dune
Erau acolo dune de nisip ca în Sahara.
Vântul formase dune peste care greu puteai trece.
Am auzit că a apărut ecranizarea romanului „Dune” de Frank Herbert.
Nu știa ce înseamnă „dune”, așa că a căutat în dicționar.
Dacă te sperie niște dune de nisip, atunci ar fi mai bine să renunți la călătorie...
du-ne
Du-ne repede la teatru!
Nu căuta să ne înșeli, ci du-ne până unde ne-ai promis!
„Du-ne” conține două părți de vorbire diferite.
Acuma, dacă tot te-ai pornit, du-ne și pe noi!
Din bucata mea de pâine
Am crescut un om și-un câine,
Omul azi m-a părăsit,
S-a dus și n-a mai venit,
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.
Doar câinele mi-a rămas,
Mă apără de necaz,
Nu doarme zi, și nici noapte,
Mă păzește cu dreptate.
Îl bat și îl dau afară,
Sare gardul, vine iară.
Omul e și dușmănos,
Chiar de vorbește frumos,
Te vorbește-n față bine
Și-n spate lovește-n tine.
Ce ai, omule, cu mine?
Nu-ți fac nici o stricăciune.
Când am bani și o duc bine
Toată lumea e cu mine,
De n-am bani și o duc rău,
Nici cel neam nu-i neamul meu.
Și atunci, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i câine?
Lumea înconjurătoare este atât de minunată! Cu toate ființele necuvântătoare care îi întregesc frumusețea, cu toate florile, păsările, chiar și cu gâzele care fac parte din ea... Și avem atât de multe de învățat de la ele… Nu trebuie decât să ne ridicăm ochii de la treaba noastră zilnică, să luăm o pauză de la rutina de zi cu zi și să încercăm să le observăm o clipă ca să ne dăm seama că lecțiile pe care ni le oferă gratuit tot ce face parte din natură, din lumea înconjurătoare, sunt deosebit de prețioase.
Cât de fericiți sunt patrupezii când te trezești dimineața sau te trezesc ei, spălându-te pe ochi, pe față… Cum zburdă pe lângă tine, când știu că e ora de plimbare, de luat masa, ora de joacă, ora de smotoceală… Cât de mult se bucură când te întorci de la serviciu, de la cumpărături, de oriunde ai fi fost plecat, lipsind chiar și o mică perioadă de timp, de parcă ai fi lipsit o lună întreagă… Și, oricât de stresat ai fi, de supărat, când ești întâmpinat, de cum intri pe poarta sau pe ușa casei, de patru piciorușe care freamătă nerăbdătoare, de o codiță care flutură ca un steguleț în toate direcțiile, chipul ți se luminează, un zâmbet ți se întipărește pe față și uiți de toate supărările, de toate grijile, măcar pentru o vreme… Fac și ei, nu zic nu, o grămadă de năzbâtii, îi cerți, dar ce noroc că lor le trece supărarea imediat, uită, nu țin mânie, cum facem noi, oamenii. Unde mai pui la socoteală și faptul că sunt în stare să te apere chiar cu prețul vieții în caz de pericol...
Pisicile, cu toate că sunt mai independente decât câinii, simt și ele nevoia de dragoste, de a fi luate în brațe, de a fi mângâiate, răsplătindu-te cu un „motoraș” care vibrează constant, fără a avea nevoie de baterii. Studiile chiar au demonstrat că ele se așază pe locul bolnav, exact unde te doare, că „împrumută” boala stăpânului, că preiau și ele, asemenea patrupezilor, energia negativă pe care o simt că plutește în jurul tău. Ar fi capabil cineva de un astfel de sacrificiu? Apoi, cum știe o pisică să se alinte, nu știe nimeni...
Păsările, an de an, recondiționează și muncesc la cuiburile lor pentru puii care vor veni, ca aceștia să fie cât mai protejați de frig, de ploaie sau de prea multă căldură… Nu se plâng că e greu să facă asta constant, când e nevoie, ci o fac cu drag și așa, ca un bonus, cântă de dimineața până seara. Când familia se mărește, au cea mai mare grijă pentru nou-veniții pe lume, îi învață tot ce e nevoie pentru a putea supraviețui singuri, pentru a putea să-și facă propria lor familie, pentru a putea să-și împlinească menirea… Și, crede-mă, dacă te-ai trezi într-o dimineață fără trilul vrăbiuțelor, al guguștiucilor și al celorlalte înaripate (unele mai talentate ca altele), ai simți imediat diferența.
