duminică, 30 iulie 2023

na/n-a

                       na

-Na un pix!

Ei na, că asta-i chiar culmea!

-Na și ție să nu mai plângi!

Na! că s-a stins lumânarea.

-Vezi că-ți dau na-na!


                       n-a

El n-a răspuns corect la întrebarea lui.

Rămas orfan de mic, n-a avut pe cine să întrebe. 

N-a apreciat-o așa cum merita, de aceea a pierdut-o.

Neavând destul loc în noua casă, n-a dus și cărțile cu el.

Pentru că n-a ascultat, a plătit cu vârf și îndesat.




Frământări (Gheorghe Lupșe)

 Vârsta de adolescent 

Este cel mai mare-abis. 

Nu poți să-l treci conștient

Dacă n-ai un mare vis.

Gândul omului i-acum

Ca o apă tulbure,

Ca o ceață, ca un fum,

Toate-i stau în cumpene.

................................................

Câte am să mai îndur

Pentru visu-mi tineresc

Câte gânduri o să-mi fur

Despre viața ce-o doresc?

Nu e oare mai ușor

Și mai bine, totodat',

Să-ți formezi în viitor

Cariera ce-ai visat?

Să muncești cu drag mereu

Câte zile vei avea,

Nu să-ți fie amar de greu,

Silă, toată viața ta

Pentru placul altora...

 



 


miercuri, 26 iulie 2023

Surpriza

 Pentru că, de fapt, azi e ziua lui mami (soacra mea), întreaga familie îi urează un călduros „La mulți ani!”

Vineri, spre seară, mă sună cumnata mea, sora lui Luci: „Săptămâna viitoare, în 26 iulie, e ziua lui mami. N-ați vrea să-i facem o surpriză? Îi luăm un tort, fac eu niște chiftele, șnițele, sarmale… Voi nu trebuie să faceți nimic, doar surpriza să aibă loc la voi acasă… Ce zici?” Pentru că Luci dormea la acea oră, începând, între timp, un senzațional „concert” pe diferite note, mai înalte sau mai joase, în funcție de… partitură…, am fost nevoită să mă mut în bucătărie, căci Ramo, auzindu-l pe fratele ei în plin „concert”, începea să râdă la fiecare cuvânt și nu înțelegeam nimic din ce spune. În fine, după ce m-am lămurit, urma să-i dau răspunsul a doua zi, după ce aș fi vorbit și cu Luci care, în acel moment, era foarte ocupat cu... „concertatul”...

Sîmbătă dimineață, o sun să-i dau verdictul: „Am discutat cu Luci și, pentru că tot nu-i luasem încă un cadou potrivit lui mami, surpriza de ziua ei ar fi una perfectă. Și, ca să nu stăm să cocălim întreaga zi, nici tu, nici noi, luăm un tort și doi pui rotisați. Supă și cartofi piure oricum trebuia să facem pentru noi, așa că s-a rezolvat. Mâine vă așteptăm s-o sărbătorim pe mami!” Ramona l-a sunat și l-a pus în temă și pe tati, dar fără ca mami să știe ceva.

Noi o pornim la cumpărături să luăm tot ce avem nevoie pentru ca surpriza să iasă perfect. Îi găsim chiar și tortul preferat (Diplomat) și mai luăm un desert, înghețată cu ciocolată, să fie că… na! era o ocazie deosebită. Facem supă cu găluște, căci asta îmi place mie cel mai mult (și nu numai mie), cartofii sunt curățați, urmând, ca a doua zi, să fie făcuți piure de către Luci, așa cum numai el știe. Mai luăm și lichiorul preferat al lui mami, Angelli Cherry, cu ajutorul lui Ramo, căci, fiind mai multe sortimente, nu mai știam care-i preferatul ei.

Și iată că vine și duminica… ziua mult-așteptată (de noi, nu de mami, care habar n-avea ce-i pregătise familia ei dragă)… Musai și-o felicitare în care să-i scriem câteva cuvinte de suflet. Găsim una și o scrie Luci, căci, de la noi din familie, el are scrisul cel mai frumos. După ce ne întoarcem de la biserică, ne punem să facem modificările necesare, căci petrecerea-surpriză urma să aibă loc pe terasă. De-abia reușesc să culeg câteva flori din grădină și să-i încropesc lui mami un buchețel frumos, în care-i pun și o morișcuță pe post de decor, căci musafirii au și sosit. Clar, sunt întâmpinați de către Flutur, nici nu se putea altfel. Îi ofer buchetul de flori și felicitarea, după care mergem pe terasă și Ramo îi mai oferă un cadou, o Biblie cu scris mare, ca mami să poată citi mai des, fără prea mult efort. Surpriza a ieșit super, mami e foarte surprinsă, nici prin cap nu i-a trecut cum va decurge ziua respectivă. Ce să zic, când ai niște complici de nădejde, n-are cum să nu iasă totul mai mult decât bine...

