joi, 28 martie 2024

Înțepeneala

  Nu e ceva neobișnuit să rămâi cu gâtul înțepenit, multe persoane cred că au întâmpinat astfel de probleme, măcar o dată în viață. Și iacătă că, într-o dimineață mohorâtă de primăvară timpurie din anii trecuți, nu știu cum dorm, în ce poziție ciudată, că mă trezesc cu gâtul înțepenit. Adică, de fiecare dată când încercam să-mi mișc capul, mă fulgera o durere ascuțită ce, parcă, mă paraliza. Vai de mine… ce-o fi asta? M-am îmbrăcat cu greu, încercând, fără succes, să mă grăbesc, căci trebuia să ajung la serviciu, să deschid magazinul (lucram la un magazin cu vopsele și tot felul de accesorii pentru zugrăvit, preluasem gestiunea după ce Luci a fost încorporat în armată). Mama se pregătea și ea să plece, dar se vedea că e îngrijorată, văzându-mă cum mă chinui cu hainele. După ce, într-un târziu, reușesc să mă îmbrac, o iau spre magazin, privind mereu spre dreapta, căci numai în acea poziție părea că gâtul meu poate sta pe umeri fără dureri. Deschid magazinul și mă gândesc ce bine-ar fi să nu am prea mulți clienți în ziua respectivă, având în vedere „înțepeneala” mea… Privesc din magazin oamenii de pe stradă, grăbiți spre locurile lor de muncă, spre treburile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, cum își țin capul ridicat, mișcându-l în dreapta și-n stânga, cu o ușurință de invidiat, făcându-mă să afirm niște „profunzimi” care nici nu mi-ar fi trecut prin cap, de n-aș fi avut problema cu care mă confruntam. „Ce mare minune și gâtul ăsta… Și ce mare nenorocire când are vreo problemă… ” îmi spuneam, masându-mi partea dureroasă și încercând să-mi mișc capul. Dar, chiar ca o nenorocire simțeam de fiecare dată când încercam asta, căci un junghi puternic mă țintuia locului, trecându-mi cheful de a mai testa cele mai simple și elementare mișcări pe care le facem, de obicei, automat, fără să le mai băgăm de seamă.

  Însă... de ce-mi era frică, n-am scăpat. Căci, taman în ziua aia, parcă intră mai multe persoane în magazin, cu gând să se intereseze de produsele pentru zugrăvit, cu lux de amănunte, cu dorința de a le arăta și explica totul despre ele și calitățile lor. Așa că… ce să fac, mă aplec, ridic găleți cu mărci diferite, sticluțe cu coloranți în funcție de doleanțe, pensule, bidinele, role din diferite materiale și de diferite mărimi și turui ca o bandă de magnetofon… Dar... totul din profil, cu gâtul înțepenit spre dreapta, masându-mă când simțeam câte un junghi puternic care îmi electrocuta partea dureroasă a gâtului… Dacă m-ai fi văzut, ai fi zis că sunt un roboțel cu mișcări teleghidate. Câte un client mai empatic, mă întreba, zâmbind cu bunăvoință: „Ce-ați pățit? Ați dormit sucit?”, neuitând să-mi dea și indicații, niscaiva „leacuri băbești” ce să fac, cu ce alifie le-a trecut lor când s-au confruntat cu așa ceva. Ascult și eu, plină de bunăvoință și, neavând ce altceva să fac, dau din cap („Aaaaau!, nu te mai mișca, fă, deșteapto!”, urlam eu în gând către mine însămi, cu zâmbetul înghețat pe chip)… Ah, un adevărat coșmar a fost, întreaga zi...

  După-masă, terminată fizic de efortul de a-mi „ține capul pe umeri”, vorba aia, mă pregătesc să închid magazinul… Ies afară să bag tăbliile cu reclame înăuntru când, aruncându-mi ochii pe stradă, numai ce văd, venind după mine, dintr-o parte tati (care venea de acasă) și, din alta, mami (care venea direct de la serviciu). Știind că nu-mi era bine, încă de dimineață, și unul, și altul, dragii mei părinți au venit să mă ducă acasă. Și uite-așa, pentru prima și ultima dată în viață, am plecat în acea zi de la serviciu, cu gâtul încă înțepenit, dar cu o bucurie imensă în suflet, încadrată de-o parte și de alta, asemenea unui tablou, de ființele cele mai dragi mie, mama și tata...



 
Cu mami și tati în aprilie, 2003, la mine acasă...
 