Florile încearcă și ele să crească frumoase și sănătoase, să se înveșmânteze minunat în perioada înfloririi, răsplătindu-te cu frumusețea lor fără seamăn, cu parfumul lor deosebit… Prin asta, nu înseamnă că și ele își împlinesc astfel, menirea? Nu cred că există om care să nu se fi bucurat la vederea unei flori deosebite, nici măcar cei întunecați la suflet care consideră că nu au nimic de învățat de la nimeni...
În ce privește lumea gâzelor, vreau să mă opresc puțin și aici, alegând dintre acestea fluturii, preferații mei. Nu întâmplător pe unul dintre patrupezii mei îl cheamă Flutur. Fiind de toate mărimile, de la fluturi mititei până la fluturi mari cât palma, de toate culorile și nuanțele, de la albi, galbeni, albaștri, până la fluturi cu diferite culori pe aripile lor delicate, aceste gâze minunate ne atrag atenția mai ales în zilele însorite când îi vedem zglobii, alergând veseli printre flori. Cât durează viața unui fluture? Prea puțin, aș zice eu. Cu toate acestea, nu am văzut vreodată un fluture care să se lamenteze că viața lui este prea scurtă, că s-a născut într-un loc nepotrivit sau într-un timp nepotrivit. El doar zboară printre flori și albine, se bucură de nectarul florilor, de fructele dulci, se bucură de scurta lui viață, neprecupețind nicio clipă și ne încântă pe noi cu frumusețea lor deosebită, cu gingășia lor.
Astfel, după cum spuneam, lecții de viață ne oferă natura, cu tot ce face parte din ea, în fiecare zi. Întrebarea este: învățăm ceva din toate aceste lecții? Tare mi-e teamă, însă, că răspunsul n-ar fi unul potrivit...
Matracucul s-a supărat pe mine și încă nu i-a trecut… Nu-mi vine să cred că încă îl mai ține supărarea, după ce a trecut deja o zi de când l-a apucat… Adică, eu nici nu înțeleg de ce s-a supărat. În prima fază, nici nu mi-am dat seama de asta, însă a fost el destul de clar, încât să-mi atragă atenția asupra acestui lucru.
Dar… să vă spun ce s-a întâmplat… Ieri după-masă, pe când tocmai făceam ceva de mâncare, primesc un telefon de la o prietenă: „Salut! Ești acasă? Vezi că venim până la tine!” Afară turna cu găleata, aveam mâncare la gătit și pe plită și în cuptor, matracucile ședeau cumințele pe canapeaua lor din bucătărie… Noi nu prea primim vizite, mai ales așa, inopinat… Adică, nu zic că nu se întâmplă, doar că se întâmplă destul de rar… Și, știți și voi, când așteptați pe cineva, vă pregătiți puțin, nu-l așteptați chiar cu mâna goală, adică, cu masa goală, aveți la îndemână un suc, o prăjitură, ceva acolo… Acuma… na! nu puteam să zic că nu-s acasă, dacă eram, mai ales pe o vreme ca asta… unde aș fi putut să fiu? Apoi, sincer, îmi făcea plăcere această vizită, nu mă mai întâlnisem cu prietenii mei de anul trecut din vară, deși vorbim la telefon aproape zilnic.
Am dat o fugă (vorba vine, „fugă”) până la poartă cu umbrela să descui, căci îmi imaginam că sunt în fața casei și nu-i frumos să lași musafirii să aștepte în stradă, mai ales pe o vreme ca asta… Bun, încă nu sosiseră… Începusem să mă agit, iar matracucile m-au simțit imediat. Au sosit musafirii și, cum matracucile erau amândouă înăuntru și, chiar nu îmi doream un concert, am deschis ușa și l-am scos pe Flutur pe terasă. Capucino tocmai începuse primele acorduri dintr-o arie sofisticată, dar când a văzut matracucul expulzat afară, s-a liniștit pe dată.
