facem parada modei. Ce fain patrulam noi, pe „scenă”, țanțoșe, cu fel de fel de ținute, cu mărgelele de nuntă ale mamei, cu saboți ori sandale cu toc… Ne mai împiedicam în țoale, mai târșâiam picioarele, că saboții erau cam mari pentru noi, dar nu ne lăsam, doar eram pe scenă, nu? Trebuia să ne terminăm reprezentația și să stârnim aplauze (imaginare, ce-i drept, că în afară de noi, nu mai era nimeni să ne admire). Sau ne jucam de-a frizerul, tare ne mai plăcea să ne facem tot felul de frizuri, care mai de care mai sofisticate, precum vedeam și noi în revista „Cinema” că erau coafate vedetele din vremea Epocii de Aur. Verișoara mea chiar l-a tuns pe fratele meu, lăsându-i și niște goluri în cap, dar asta s-a întâmplat peste câțiva ani, când era și ea mai „expertă” într-ale frizeriei, mânuind foarfeca cu mai mult curaj (poate nițel cam prea mult)...

  Ce fain era și cănd ne jucam „Tupu”, că aveam voie să ne ascundem în toate camerele și prin toate dulapurile... Sau... „Mâță” cu pernele... Atunci se mai întâmplau și accidente când, în loc să ne nimerim pe vreunul dintre noi, nimeream taman vaza sau vreun bibelou. Dar ce, noi eram de vină, cine le-o fi pus acolo, în calea noastră? Totuși, aveam grijă să ascundem toate „urmele”, că, vorba aia, ce nu știi, nu te afectează, nu? Și, pe când era ora să se întoarcă mama de la serviciu, totul era pus la loc, în ordine, „lună și bec”, și noi cuminți din cale-afară… Foarte „conștiincioși” cu toții, citeam din lista de lecturi ce o primisem de la școală că, na!, în vacanță mai tre’ să faci și teme, nu te poți juca chiar tot timpul...

  Of, și ce repede treceau cele câteva zile de vacanță, cu verișoara noastră la noi, că nici nu apucam să facem chiar tot ce ne trecea prin cap… Atunci, ne îmbrățișam și ne promiteam că n-o să treacă mult până la următoarea întâlnire, când o să ne distrăm și mai bine ca acum… dacă era posibil așa ceva…