 

luni, 18 martie 2024

Călător în trenul vieții (Teodora Dumitru)

M-am urcat în trenul vieții

Dintr-o gară mai retrasă

Să-i dau aripi tinereții

Spre o lume mai frumoasă!


Așteptam grăbit să vină

Trenul meu accelerat

Dar nu știu din ce pricină

N-a oprit, nu m-a luat!


Pe un scârțâit de șine

A venit într-un târziu

Personalul pentru mine

Oare-aveam bilet?... Nu știu!


Am urcat la clasa a doua

Fuga-n ultimul vagon,

Pe palme luasem roua

Florilor de pe peron!


Am trecut prin multe gări,

Călători urcau mereu

Unii cu brațe de flori,

Alții cu bagaj mai greu!


Unii coborau în grabă

Ajunși unde și-au dorit,

Alții fără nicio treabă

Se plimbau necontenit!


Eu cu roua de pe palme

M-am spălat un pic pe față,

M-am rugat atunci... o, Doamne,

Ai grija de a mea viață!


Și-a avut grijă de mine

Așa cum eu l-am rugat,

Chiar cu scârțâit de șine

Dumnezeu nu m-a lăsat!


M-a purtat prin locuri multe

Și prin gări ce m-au durut,

Dar mi-a pus senin pe frunte

Și din tren n-am coborât!


Încă mai sunt călător

În trenul meu personal

Și-mi port sufletul cu dor

Unduind pe-al vieții val!


Câte gări mai am în față

Încă nu știu să vă spun,

Atât știu, mi-e drag de viață,

Ce-i frumos din ea adun!


Și scriu totul într-o carte

Până nu e prea târziu

Când va fi ultima parte,

Nu pot să vă spun. Nu știu!

miercuri, 13 martie 2024

Recompensele

  Ca să nu ne mai fure papucii de casă, să nu mai ne lase fără ciorapi și să nu ne mai ronțăie degetele de la picioare (oo, și ce-i mai place să facă asta!), Luci a cumpărat pentru mezinul matracuc niște recompense deosebite, mai exact niște oase din piele de vită. Adică, din acelea din care tot rozi pe ele și pare că nu se mai termină, rămânând, până la urmă, o chestie moale și maleabilă ca guma de mestecat. Luase și mai demult așa ceva pentru Flutur și Capucino și chiar îs utile dacă vrei ca matracucile să aibă ocupație o bună bucată de vreme.

 Deci, într-o zi, pe când Codruț părea dispus să ne lase fără degetele de la picioare, îl cheamă Luci în cameră și îi dă o astfel de recompensă. Mezinul, foarte fericit, o înhață și… țuști! cu ea, căutându-și locul potrivit pentru o astfel de îndeletnicire. Ca să nu se iște și vreun război „inter-ierarhic”, îi dă una și matracucului senior. Însă Capucino nu are, Luci luând doar două, de încercare, cică. Dar, după ce s-a plictisi vreunul de la atâta ros, va continua matracuca. Și, îi lăsăm să „muncească”... La un moment dat, Luci, trecând pe lângă Codruț, numa’ ce îl aude că mârâie la el. Se oprește, se apleacă și dă să-l mângâie. Mezinul… haț! vrea să-l muște. „No, că nu-i a bună!” ne gândim noi. Cu toți patrupezii pe care i-am avut și înainte, am lucrat la „lecția” asta, adică dacă le dăm ceva, să putem să și luăm înapoi, să ne apropiem de ei în timp ce mănâncă, fără frica de a ne mușca. Putem, de exemplu, să ne băgăm mâna în vasul fiecăruia dintre ei, să luăm mâncare de la unul și să îi dăm la altul, că așa i-am obișnuit de mici. Deci, musai să corectăm și comportamentul de acum, al mezinului. Luci se lasă pe vine, fără să bage în seamă mârâiala nervoasă, îi smucește recompensa, i-o dă înapoi, iar i-o ia, iar i-o dă, să se obișnuiască și să știe, în același timp, că, dacă îi dăm ceva, avem voie și să revendicăm ceea ce i-am dat. Mă aplec și eu și fac la fel, spunându-i: „Eu ți-o dau!” (și i-o dau înapoi), „Eu ți-o iau!” (ceea ce și fac). Matracucul pare să înțeleagă, în cele din urmă, căci nici n-a fost nevoie de lecții suplimentare și, din acea zi, putem să-l mângâiem pe cap, în timp ce stă cu osul în gură, să i-l luăm, căci știe că tot noi i-l dăm înapoi.