Prietenii mei nu au stat mai mult de o jumătate de oră. I-am dat un alt tricou prietenei mele, uscătorul de păr… am avut niște crackers, ceva suc, apă mai mult plată decât minerală, bombonele, chiar și trei prăjiturele ambalate individual… Deci, din punct de vedere al primirii unor musafiri, era ok. Pe când să plece, mă gândisem să fac rocada în același sens, să bag matracucul pe unde l-am scos, deci tot de pe terasă și prietenii mei să iasă pe unde au intrat. Ei, aș! credeți că a mai vrut Flutur să intre, când cineva străin ieșea pe ușa din față? Ce puteam să fac, deși ploaia încetase și ieșise deja soarele, m-am înarmat cu umbrela și am petrecut musafirii până la poartă, ținându-l pe Flutur la distanță, nu cumva să se trezească vreunul dintre prietenii mei cu un „autograf” (știm deja foarte bine cu câtă nerăbdare ar da matracucul măcar unul).
După ce am răsuflat ușurată că musafirii au ieșit pe poartă, cu nimic în plus față de cum intraseră cu o jumătate de oră mai devreme, am intrat în casă, făcându-i loc și matracucului, dar acesta n-a mai vrut să intre. Și asta s-a întâmplat tot restul zilei. Deși, deschidea ușa (de câteva ori, chiar), se așeza înapoi pe terasă, așteptând să vadă dacă vin să o închid. Și, dacă vorbeam cu el, invitându-l să intre (că tot părea că dorește acest lucru), întorcea capul, uitându-se în altă parte, prefăcându-se că nici nu aude ce spun…
Așa s-a răzbunat pe mine că nu l-am lăsat să-și arate talentele față de prietenii mei și, mai ales, că l-am scos din spectacol doar pe el. Adică, dacă și matracuca ar fi fost tratată pe picior de egalitate cu el, nu ar mai fi fost acum atât de revoltat de purtarea mea. Și a ținut neapărat să-mi arate acest lucru… Cât o să-l țină, habar n-am, probabil cât o să considere el că m-a „pedepsit” îndeajuns. Ce ți-e și cu vedetele astea, sensibile mai sunt...
Să mergi mereu cu fruntea sus, femeie
Să nu-ți pleci capu-n fața nimănui
Chiar dacă suferi viața nu se-ncheie
Ești unică ca tine alta nu-i!
Și sufletul să nu ți-l lași călcat
De nimeni niciodată, în picioare
Respectă-te mai mult căci e păcat
Să ai un suflet sfărâmat, care te doare!
Învață-te să ai grijă de tine
Iubește-te așa... așa cum ești
Tu ești frumoasă știi asta prea bine
Și altceva nicicând să nu gândești!
Femeie, fii mereu pretențioasă
Să nu te mulțumești doar cu puțin
Fă nazuri dacă vrei, fii mofturoasă
Cu sentimentele care îți aparțin!
De câțiva ani avem o umbrelă uriașă de soare, de culoare roșie. Mai avem una, multicoloră, puțin mai mică, pe care o folosisem destul de des în anii trecuți, înainte de a avea terasa. Astfel, vara, mai ales când veneau socrii la noi și ne gândeam să mâncăm afară, o foloseam pentru a avea umbră. Chiar avem o poză în care, într-un an, de 1 Mai, ne strânsesem toată familia și, pentru că începuse să plouă, am prăjit mici sub... umbrelă, în tricou și pantaloni scurți, pentru că ploaia nu durase mult și ieșise din nou soarele.
De anul trecut însă, de când ne-am apucat și de grădinărit și matracucile de „reamenajat și decorat” curtea, așa cum doar în revistele de specialitate vezi, am amenajat și noi un loc care, fie vorba între noi, le-a scăpat din vedere matracucilor, fiind într-un colț mai retras, unde să mai facem grătare, mâncare la ceaun... Am fiert, de câteva ori, chiar și bulion. Într-una din zilele de vară de anul trecut, pentru că acolo nu avem umbră deloc, fiind chiar între terasă și cireș, Luci s-a gândit să „activeze” pentru prima dată umbrela uriașă, să nu-l bată soarele în cap tocmai în procesul creației unui prânz delicios. Până în acel moment, matracucile au fost tot pe lângă noi, „supraveghind” grătarele, mirosul mutându-le botul de la loc. Dar situația s-a schimbat radical în momentul utilizării, pentru prima dată, a umbrelei. Capucino n-avea nimic, se comporta ca de obicei, o veritabilă „Speedy Gonzales” în stânga, în dreapta, acum aici, în următoarea secundă la lemnărie, consumându-și energia până la vremea când să ne punem la masă, că doar face parte din familie, nu-i așa? Flutur însă... nicăieri. „Dar unde o fi matracucul ăsta?” l-am întrebat pe Luci care tocmai întorcea grătarele. Îl caut în partea din față a curții, în casă... În spate nu părea să fie, că nu e chiar micuț, să nu-l observi. Dau de el după lemnărie, acolo unde se ascunde, de obicei, când e furtună. Îl scot afară cu greu, căci nu se lasă, mai mult trag de el, de fapt, de cele aproape 50 de kg. Cum ajunge lângă umbrelă, cum o ia la goană în curtea din fața casei. Nu a mai fost chip să-l aducem înapoi în spate. Toată după-masa a petrecut-o în fața casei, în plin soare și, când se înfoca, intra în casă, la răcoare, pe gresie. Dar în spate, cu toate că era deschisă și ușa care dădea spre terasă, nu a mai vrut să-și facă simțită prezența până la închiderea umbrelei.
