Matracucul și umbrela roșie

   De câțiva ani avem o umbrelă uriașă de soare, de culoare roșie. Mai avem una, multicoloră, puțin mai mică, pe care o folosisem destul de des în anii trecuți, înainte de a avea terasa. Astfel, vara, mai ales când veneau socrii la noi și ne gândeam să mâncăm afară, o foloseam pentru a avea umbră. Chiar avem o poză în care, într-un an, de 1 Mai, ne strânsesem toată familia și, pentru că începuse să plouă, am prăjit mici sub... umbrelă, în tricou și pantaloni scurți, pentru că ploaia nu durase mult și ieșise din nou soarele.

   De anul trecut însă, de când ne-am apucat și de grădinărit și matracucile de „reamenajat și decorat” curtea, așa cum doar în revistele de specialitate vezi, am amenajat și noi un loc care, fie vorba între noi, le-a scăpat din vedere matracucilor, fiind într-un colț mai retras, unde să mai facem grătare, mâncare la ceaun... Am fiert, de câteva ori, chiar și bulion. Într-una din zilele de vară de anul trecut, pentru că acolo nu avem umbră deloc, fiind chiar între terasă și cireș, Luci s-a gândit să „activeze” pentru prima dată umbrela uriașă, să nu-l bată soarele în cap tocmai în procesul creației unui prânz delicios. Până în acel moment, matracucile au fost tot pe lângă noi, „supraveghind” grătarele, mirosul mutându-le botul de la loc. Dar situația s-a schimbat radical în momentul utilizării, pentru prima dată, a umbrelei. Capucino n-avea nimic, se comporta ca de obicei, o veritabilă „Speedy Gonzales” în stânga, în dreapta, acum aici, în următoarea secundă la lemnărie, consumându-și energia până la vremea când să ne punem la masă, că doar face parte din familie, nu-i așa? Flutur însă... nicăieri. „Dar unde o fi matracucul ăsta?” l-am întrebat pe Luci care tocmai întorcea grătarele. Îl caut în partea din față a curții, în casă... În spate nu părea să fie, că nu e chiar micuț, să nu-l observi. Dau de el după lemnărie, acolo unde se ascunde, de obicei, când e furtună. Îl scot afară cu greu, căci nu se lasă, mai mult trag de el, de fapt, de cele aproape 50 de kg. Cum ajunge lângă umbrelă, cum o ia la goană în curtea din fața casei. Nu a mai fost chip să-l aducem înapoi în spate. Toată după-masa a petrecut-o în fața casei, în plin soare și, când se înfoca, intra în casă, la răcoare, pe gresie. Dar în spate, cu toate că era deschisă și ușa care dădea spre terasă, nu a mai vrut să-și facă simțită prezența până la închiderea umbrelei.

  Pentru că nu ne-a prea venit să credem că, din cauza umbrelei, matracucului nu i-a mai „ars” de grătare, am mai repetat experiența și... da, într-adevăr, putem spune cu certitudine că Flutur are fobie de umbrela noastră roșie. Dar nu e chiar atât de grav, căci am folosit această descoperire pentru a ține matracucul la distanță când e vorba de făcut mâncare afară, nemaitrebuind să păzim și noi grătarele sau ce-om mai fi prăjind, ca până nu demult, când matracucul a furat o bucată de pâine cu slănină friptă, făcându-se nevăzut până a devorat-o, venind apoi după alta. Astfel, când vrem să stăm liniștiți, să „grătărim” afară și chiar să luăm masa pe terasă, e de ajuns să deschidem... umbrela cu pricina și matracucul dispare ca prin farmec, ca și cum ai apăsa pe un buton magic. Oare nu există vreun buton magic și pentru Capucino? Dar, de fapt, cred că ne-am plictisi...

 

                                        Umbrela creatoare de... fobii...

 

                            Acum câțiva ani, prăjind mici sub... umbrelă...