  În timp ce ne vedem, în continuare, de ale noastre, a fost nevoie doar de o clipă de neatenție din partea mezinului, ca osul să-i fie revendicat de Flutur, pe al lui punând stăpânire Capucino. Și, iată-l pe Codruț fără „obiectul muncii” plângându-se la… cine altcineva, decât la noi? încercând să „sustragă”, de la actualii posesori, vreuna din recompense. N-a reușit decât să iște un scandal monstru la fiecare încercare, totul terminându-se cu confiscarea mult-râvnitelor oase.

 Ca să nu se mai întâmple să rămână vreun matracuc fără „lucru manual”, Luci a mai cumpărat un os, având, astfel, cu toții, ocupație. Dar, după ce au primit recompensa, nu prea știm ce-i în mintea mezinului (putem doar să bănuim), că acesta, cu osul în gură, se jeluiește de mama focului, căutînd un loc unde să și-l roadă, fără frica de a-i fi sustras. Și, plângând în continuare, cu toate încercările noastre de a-l liniști, cu osul în gură, ne dă târcoale, încercând, pur și simplu, să ne escaladeze, să se urce pe noi ca pe vârful unui munte, de unde să privească triumfător „mulțimea de rând”, patrupezi și bipezi, deopotrivă… N-a reușit decât să ne enerveze, căci cum să recționezi altfel, când stai liniștit la televizor sau citești o carte interesantă și te trezești, dintr-o dată, cu un ditamai os de piele în bot, băgându-ți-l în față și încercând treizeci și ceva de kilograme „plângăcioase” să ți se urce în cap, la propriu? După câteva admonestări mai serioase, mezinul își găsește loc, aproape de Flutur și-și lasă jos prețioasa recomensă. Dar, văzându-l pe senior cu ce poftă se înfruptă, i se pare că osul lui e mai bun, așa că încet-încet, se apropie mai tare de el, urmărindu-l cu atenție. Degeaba se enervează Flutur și-l „ceartă” de mama focului, mezinul, impasibil, rămâne nemișcat, ferindu-și fața. Apoi, asemenea unui animal de pradă, se apropie din ce în ce mai mult. Noi uităm de cartea începută și de documentarul de la TV, căci pare că urmărim un film interesant. Ajungând lângă matracuc, așteaptă răbdător până când seniorul își trage sufletul, întinde, încet-încet laba, și-i fură osul direct de sub nas. Triumfător, mezinul, cu osul lui Flutur în gură, se retrage fericit sub masă, în cutia acesteia și se pune pe ros. Seniorul nu e foarte afectat, căci ia osul ce fusese al mezinului și-și continuă „treaba”. „Cum? Flutur mi-a luat osul meu?” pare să se mire Codruț. „Asta nu poate să rămână așa!” decide el, ieșind grăbit, din masă, lăsându-și osul pe care se chinuise atâta să-l sustragă și se pune din nou, la pândă…

 Și uite-așa, niciun os nu rămâne al aceluiași posesor, fiind ros, de fiecare matracuc pe rând, de nici nu mai știi cine ajunge să-l termine...


 

 


vineri, 8 martie 2024

noi/n-oi

                         noi

Pe noi chiar ne interesează ceea ce are de spus.

Suntem doar noi între noi, așa că putem vorbi deschis.

Păduri ca la noi acasă n-am văzut la nimeni.

Nu toate hainele noi sunt și de calitate.

Cărțile noi pe care le-a cumpărat recent le va face cadou. 

 

                           n-oi

N-oi spune nimănui ceea ce tocmai am aflat.

Doar n-oi aștepta la infinit răspunsul lui...

În privința asta n-oi minți niciodată.

Da, n-oi avea altă treabă decât să mă iau după el...

Să știe toți că n-oi admite să fiu contrazis de nimeni.

joi, 7 martie 2024

Zilele Babelor

  Prima dată când am auzit de „Zilele Babelor” a fost cu mulți ani în urmă, de la bunica, pe când își exprima curiozitatea referitor la „baba” pe care și-o alesese în acel an: „No, chiar vreau să văd cum a fi ziua de „baba” pe care mi-am ales-o!” Căci, după cum am aflat ulterior, primele nouă zile ale lunii martie sunt numite „babe” în credința populară și exista obiceiul ca fiecare om să își aleagă una dintre aceste zile, deci, o „babă” și, în funcție de cum va fi vremea în ziua respectivă, așa îi va merge în acel an. Nu am crescut cu această tradiție, poate dacă am fi locuit la țară, nu la oraș. Bine, citisem de Baba Dochia și de cele 9 cojoace de care s-a descotorosit în drumul ei spre munte cu oile, crezând că venise primăvara, ajungând, în cele din urmă, să înghețe de frig; ce nu știam, însă, era că există o legătură între ea și aceste „Zile ale Babelor” de care am auzit prima dată de la bunica, căci ele mai sunt numite și „Zilele Babei Dochia”.

