Drum bun...

  De ieri, de fapt, de alaltăieri, familia nostră e văduvită de un bun prieten. Noi și, de asemenea, matracucile, am pierdut-o pe vecina preferată. Da, chiar vecina care era întâmpinată de matracuci, cu mare entuziasm, de fiecare dată când trecea prin fața porții noastre în oraș, la piață, la biserică sau, dimpotrivă, în sens opus, spre casă...

  La fiecare nouă întâlnire, vecina noastră avea darul de a face ziua respectivă mai frumoasă, cerul se lumina, chiar de-ar fi fost o zi înnorată. Când ochii ni se întâlneau, un zâmbet îi apărea pe față și o vorbă bună lua naștere pe buzele ei. Ea a fost printre primele vecine de pe stradă care m-au văzut cu bastonul. „Ce-i cu ăla la tine? Uită-te la mine...” și-și dădea mâinile în lături, semn că ea nu poartă așa ceva, cu toate că avea niște ani în spate.

  Chiar dacă nu o cunoșteam foarte bine, ea locuind puțin mai departe de noi, am îndrăgit-o și eu, și matracucile. Doar nu era ea singura vecină care era aclamată și petrecută de-a lungul porții noastre cu mare entuziasm? Nu era ea singura care le dădea matracucilor grisine când venea încărcată de la piață, ca să le facă pe matracuci să înceteze sau, măcar, s-o lase mai moale cu entuziasmul când trece prin fața porții noastre?

  Nu-mi vine să cred că nu o vom mai vedea, că matracucile nu o vor mai petrece spre sau dinspre casă de la un capăt la altul al porții, nu-mi vine să cred că nu o voi mai întâlni în fața casei, salutându-mă călduros și întrebându-mă ce mai fac...

  Niciun alt vecin sau vecină nu îi va putea lua locul în inima mea și a matracucilor, niciun alt vecin sau vecină nu va fi ca ea... Drum bun, draga noastră vecină, noi nu te vom uita!