Pentru că nu ne-a prea venit să credem că, din cauza umbrelei, matracucului nu i-a mai „ars” de grătare, am mai repetat experiența și... da, într-adevăr, putem spune cu certitudine că Flutur are fobie de umbrela noastră roșie. Dar nu e chiar atât de grav, căci am folosit această descoperire pentru a ține matracucul la distanță când e vorba de făcut mâncare afară, nemaitrebuind să păzim și noi grătarele sau ce-om mai fi prăjind, ca până nu demult, când matracucul a furat o bucată de pâine cu slănină friptă, făcându-se nevăzut până a devorat-o, venind apoi după alta. Astfel, când vrem să stăm liniștiți, să „grătărim” afară și chiar să luăm masa pe terasă, e de ajuns să deschidem... umbrela cu pricina și matracucul dispare ca prin farmec, ca și cum ai apăsa pe un buton magic. Oare nu există vreun buton magic și pentru Capucino? Dar, de fapt, cred că ne-am plictisi...
Umbrela creatoare de... fobii...
La o margine de codru, pe-o colină însorită,
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită.
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme,
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!
Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine și se-ntreabă cu mirare:
„-Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric, când se-așterne-n codru noaptea?
Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu știu, mâine!
Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche, dar e bună,
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns.
Cum să fac, că-s mic, Hristoase, și n-ajung așa de sus?
Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete,
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!
N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece,
Dar îți las a mea cămașă că nu știu când oi mai trece.
N-am mai multe, că aș vrea să-ți mai las, să ai de schimb,
Dar ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?
Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine,
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!”
„-Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.
Și Eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!
Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s,
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde,
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-și fierbinte!”
Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui.
Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!
Ne pregăteam să mergem într-un mini-concediu cu familia extinsă. De fapt, era vorba despre un weekend prelungit, de sâmbătă până luni. Având animăluțe în grijă și plecând cu toții, nu ne permiteam să stăm mai multe zile. Oricum, de când îl avem și pe Junior și, uneori, și pe Capișon (care v-am spus că ne vizitează când și când), iar matracucile, de cum îi simt în grădină, parcă ar porni la vânătoare, atât par de înverșunate, se întâmplă uneori să ducem tratative de pace în „zona de conflict”, de obicei pe partea matracucilor care consideră că le-a fost invadat teritoriul. Nu voiam să ajungem acasă și să ne trezim că nu mai avem „graniță” între curte și grădină sau, mai rău, să existe răniți pe „câmpul de bătălie” (povestea cu porumbelul din primăvară este un exemplu în acest sens).
Cu inima strânsă, mai ales pentru faptul că draga de Capucino nu dormise niciodată afară (poate doar în primele 6 săptămâni de viață, până ajunsese la noi în familie), le-am lăsat de mâncare în vasele lor cam cât pentru trei zile atât matracucilor, cât și „mâțelor” noastre, apă cât mai multă și în mai multe locuri, am luat florile de pe târnațul terasei, punându-le pe masă ori pe ciment în caz de furtună (deși mă rugam să nu fie vreme rea, căci nu știam ce ar face matracucile într-o astfel de situație) și am pornit la drum.