  Mult a mai trebuit să curgă pe „apa sâmbetei” (bine, și pe ale celorlalte zile ale săptămânii) până să mă „lovesc” din nou de aceste „babe”. Eram în facultate, afară o zi superbă de început de martie și o colegă îmi spune asa, printre altele: „Ce faină „babă” mi-am ales! Înseamnă că așa o să-mi meargă tot anul!” Eu, fire visătoare, încep să-mi imaginez bucuria de a-mi fi ales o „babă” mișto, întocmai ca a colegei mele, care să-mi dăruiască o zi superbă și… normal, un an pe măsură... Dar, vezi tu, că, cică, „baba” ți-o alegi înainte de începutul lui martie, nu așa… care crezi tu că e mai frumoasă, că aia nu mai e alegere, adică, mai bine zis, cum ți-o fi norocul. Și se duse și anul ăla fără o „babă” a mea, gândindu-mă că, anul care vine, mă trezesc și eu mai din timp, dacă vreau să iau parte la tradiție. Dar, an de an, pe când să vină vremea să-mi aleg și eu o „babă” preferată, mă tot codesc și dau din colț în colț... Căci, la cât sunt eu de „norocoasă”, sigur pe când ar veni rândul „babei” mele, s-ar lăsa cu viscol și zăpadă, cu îngheț mult sub zero grade, totul ducându-se de râpă... Și atunci, de ce să fiu eu consecința meteorologică ghinionistă a întregii naturi, doar pentru că am vrut neapărat să am și eu o „babă”? Acestea fiind zise, eram chiar mulțumită de decizia de a rămâne deoparte, dacă asta însemna ca „veșmintele” primăverii să rămână în siguranță.

 Și totul a fost bine și frumos până acum doi-trei ani, când am aflat ceva ce m-a șocat, de-a dreptul. Eram iar în timpul „Zilelor Babelor”, tocmai vorbeam cu o cunoștință care își exprima bucuria unei „babe” minunate care, normal, îi va aduce un an asemenea. Și, mă întreabă, printre altele, de „baba” mea. Eu îi răspund că nu am, că, dacă cumva tocmai „baba” pe care mi-aș alege-o, s-ar dovedi a fi o cotoroanță slută și zgârcită care aduce vreme rea? Și, având în vedere ultimii ani, se pare că, și fără vreo „babă” la orizont, nu au fost tocmai cei mai minunați… „Păi, toată lumea are o ,,babă", cum adică tu nu ai?” mă întreabă, contrariată, cunoștința în cauză. „Nu e musai să ți-o alegi tu, că doar o ai deja, e ziua ta de naștere…” Iar eu, fericită, îi argumentez: „Chiar nu am! Vezi tu, m-am născut pe 24 și, având în vedere că sunt doar nouă babe…” Dar, nu mă lasă să continui, căci mă lămurește cum e cu „babele” în această situație: „Doi plus patru fac șase, deci „baba” ta e a șasea din cele nouă…” Rămân mută de uimire… carevasăzică, în toți acești ani, am avut o „babă” și eu nici n-am știut?…

  Nu mai țin minte anii trecuți cât de mișto a fost „baba” mea, a șasea din rândul celor nouă. Dar anul acesta, am fost hotărâtă să verific. Deci, după cinci zile minunate de primăvară, cu timp frumos (sau destul de frumos) și temperaturi de până la douăzeci de grade, ieri, după cum mă așteptam, de altfel, „baba” mea n-a fost chiar „cea mai cea” (deh! parcă v-am zis eu ceva referitor la asta…) Dar, ca să văd ,,partea plină a paharului", n-a fost nici îngheț, nici viscol, nici zăpadă… Dimineață a fost nițel soare, pe la amiază s-a cam înnorat, fiind vreo 15 grade, iar după-masă a picurat. Înainte cu vreo 15 minute de miezul nopții s-a pus mai serios pe plouat: „Niii, mă, că „baba” mea își cam face de cap!” Dar, acuma, sincer, n-a fost chiar așa de rău! Și, dacă, așa îți va fi anul, după cum îți este „baba”, eu sunt mulțumită, căci, va fi și soare, și nori, și nițică ploaie, deci, de toate, așa cum este și în viață, și bine, și mai puțin bine… 


 

