Exilul ghioceilor

 Primisem, cu mulți ani în urmă, de la o fostă colegă de serviciu, niște ghiocei care înfloreau foarte devreme, încă din ianuarie. Pe vremea aceea, nu am văzut la nimeni în grădină ghiocei înfloriți atât de timpuriu în afară de noi, mai ales dacă iarna era săracă în omăt. Atunci, își ridicau din pământul rece trupușorul lor firav și, delicați, dar curajoși din cale-afară, zâmbeau cu toată fața soarelui care râdea și el fericit. Când treceai pe stradă, pe lângă grădina noastră, imposibil ca ghioceii mei să nu îți smulgă un zâmbet de pe chip, oricât de cătrănit ai fi fost.

  Într-un an, pe când ghioceii mei erau, ca de obicei, înfloriți, o vecină, educatoare fiind, mă roagă să-i împrumut ghioceii, căci avea inspecție la grădiniță. Doar cât îi pune într-un ghiveci și, după inspecție, mi-i aduce înapoi. Puteam să n-o ajut, dacă mă rugase? Nu puteam, astfel că i-am scos și i-am dat, nu fără o mică strângere de inimă. Dacă n-o să-i mai văd, dacă nu-i mai aduce înapoi? Dar, degeaba îmi făcusem griji, căci după câteva zile, ghioceii mi-au fost returnați cu mari mulțumiri din partea vecinei care a avut succes cu inspecția (îi spusesem, de altfel, să-și ia și ea câțiva, să aibă în grădina ei). Atunci, pe cei rămași, i-am împărțit în două, plantându-i de-o parte și de alta a grădinuței. Ce mare bucurie mă cuprindea și pe mine când îi vedeam, an de an, cum își scot căpșorul din plapuma albă care se subția pe zi ce trece, până când apăreau, puri și imaculați, în toată splendoarea lor...

  Anul acesta, în ianuarie, și-au facut apariția doar o parte dintre ghiocei, aceia din dreapta grădinii. M-am tot perindat pe la marginea gardului, m-am tot benoclat prin grădină să văd cam pe unde-s ceilalți… Nimic, nici urmă de ei… Cu durere în suflet, am ajuns la concluzia că, anul trecut, pe la începutul verii, pe când veniseră cei de la Vital de au schimbat țevile de la canalizare și apă, săpând în grădină până la bazinul unde aveam contorul, or fi atins și scos și bulbii de la ghiocei, căci, după plecarea muncitorilor care au săpat (tocmai după ce plantasem și udasem câteva zile la rând niște flori până s-au „prins”), am găsit bulbi aruncați prin grădină de la narcise, lalele, zambile… cine știe unde or fi „zburat” și sărmanii mei ghiocei… Dar, într-o zi, tocmai pe când mă gândeam (oare pentru a câta oară?) la toate astea, aruncându-mi ochii în afara curții, pe stradă… am înlemnit… Ghioceii mei dragi mă priveau, mirați din cale-afară, peste drum de frații lor din grădină. Parcă mă întrebau, nedumeriți și îndurerați, ce vină li se atribuie de au fost expulzați fără milă, excluși, exilați din locul lor de baștină, unde fuseseră atât de fericiți, ani la rând.

  Mi-am amintit cum, în primăvara trecută, soțul meu a scos din grădină o parte dintre irișii care s-au înmulțit peste măsură și i-a plantat peste drum de casa noastră, acolo unde locul era invadat de ani de zile de o plantă deosebit de invazivă, iulișca, de care nu puteam să ne debarasăm. Aveam de gând să umplem locul cu iriși și poate că în acest fel, se vor mai rări și iuliștile. Doar așa îmi explic cum or fi putut ajunge acolo și ghioceii mei, împreună cu rădăcinile de iriși.

  Au înflorit și ei, asemenea fraților lor din grădina mea, dar peste drum, unde au ajuns deja de vreo nouă luni de zile, fără ca eu să-mi dau seama. La o anumită distanță de ei, se aflau, în aceeași situație de exilare, și niște narcise, bănuind că au ajuns acolo în același fel.

  Anul acesta, nici gerul Bobotezei nu mai era ca în anii trecuți, căci ghioceii mei temerari s-au pus pe înflorit și, în aceeași perioadă, au ieșit să vadă cam ce-i pe-afară și celelalte flori de primăvară, narcisele și suratele lor, domnișoarele zambile. După câteva săptămâni de temperaturi primăvăratice chiar și de 20 de grade, luna februarie s-a pus pe îngheț, pe ninsoare, stratul de zăpadă ajungând de vreo 20 de centimetri, iarna parcă nevrând să rămână datoare cu ceva. Strada a fost curățată de o mașină de deszăpezire, muntele de omăt găsindu-și loc de odihnă taman peste… ghioceii mei (de parcă nu le fusese de-ajuns suferința exilului). În fiecare zi mă gândeam la o soluție de scăpare pentru ei, dar până nu se topea zăpada… nu se putea face nimic, având mâinile „legate”, cum s-ar zice.

  Acum, luna februarie e pe sfârșite, zăpada s-a topit și ea și, încet-încet, vremea  dă semne de primăvară. Clopoțeii ghioceilor s-au ofilit deja, dar n-aș putea să vă spun cu exactitate dacă de supărare sau pentru că, pur și simplu, le venise vremea. În această stare de incertitudine puteam, deci, sta liniștită și împăcată cu această situație? Trebuia să fac ceva pentru ghioceii mei, nu-i puteam abandona acuma, când știam unde se află. Așa că, într-o seară, după ce s-a întunecat, am luat sapa mea „de mână”, un vas și, trecând strada, am eliberat ghioceii care, deja-mi imaginam cum zburdă de fericire că exilul lor a luat sfârșit. Parcă-i simțeam în mâini cum se bucură, umplându-mă și pe mine de bucuria lor. Gândindu-mă și la narcise, le-am eliberat și pe ele, că doar tot din grădina mea fuseseră expulzate fără voie. Am dus apoi, în casă, toate florile, spălându-le de „relele” care se agățaseră de ele și le trăgeau „în jos” (frunze, rădăcini de iuliști), căci, trebuiau să stea nițel în carantină, dacă nu voiam să-mi umplu toată grădina de așa ceva.

  Acum, ghioceii și narcisele își trag sufletul și se odihnesc în două jardiniere, bucurându-se de toate avantajele și procedurile unui centru de relaxare. Abia așteaptă să scape de carantină și să-și reia locul binemeritat din grădina mea.

  Deja de câțiva ani și, mai ales, după ce am citit o poveste foarte tristă cu moartea unei păpădii, scrisă de o bună prietenă, în afară de florile pe care le iau din grădină pentru a le duce la cimitir, pe mormântul alor mei, mă bucur de flori doar de la distanță, imaginându-mi cât sunt de fericite acolo, în grădină. Nu rup flori să-mi pun în vază, nici măcar de Duminica Floriilor sau de Sfintele Paști. Și... știți ceva? Sunt și eu la fel de fericită ca și ele...