Mini-concediul a fost super, ne-am simțit minunat, locurile au fost frumoase și chiar am reușit să ne rupem de rutina zilnică și să ne încărcăm bateriile. Din când în când, gândul îmi zbura, normal, și acasă, mai ales că duminică se pornise o ploaie torențială de ziceai că cineva uitase să închidă robinetul. Dar, cum am părăsit Dragomireștiul, ploaia a rămas în spate, de parcă nici n-ar fi fost. „Oare plouă și la noi? Ce fac matracucile? Dar pisicile?” cam astea erau gândurile mele. Pentru că sora soțului meu are camere de luat vederi la țară legate la telefon, se mai uita să vadă ce fac animăluțele ei, cățelușa, pisicuțele… Așa am văzut că era liniște și pace, doar sufla puțin vântul. „Vezi, așa ceva v-ar trebui și vouă, să verificați ce fac matracucile…” îmi spune cumnata mea. „Nuuu”, zic eu, „dacă aș vedea că e furtună și matracucile sunt speriate sau că mută gardul de la loc să ajungă la pisici, crezi că aș mai sta liniștită aici, în concediu? Aș zbura până acasă… Mai bine că nu avem, așa ne putem gândi că totul e în ordine…”
Astfel a trecut și duminica și a venit ziua de luni, zi în care urma să ne întoarcem acasă. Am mai întârziat pe drum, ne-am oprit să facem un popas la un han de parcă nu aș fi vrut să se termine concediul atît de repede și atât de brusc odată ce am fi ajuns acasă. Dar, conform zicalei că „tot ce e frumos se termină repede”, așa s-a întâmplat și cu mini-concediul nostru și, într-un final, am ajuns de unde plecasem sâmbătă dimineața.
Nu pot exprima în cuvinte bucuria matracucilor la sosirea noastră acasă. Se urcau pe noi, plângeau, ne pupau, parcă certându-ne că am lipsit atâtea zile și nu ne-am gândit deloc la ele… Totul părea în regulă… până am ajuns pe terasă… Aici, parcă se dăduseră lupte grele: ligheanul în care fuseseră sticlele spălate pentru bulion (cum de rămăsese pe masă? parcă îl dusesem în bucătărie… sau doar mă gândisem la asta…) era pe jos cu sticlele împrăștiate pe lângă el, cu cioburi, căci două sticle se spărseseră, ghivecele cu flori ce fuseseră pe masă, zăceau și ele alături de sticle și lighean, sparte, crăpate, cu florile rupte și pământ împăștiat peste tot, cu semințele de flori din găletuțe și caserole lăsate la uscat, împrăștiate și amestecate și ele cu cioburi și pământ… N-au scăpat nici ghivecele de pe pervazul ferestrei care, acum, tronau între masă și o cutie de sub masă… nici decorațiunile de grădină cu încărcare solară care ajunseseră și ele pe jos. Câinele cu felinar avea botul spart… Cu acest tablou în fața ochilor și cu mâinile în cap, ce să mă gândesc să fac o poză ca să vă arăt și vouă isprava... că nu știam efectiv ce să fac, parcă m-am blocat… Și cum era de față toată trupa, fiecare a pus mâna pe ceva, faraș, mătură, pungă pentru cioburi și în două minute locul a fost curățat. Matracucile… ia-le de unde nu-s căci, de cum ajunsesem pe terasă, văzându-ne reacția, au dispărut înăuntru, nemaieșind până la curățarea locului incriminator.
Dar, totuși, ce se întâmplase? Singura explicație, cât de cât logică și, de asemenea, posibilă era că duminică plouase, dar cu tunete, căci asta părea să fie „munca” fricosului de matracuc care știm deja cum reacționează pe o astfel de vreme. Mi-l și imaginam, înaintând cu greu și dând la o parte toate „obstacolele” care-l împiedicau să ajungă pe pervazul ferestrei de la living, cu gândul să intre prin geamul rabatat. Și spunându-i, cât putea el de curajos, matracucii: „Stai liniștită, imediat suntem înăuntru…”
Toată după-masa matracucile au fost coadă după noi, urmărindu-ne peste tot, chiar și în baie. Se vede că ele au dus tot „greul casei”, căci nici de mâncare nu se atinseseră, spre deosebire de Junior și Capișon care aproape goliseră castroanele cu bobițe. Ei, aș fi fost liniștită în concediu să fi avut camere de luat vederi și să fi văzut cum zboară ghivecele și sticlele de pe masă din calea lui Flutur care era foarte nerăbdător să se vadă în casă, în siguranță?
deal
Casa noastră este construită pe un deal.
Deal să fie și tot îl voi urca în timp record.
Mergem pe deal să culegem afine.
Va ploua în zona de deal și de munte.
Nu a trecut mult timp și pe deal au apărut din ce în ce mai multe vile...
de-al
M-am întâlnit cu un frate de-al meu.
Trebuie să-l iertăm, că-i de-al nostru.
De-al lui să fie și tot nu i-l dau înapoi.