 


luni, 4 martie 2024

Vestitorii Primăverii

  După cum se știe deja, că așa se întâmplă de când lumea, la fiecare trei luni are loc câte un bal aniversar în care se sărbătorește noul anotimp. Fiecare încearcă să impresioneze, să lase o amintire de neuitat în ochii celorlalți invitați și nu numai. Având în vedere marele succes pe care l-a avut Toamna cu balul de anul trecut despre care încă se vorbește și-n ziua de azi (căci despre cel din Iarnă, nimeni nu-și mai amintește), Primăvara vrea să facă și ea senzație. Știe că va fi destul de greu s-o egaleze pe surata ei, Toamna, dar are un as în mânecă, as cu care niciodată n-a dat greș: bucuria unui nou început. Mai știe, de asemenea, că un astfel de bal are nevoie de pregătiri încă din vreme, căci fiecare invitat de la bal trebuie să... strălucească, nu altceva. Pentru asta, copacii, florile, toți cei care vor participa, au nevoie de veșminte noi, minunate, adecvate unui astfel de eveniment, ba chiar și de un „hair-stilist”, căci prezența fiecăruia trebuie să fie impecabilă, ba, mai mult, să stârnească aplauze.

  Deci, cu vreo zece zile înainte ca luna ianuarie să se sfârșească, Primăvara o roagă pe surata ei, Iarna, să-i dea voie să-și trimită solii în cele patru zări pentru a vesti marele eveniment care va avea loc, ca invitații să aibă timp să se pregătească. Iarna însă, nici n-a vrut să audă, nu și nu, adică cum? Balul din Toamnă s-a terminat mult mai târziu decât ar fi trebuit, silind-o pe biata Iarnă să întârzie, acuma și Primăvara vrea să-i ia din drepturi? Anul trecut, la fel s-a întâmplat, ba, dacă-și aduce bine aminte, chiar mai repede, de Bobotează... Sunt doar patru surori și fiecare are dreptul la trei luni, deci să facă bine să-și respecte termenul stabilit din moși-strămoși. Și taman atunci, de supărare, a pornit Iarna niște zăpadă și niște zile și nopți geroase (că doar era luna lui Gerar, nu?), încât Primăvara, n-a fost chip să-și trimită vestitorii...

  Pe la începutul lunii februarie, pe când părea că surata ei parcă s-a mai îmbunat, gingașii, dar temerarii ghiocei, încep să-și ducă la îndeplinire importanta misiune. Mai întâi timid, își scot căpșorul din zăpadă să vadă ce și cum, apoi, din ce în ce mai siguri pe ei, își înalță trupușorul lor și dau vestea pentru care au fost trimiși. Aceasta se răspândește cu repeziciune, de la marginile pădurii până în parcuri și grădini, toți primind-o cu nespusă bucurie, ducând-o mai departe și mai departe, cu fiecare zi care trece și-i apropie tot mai mult de prima lună a Primăverii. Din adâncul pământului se aude un tumult năvalnic, clocotitor, dătător de viață, care crește din zi în zi, cuprinzând copaci, iarbă, flori, natura întreagă... Bucuria nu mai are granițe, dă pe dinafară, copacii nu-și mai încap în scoarță, pe brațele lor, mai vânjoase ori mai fragile, coaja plesnește, ivindu-se prețioșii muguri, ca niște răni sângerânde. Oare ce simt, îi doare această (re)naștere? Nu au timp să se gândească la asta, căci sunt prea fericiți… Oricum, datorită lor, în ajunul balului, ei se vor îmbrăca în veșminte minunate, țesute în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, tufele fiind și ele dantelate cu vanilie, șofran și scorțișoară...

  Deja numai despre asta se vorbește, în orice parte ai întoarce capul. Lușcuțele, brândușele se ivesc și ele, așteptându-le răbdătoare și pe suratele lor, narcise, zambile, lalele, să se bucure împreună. Gureșele vrăbii deja își expun, cu lux de amănunte, veșmintele pe care le vor purta la bal. Un zumzet neîntrerupt, al harnicelor albine și al altor gâze, acompaniază ciripitul păsărilor care au dat startul la repetiții. Chiar și un fluture, venit nimeni nu știe de pe unde, îmbătat de razele călduțe ale soarelui și de minunatele flori, zboară zglobiu, vesel și el din cale-afară…

  Ghioceii, obosiți de frigul îndurat încă din primele zile ale lui Făurar și de greaua misiune pe care au avut-o de îndeplinit, dau semne de oboseală. Cu toate acestea, fericirea încă se poate citi pe fața lor imaculată, căci vestitorii Primăverii și-au îndeplinit menirea: natura întreagă se pregătește de bal...


 


Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...