Ne așezăm la masă, timp în care Luci face pe ospătarul și bucătarul, în același timp, nelăsându-mă să-l încurc mai mult, în loc să-l ajut. Așa că eu fac poze… multe poze... căci musai să imortalizez acest moment, transformându-l în niște amintiri minunate.

Am povestit, am mâncat, i-am cântat lui mami „La mulți ani!”, am petrecut timp prețios, de calitate, întreaga familie, căci… nu-i așa? e atât de bine când toți ai casei sunt încă sănătoși și în putere, strânși în jurul mesei de sărbătoare...




 


 

joi, 13 iulie 2023

mor/m-or

                    mor

Dacă le rupi, florile mor mai repede.

Mor de ciudă când îi văd pe alții cum se descurcă.

Nu vreau să mor de inimă rea.

Ursul face: mor-mor!

Vai, mor de dorul lui!


                   m-or

Oare m-or crede când le-oi spune ce-am pățit?

Dacă nu-mi schimb stilul de viață, cred că nu mai durează mult până m-or duce la groapă...

Vai, cum m-or mai lăuda când or auzi ce-am făcut!

Ce cred ei, că m-or duce de nas? 

Ce ne facem dacă nu m-or plăcea părinții tăi?


Răsărit de soare (versuri și ilustrație: Gheorghe Lupșe)

 Încă-i noapte și răcoare pe câmpie.

Nu se vede nicio rază de lumină,

Doar luna cu raza ei alb-argintie

Se-oglindește-ntr-a râului undă lină.

.....................................................................

O pasăre țipă scurt în depărtare,

Stârnind groază în tufișuri și frunzare.

Din orizont, încet, se ridic-o zare, 

Profețind apariția primei raze de soare.

 

Ca un incendiu ce se-ntinde năvalnic,

Soarele își arată în jur puterea

Și se înalță încet, mândru și falnic,

Spulberând întunericul și-adierea.



Acoperișul

  Vine, într-o zi de duminică, vecinul nostru la noi și ne spune că vrea să-și schimbe acoperișul casei. Bine, m-ați putea întreba, și ce treabă am avea noi cu astfel de planuri? Păi, am cam avea, căci spatele casei lui e taman la noi în curte unde, zilnic, dragile noastre matracuci se joacă și zburdă ca niște căprițe, nelăsând pe nimeni să iasă din teritoriul lor. Căci, după cum bine știți dintr-o altă poveste în care a fost implicat și vecinul nostru împreună cu albinele lui (mă rog, o parte dintre ele), de intrat se poate intra la noi în curte, destul de lejer (fără a avea vreo botă, baston -excepție fac eu, bineînțeles- sau baionetă pe care să o agiți în direcția lor, că atunci e jale și prăpăd, nu mai văd, nu mai aud), dar de ieșit… mai greu… Doar cu mai multe cereri și aprobări „de sus, de la conducere” (adică noi)… Și dacă niciunul din conducere nu e la... „birou”, intratul nu mai iese degrabă din curte… Tocmai de aceea, vecinul nostru voia să fie cu toate astfel de „cereri și aprobări” la zi, semnate, parafate și toate alea. Bineînțeles că noi am fost de acord.

  A doua zi deja, curtea noastră s-a îmbogățit cu câțiva paleți cu țiglă care urmau să ia drumul acoperișului, în locul celor vechi. În acest timp, matracucile erau în casă, urmărind totul de la fereastră, dar tare ar fi dat și ele o „mână de ajutor”. Chiar m-au trimis afară să „întreb”, dar cică… nuuuu, se descurcă ei și fără matracuci, mulțumindu-le, însă, pentru buna intenție.