Unui copil de-al meu i s-a făcut o mare nedreptate.
După mamă, el îmi este văr de-al doilea.
de-a-l
Nevoia de-a-l vedea a devenit un chin pentru ea.
Gândul de-a-l știi rănit pe undeva o măcina pe dinăuntru.
Simțea o dorință acută de-a-l îmbărbăta.
De-a-l știi pe copilul tău bine și sănătos este visul oricărei mame.
Frica de-a-l vedea după atâția ani o paraliza.
Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă...
Nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine.
Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă...
Nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine.
Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni, caută-mă...
Promit să tac oricât vrei.
Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund...
Vino repede să mă vezi...
Poate eu am nevoie de tine...
Pentru a putea sta liniștiți afară, pe terasă, și în serile calde din timpul verii, fără să ne tot dăm palme la propriu din cauza țânțarilor care ne „atacau” fără nicio jenă sau rușine, Luci a cumpărat o lampă de „prăjit” insecte. Această „Insect killer” după cum scrie pe eticheta ei, electrocutează orice insectă, fie muscă, tânțar sau orice altceva care se apropie de ea, atrasă fiind de lumina albăstruie pe care o degajă. În acel moment, se aude un zgomot ca și cum ar face un scurtcircuit electric, iar nefericita insectă rămâne prizonieră decedată între gratiile care îmbracă precum o haină micul neon.
Dar, dacă noi puteam respira, oarecum ușurați, nu același lucru îl putem spune și despre matracuci. Căci, de cum aude Flutur sau Capucino acel mic zgomot al lămpii, sar în sus de parcă ai trage cu tunul... Și, după ce se uită în toate direcțiile să vadă de unde vine neobișnuitul zgomot, părăsesc zona de risc, căci, atâta lucru au învățat și ele de când au casa și familia lor, că, decât să te iei la „harță” cu ceva ce nu cunoști, mai bine îți continui somnul liniștit undeva unde nu te deranjează nimeni.
Am început însă ca, nici în dormitor să nu avem „liniște”, căci, vampirii ăștia de țânțari au devenit cum nu se poate mai obraznici. Și pastilele împotriva țânțarilor se terminaseră... Măcar, de-ar avea bunul simț să nu pornească la vânătoare până adormi, apoi... treaba lor. Dar nu... ei încep să te „chinuie”, cu zumzetul lor subțire pe la urechi, de cum te pui în pat. Așa că iar palme, iar nervi... Luci, după un: ”Așa nu se mai poate!”, coboară de la mansardă după lampa magică. De cum o bagă în priză, începe să se audă binecunoscutul sunet. Matracucile aud și ele, că doar nu-s surde. Primul care își saltă capul, ciulind urechile, este Flutur care moțăie la capătul patului. Dar curând, îi trece cheful de moțăială, căci, la intervale scurte de timp, țânțarii sunt răpuși „pe câmpul de bătălie”, unul după altul. Stingem veioza și ne culcăm. Capucino, care-și săltase și ea capul imediat după Flutur, este încă între noi, nu dă semne că ar vrea să coboare. Dar, o simt cum tresare la fiecare scurtcircuit. Deodată, prin întuneric, simt pe obraz ceva rece și umed. Aproape țipând, aprind cu mâini tremurătoare, veioza. Capucino latră nervos. Matracucul este pe partea mea de pat, încercând să-și bage nasul sub pernă. Încerc să-l liniștesc, îl mângâi pe cap, transmițându-i că totul este în ordine, dar nu pare să înțeleagă. Capucino, geloasă, mârâie, parcă spunându-i lui Flutur să se dea înapoi, că doar ora de „smotocit” trecuse demult. Dar bietului matracuc nu-i mai ardea de dormit și, odată cu el, nici mie, căci, de cum sting veioza, încearcă din nou să mi se bage sub pernă. Așa că, ce pot să fac, deschid ușa dormitorului și îl „invit” pe matracuc să coboare și să-și continue somnul în liniște, pe canapeaua lui din bucătărie. El mă ascultă, mai mult decât bucuros. Nu trece mult și matracuca ne părăsește și ea, urmându-l pe Flutur.
A fost pentru prima și ultima dată când lampa și-a petrecut noaptea în dormitor. Încercăm de atunci, să verificăm tot timpul cum stăm cu pastilele, căci altfel, decât să ne părăsească matracucile, alungate de „Insect killer”, mai bine ne chinuim cu țânțarii.
