Ciorba de… chifterișoare

  Încă din copilărie, mama ne obișnuise cu o mâncare mai deosebită la sfârșit de săptămână. Adică, tre’ să simți că e duminică, zi de sărbătoare, ca urmare, mănânci ceva mai bun decât în restul zilelor (pe vremea aceea se lucra și se mergea la școală și sâmbăta, zi scurtă, ce-i drept). Fiind în perioada „Epocii de Aur”, când nu se găsea chiar orice prin magazine, în timpul săptămânii mâncam supă de varză, de cartofi, de salată, de păstăi, ciorbă de fasole, orez cu ciuperci, spanac cu ochiuri, macaroane cu brânză, cartofi sau varză călită și câte alte mâncăruri de acest gen, combinate sau nu, de nu mai știa biata mama ce să mai facă de mâncare. Când era la masă ceva ce nu-mi plăcea, îmi ziceam: „Las’ că cresc io mare și oi mânca numa’ ce-mi place mie!” Între timp, dorința mi s-a îndeplinit, că nu degeaba se spune: „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească!” Ce n-aș da acum să fiu iar copil, să nu mai îmi bat capul cu meniul de fiecare zi… Dar, să revin… Deci, dacă mama gătea în celelalte zile mâncăruri… obișnuite, în zi de sâmbătă, făcea supă cu tăiței sau cu găluște (preferata mea), „carfofi cu sos și cu cărniță” (așa-i ziceam noi, era vorba de cartofi piure cu un sos dulce, de merișoare, cu un gust pe care nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci și cu carne fiartă, de obicei, de vită, dar și de pui atunci când era posibil), cartofi prăjiți cu pulpe de pui, cu șnițele din carne de porc (când băga la măcelărie și se nimerea și mama să stea la rând), pilaf de orez cu ficat... Și, bineînțeles, și ceva dulce, o prăjitură cu măr sau cu brânză, un chec, ceva, acolo, care să marcheze că e duminică… Chiar și acum, după atâția ani de căsnicie, am păstrat acest obicei, ca urmare, de cum se apropie weekendul, deja ne gândim ce am putea găti ceva mai bun decât în restul zilelor.

  Lui Luci, de regulă, îi e mult mai ușor decât mie, când e vorba de mâncare. Se adaptează după ingrediente, adică se uită prin congelator, prin cămară și, în funcție de ce găsește, la final vedem ce iese. El nu se ia după rețete, ca mine. Eu, dacă vreau să gătesc ceva, musai să am în minte produsul finit, pe când Luci e în stare să facă din 3 scobitori felu’ unu, felu’ doi și desert, pe deasupra. Odată, am făcut ceva ce mi-a ieșit foarte bine, nu mai țin minte ce anume, dar știu că am primit laude de la bărbatul meu: „Ai făcut o mâncare așa de bună, de parc-aș fi făcut-o eu!” Vă dați seama ce tare m-am „bucurat”!

  Și uite-așa mă prinde o zi de vineri în care scotocesc să văd ce avem prin congelator... Găsesc o pungă cu carne tocată și deja îmi imaginez ciorba dreasă cu smântână în care plutesc câteva perișoare. N-am făcut niciodată, recunosc că habar n-am cum se face, dar nu avem atâtea cărți de bucate cu rețete mai mult decât dornice de a fi încercate? Ok, cu primul fel am rezolvat. Mai scotocesc și prin alte sertare să văd de un felu’ doi, găsind, într-un final, o caserolă cu ficat de pasăre. Și, iar „ce-mi dă prin gând ideea” de ficat la cuptor cu felii de mere… Gata, am rezolvat! Asta vom găti pentru weekend și scot pungile la dezghețat până a doua zi.

  Sâmbătă, după programul administrativ de dimineață (aspiratul, căci deja ne-am învățat minte, dacă nu se aspiră dimineața, seara nu mai e cine) și micul-dejun ne pregătim de gătit. Luci deja răsfoiește o carte de bucate, căci nici el nu mai făcuse ciorbă de perișoare. Ba sunăm și „expertul” (pe mama lui Luci) să cerem niște sfaturi, adică ce și cum să procedăm. Citind rețeta și auzind la telefon procedura de pregătire a ciorbei „de la A la Z”, Luci e de părere să facem perișoarele fără orez, cică ar fi mai bune. Ok, fără orez le facem, deviem de la rețetă, desigur, dar de obicei, ideile lui Luci se dovedesc a fi, în final, grozav de delicioase, așa că „merg pe mâna lui”...

  Dar… carnea e tare grasă… ar merge mai bine la chiftele. Mai găsesc o jumătate de piept de pui congelat. „Să-l decongelăm și să-l adăugăm la carnea tocată” zic eu cu gândul la perișoare. Dar Luci e de altă părere: „Nu, din pieptul de pui mai bine facem niște șnițele.” Eu, iar intervin: „Păi atunci, facem două tipuri de felul doi, și chiftele, și șnițele? Mai ales că avem și ficatul de pui, nu-l putem congela din nou… Și supă sau ciorbă nu mai facem?” „Nu… facem ce-am hotărât la început…” decide Luci, așa că bagă pieptul de pui înapoi în congelator și ne punem pe treabă. N-avem legume proaspete… Nu-i nimic, punem legume congelate. Dar eu tot stau și mă codesc, imaginându-mi deja cum plutesc în ciorbă, perișoarele alea mustind de grăsime, de nici nu-ți vine să le mănânci. Parcă mi-a și trecut pofta… Încep să aleg cât de cât grăsimea din carnea tocată, dar e „muncă de Sisif” ceea ce vreau să fac. Luci își dă și el cu părerea: „Nu mai alege grăsimea, hai să facem perișoarele și le băgăm la cuptor ca pe chiftele, apoi le scoatem și le băgăm în oală.” „Cum adică, să le coacem întâi?” întreb de parcă n-am înțeles bine. Dar Luci deja aduce cratița în care să le așezăm: „Da, ce-are-a face?” Mai întreb o dată: „Tu ești sigur că facem ciorbă de perișoare? Deja am renunțat la orez, dacă și coacem perișoarele… devin chiftele, se usucă, cum le mai punem apoi în oală?” Dar, ca o soție ascultătoare ce sunt (cam rar mi se întâmplă, recunosc), îi fac pe plac. Nici nu încap toate în cratiță, le înghesui și le mai arajez și la… etaj. Luci ia cratița, pune un capac deasupra și… la cuptor cu ele. Le verifică din când în când, apoi le ia și le zvârle în oală. Trebuie să fiu de acord (din nou) că a avut dreptate, căci, după ce s-au copt nițel „chiftelele” noastre, s-a scurs toată grăsimea de pe ele, fiind numa’ bune de… „perișoare”. La final, am dres ciorba cu smântână și… cam gata, a ieșit o mâncare de să te lingi pe degete, nu altceva…

  Acuma, ne-am „lovit” de o altă problemă, dacă se poate spune așa: totuși, ce mâncare am gătit? Rețeta nu am respectat-o, ba chiar am deviat destul de mult, deși asta e deja ceva obișnuit la noi în familie. Deci, ciorbă de… chiftele, ținând cont că înainte le-am copt nițel în cuptor? Nu, parcă nu merge, nu se potrivește… Ciorbă de… perișoare? Iarăși nu, având în vedere că au suferit un proces de degresare mai întâi, adică au trecut, răbdătoare, pe la „saună” pentru a deveni mai suple, apoi au ajuns în oală… Gata, știu: ciorbă de… chifterișoare! No, de-acuma putem mânca, că știm ce anume băgăm pe sub nas. Hai, pa și… poftă bună!