Nu e ceva neobișnuit să rămâi cu gâtul înțepenit, multe persoane cred că au întâmpinat astfel de probleme, măcar o dată în viață. Și iacătă că, într-o dimineață mohorâtă de primăvară timpurie din anii trecuți, nu știu cum dorm, în ce poziție ciudată, că mă trezesc cu gâtul înțepenit. Adică, de fiecare dată când încercam să-mi mișc capul, mă fulgera o durere ascuțită ce, parcă, mă paraliza. Vai de mine… ce-o fi asta? M-am îmbrăcat cu greu, încercând, fără succes, să mă grăbesc, căci trebuia să ajung la serviciu, să deschid magazinul (lucram la un magazin cu vopsele și tot felul de accesorii pentru zugrăvit, preluasem gestiunea după ce Luci a fost încorporat în armată). Mama se pregătea și ea să plece, dar se vedea că e îngrijorată, văzându-mă cum mă chinui cu hainele. După ce, într-un târziu, reușesc să mă îmbrac, o iau spre magazin, privind mereu spre dreapta, căci numai în acea poziție părea că gâtul meu poate sta pe umeri fără dureri. Deschid magazinul și mă gândesc ce bine-ar fi să nu am prea mulți clienți în ziua respectivă, având în vedere „înțepeneala” mea… Privesc din magazin oamenii de pe stradă, grăbiți spre locurile lor de muncă, spre treburile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, cum își țin capul ridicat, mișcându-l în dreapta și-n stânga, cu o ușurință de invidiat, făcându-mă să afirm niște „profunzimi” care nici nu mi-ar fi trecut prin cap, de n-aș fi avut problema cu care mă confruntam. „Ce mare minune și gâtul ăsta… Și ce mare nenorocire când are vreo problemă… ” îmi spuneam, masându-mi partea dureroasă și încercând să-mi mișc capul. Dar, chiar ca o nenorocire simțeam de fiecare dată când încercam asta, căci un junghi puternic mă țintuia locului, trecându-mi cheful de a mai testa cele mai simple și elementare mișcări pe care le facem, de obicei, automat, fără să le mai băgăm de seamă.
Însă... de ce-mi era frică, n-am scăpat. Căci, taman în ziua aia, parcă intră mai multe persoane în magazin, cu gând să se intereseze de produsele pentru zugrăvit, cu lux de amănunte, cu dorința de a le arăta și explica totul despre ele și calitățile lor. Așa că… ce să fac, mă aplec, ridic găleți cu mărci diferite, sticluțe cu coloranți în funcție de doleanțe, pensule, bidinele, role din diferite materiale și de diferite mărimi și turui ca o bandă de magnetofon… Dar... totul din profil, cu gâtul înțepenit spre dreapta, masându-mă când simțeam câte un junghi puternic care îmi electrocuta partea dureroasă a gâtului… Dacă m-ai fi văzut, ai fi zis că sunt un roboțel cu mișcări teleghidate. Câte un client mai empatic, mă întreba, zâmbind cu bunăvoință: „Ce-ați pățit? Ați dormit sucit?”, neuitând să-mi dea și indicații, niscaiva „leacuri băbești” ce să fac, cu ce alifie le-a trecut lor când s-au confruntat cu așa ceva. Ascult și eu, plină de bunăvoință și, neavând ce altceva să fac, dau din cap („Aaaaau!, nu te mai mișca, fă, deșteapto!”, urlam eu în gând către mine însămi, cu zâmbetul înghețat pe chip)… Ah, un adevărat coșmar a fost, întreaga zi...
După-masă, terminată fizic de efortul de a-mi „ține capul pe umeri”, vorba aia, mă pregătesc să închid magazinul… Ies afară să bag tăbliile cu reclame înăuntru când, aruncându-mi ochii pe stradă, numai ce văd, venind după mine, dintr-o parte tati (care venea de acasă) și, din alta, mami (care venea direct de la serviciu). Știind că nu-mi era bine, încă de dimineață, și unul, și altul, dragii mei părinți au venit să mă ducă acasă. Și uite-așa, pentru prima și ultima dată în viață, am plecat în acea zi de la serviciu, cu gâtul încă înțepenit, dar cu o bucurie imensă în suflet, încadrată de-o parte și de alta, asemenea unui tablou, de ființele cele mai dragi mie, mama și tata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu