Fără matracuci la... purtător...

  Ne pregăteam să mergem într-un mini-concediu cu familia extinsă. De fapt, era vorba despre un weekend prelungit, de sâmbătă până luni. Având animăluțe în grijă și plecând cu toții, nu ne permiteam să stăm mai multe zile. Oricum, de când îl avem și pe Junior și, uneori, și pe Capișon (care v-am spus că ne vizitează când și când), iar matracucile, de cum îi simt în grădină, parcă ar porni la vânătoare, atât par de înverșunate, se întâmplă uneori să ducem tratative de pace în „zona de conflict”, de obicei pe partea matracucilor care consideră că le-a fost invadat teritoriul. Nu voiam să ajungem acasă și să ne trezim că nu mai avem „graniță” între curte și grădină sau, mai rău, să existe răniți pe „câmpul de bătălie” (povestea cu porumbelul din primăvară este un exemplu în acest sens).

  Cu inima strânsă, mai ales pentru faptul că draga de Capucino nu dormise niciodată afară (poate doar în primele 6 săptămâni de viață, până ajunsese la noi în familie), le-am lăsat de mâncare în vasele lor cam cât pentru trei zile atât matracucilor, cât și „mâțelor” noastre, apă cât mai multă și în mai multe locuri, am luat florile de pe târnațul terasei, punându-le pe masă ori pe ciment în caz de furtună (deși mă rugam să nu fie vreme rea, căci nu știam ce ar face matracucile într-o astfel de situație) și am pornit la drum.

  Mini-concediul a fost super, ne-am simțit minunat, locurile au fost frumoase și chiar am reușit să ne rupem de rutina zilnică și să ne încărcăm bateriile. Din când în când, gândul îmi zbura, normal, și acasă, mai ales că duminică se pornise o ploaie torențială de ziceai că cineva uitase să închidă robinetul. Dar, cum am părăsit Dragomireștiul, ploaia a rămas în spate, de parcă nici n-ar fi fost. „Oare plouă și la noi? Ce fac matracucile? Dar pisicile?” cam astea erau gândurile mele. Pentru că sora soțului meu are camere de luat vederi la țară legate la telefon, se mai uita să vadă ce fac animăluțele ei, cățelușa, pisicuțele… Așa am văzut că era liniște și pace, doar sufla puțin vântul. „Vezi, așa ceva v-ar trebui și vouă, să verificați ce fac matracucile…” îmi spune cumnata mea. „Nuuu”, zic eu, „dacă aș vedea că e furtună și matracucile sunt speriate sau că mută gardul de la loc să ajungă la pisici, crezi că aș mai sta liniștită aici, în concediu? Aș zbura până acasă… Mai bine că nu avem, așa ne putem gândi că totul e în ordine…”

  Astfel a trecut și duminica și a venit ziua de luni, zi în care urma să ne întoarcem acasă. Am mai întârziat pe drum, ne-am oprit să facem un popas la un han de parcă nu aș fi vrut să se termine concediul atît de repede și atât de brusc odată ce am fi ajuns acasă. Dar, conform zicalei că „tot ce e frumos se termină repede”, așa s-a întâmplat și cu mini-concediul nostru și, într-un final, am ajuns de unde plecasem sâmbătă dimineața.

  Nu pot exprima în cuvinte bucuria matracucilor la sosirea noastră acasă. Se urcau pe noi, plângeau, ne pupau, parcă certându-ne că am lipsit atâtea zile și nu ne-am gândit deloc la ele… Totul părea în regulă… până am ajuns pe terasă… Aici, parcă se dăduseră lupte grele: ligheanul în care fuseseră sticlele spălate pentru bulion (cum de rămăsese pe masă? parcă îl dusesem în bucătărie… sau doar mă gândisem la asta…) era pe jos cu sticlele împrăștiate pe lângă el, cu cioburi, căci două sticle se spărseseră, ghivecele cu flori ce fuseseră pe masă, zăceau și ele alături de sticle și lighean, sparte, crăpate, cu florile rupte și pământ împăștiat peste tot, cu semințele de flori din găletuțe și caserole lăsate la uscat, împrăștiate și amestecate și ele cu cioburi și pământ… N-au scăpat nici ghivecele de pe pervazul ferestrei care, acum, tronau între masă și o cutie de sub masă… nici decorațiunile de grădină cu încărcare solară care ajunseseră și ele pe jos. Câinele cu felinar avea botul spart… Cu acest tablou în fața ochilor și cu mâinile în cap, ce să mă gândesc să fac o poză ca să vă arăt și vouă isprava... că nu știam efectiv ce să fac, parcă m-am blocat… Și cum era de față toată trupa, fiecare a pus mâna pe ceva, faraș, mătură, pungă pentru cioburi și în două minute locul a fost curățat. Matracucile… ia-le de unde nu-s căci, de cum ajunsesem pe terasă, văzându-ne reacția, au dispărut înăuntru, nemaieșind până la curățarea locului incriminator.

  Dar, totuși, ce se întâmplase? Singura explicație, cât de cât logică și, de asemenea, posibilă era că duminică plouase, dar cu tunete, căci asta părea să fie „munca” fricosului de matracuc care știm deja cum reacționează pe o astfel de vreme. Mi-l și imaginam, înaintând cu greu și dând la o parte toate „obstacolele” care-l împiedicau să ajungă pe pervazul ferestrei de la living, cu gândul să intre prin geamul rabatat. Și spunându-i, cât putea el de curajos, matracucii: „Stai liniștită, imediat suntem înăuntru…”

  Toată după-masa matracucile au fost coadă după noi, urmărindu-ne peste tot, chiar și în baie. Se vede că ele au dus tot „greul casei”, căci nici de mâncare nu se atinseseră, spre deosebire de Junior și Capișon care aproape goliseră castroanele cu bobițe. Ei, aș fi fost liniștită în concediu să fi avut camere de luat vederi și să fi văzut cum zboară ghivecele și sticlele de pe masă din calea lui Flutur care era foarte nerăbdător să se vadă în casă, în siguranță?

                                                    Flutur admirându-și ...„opera”...

 

 

Am păstrat acest „suvenir” ca să nu uit ce se poate întâmpla dacă îmi mai arde de mers în concediu fără matracuci la… purtător...