Călător în trenul vieții (Teodora Dumitru)

M-am urcat în trenul vieții

Dintr-o gară mai retrasă

Să-i dau aripi tinereții

Spre o lume mai frumoasă!

Așteptam grăbit să vină

Trenul meu accelerat

Dar nu știu din ce pricină

N-a oprit, nu m-a luat!

Pe un scârțâit de șine

A venit într-un târziu

Personalul pentru mine

Oare-aveam bilet?... Nu știu!

Am urcat la clasa a doua

Fuga-n ultimul vagon,

Pe palme luasem roua

Florilor de pe peron!

Am trecut prin multe gări,

Călători urcau mereu

Unii cu brațe de flori,

Alții cu bagaj mai greu!

Unii coborau în grabă

Ajunși unde și-au dorit,

Alții fără nicio treabă

Se plimbau necontenit!

Eu cu roua de pe palme

M-am spălat un pic pe față,

M-am rugat atunci... o, Doamne,

Ai grija de a mea viață!

Și-a avut grijă de mine

Așa cum eu l-am rugat,

Chiar cu scârțâit de șine

Dumnezeu nu m-a lăsat!

M-a purtat prin locuri multe

Și prin gări ce m-au durut,

Dar mi-a pus senin pe frunte

Și din tren n-am coborât!

Încă mai sunt călător

În trenul meu personal

Și-mi port sufletul cu dor

Unduind pe-al vieții val!

Câte gări mai am în față

Încă nu știu să vă spun,

Atât știu, mi-e drag de viață,

Ce-i frumos din ea adun!

Și scriu totul într-o carte

Până nu e prea târziu

Când va fi ultima parte,

Nu pot să vă spun. Nu știu!