  Urma să mai treacă încă câteva zile până când să înceapă, efectiv, lucrările la acoperiș. Astfel că într-o zi de joi, mă trezesc dis-de-dimineață în zgomot de ciocane, zdrăngănituri, bătăi de cuie și… hămăituri. Draga de Capucino voia să iasă afară, astfel că tot făcea ture de sus-jos, jos-sus, dându-mi de știre să mă trezesc odată, n-aud ce gălăgie e pe-afară, taman la noi în curte? Și ea musai să iasă, să vadă ce se întâmplă, eventual, să facă și nițică ordine și disciplină. Ei bine, matracuca a mai avut de așteptat nițel, până mi-am făcut exercițiile, căci, fără ele, eu nu mă dau jos din pat. În sfârșit, cobor și Cino, nerăbdătoare deja, se postează la ușă să-i deschid. Mă conformez, într-adevăr, dar nu ca să iasă ea, ci eu, să văd ce și cum. Afară se lucra de zor, portița dintre case era larg deschisă, o scară lungă era rezemată de casă, iar pe acoperiș câteva persoane, printre care și vecinul, lucrau de zor. Dau ziua bună, le urez spor la lucru și, pentru o mai bună înțelegere (deși, nici nu era cazul, că doar se vedea și fără ochelari) spun că, dacă se lucrează așa de intens (încă de pe la cinci dimineața, mă lămurește vecinul), țin matracucile înăuntru. „Da, bine faci, nu le da drumul!” mi se spune. Intru și încerc să conving matracucile că, ce se întâmplă afară, e-n regulă, dar musai să stăm în casă. Matracucul pare să înțeleagă mai bine decât Capucino. Dar nici nu știu ce să fac, să le dau de mâncare sau nu? Le scosese Luci afară înainte să plece la serviciu dacă lucrările au început atât de devreme? Mai stăm vreo două ore, timp în care au loc și câteva crize de nervi, văzându-l pe onorabilul nostru vecin patruped Shar Pei (îl mai țineți minte?), flendurându-se, fără nicio grijă, prin curte și pe terasa casei noastre. Le dau să mănânce (așa, poate mai uită de ce se întâmplă pe afară), dar musai să iasă, matracucul postându-se, în acest scop, la ușă. Pot să le tot repet până mă doare gura sau până răgușesc: „Haideți și faceți în baie, pe gresie, că n-avem voie afară!”, că ele nu și nu, afară se fac treburile și pace bună. Pe când văd mai puțină mișcare, ies și analizez posibilitatea de a da drumul matracucilor să-și facă treburile. Îi spun și vecinului intenția mea, verificăm cam pe unde-i și onorabilul nostru vecin patruped (oo, de când a refuzat-o pe matracuca îndrăgostită plecată, acum câțiva ani, prin curțile vecine în căutarea dragostei, mi-i tare drag de el și apelativul de „onorabil” chiar i se potrivește), după care deschid larg ușa. Matracuca o zbughește prima și, fără nicio jenă, pe la jumătatea drumului, pe dale, desigur, se pitulează pentru treaba mică. Flutur mai amușină pe ici, pe colo, până-și găsește și el locul potrivit. Deja mă plictisesc, de când tot face și numa’ nu termină (săracii, chiar au avut nevoie să iasă). Aștept să-și facă și… celelalte treburi și reușesc să-i bag înapoi în „celulă” pe… „prizonieri” (matracuca se lasă mai greu, crede că ne jucăm). Stăm așa, „încarcerați” fără voie, gardian și prizonieri, până apare tati care blochează, cu o ușă veche, partea din spate a curții. Acum pot să le dau drumul afară, că nu deranjează pe nimeni.

  Pentru că acoperișul e mare, treaba n-a reușit să fie terminată într-o singură zi, astfel că sâmbătă lucrările au continuat. Curtea noastră încă era despărțită în două, așa că dacă ieșeai pe ușa din față, nu mai puteai ajunge în partea din spate a curții decât tot prin casă, ieșind pe terasă pe cealaltă ușă. Fiind deja după-masă și nemaiauzind mișcare pe afară, Luci lasă matracucile să iasă la aer în curtea din față. Eu sunt în bucătărie, pregătesc cina. Dar nu bine se îndepărtează Luci de ușă când arunc așa, în treacăt, privirea afară și... înlemnesc; totuși, reușesc să strig: „Luciiiii, Rengo!” căci, vecinul nostru onorabil, Shar Pei-ul, era în vizită ca musafir neașteptat… Matracucul, de cum l-a văzut, a țâșnit de pe trepte ca o săgeată spre el; matracuca, fiind deja în curte, încerca să-l ia prin învăluire. Eu deja vedeam scenariul pe repede-înainte, război în toată regula, ce se lasă cu vărsare de sânge și răniți pe câmpul de luptă (în cazul de față, dalele noastre din curte). Lui Flutur, de graba mare, îi scapă nițel picioarele din spate, dar se redresează rapid și, într-o clipită, e față în față cu „musafirul” (uau, parcă aș comenta un meci de fotbal...). Noroc că Luci pornise deja pe urmele lui și a prins matracucul de zgardă. Abia atunci, acesta a mârâit și s-a pregătit de atac, dar prea târziu, căci Luci l-a smucit și l-a dus înăuntru. Mie îmi rămânea matracuca, „Speedy Gongales”, titirezul care, nici el, nu-i tocmai ușor de ținut în loc. Dar, surprinzător, nici nu l-a lătrat, ci doar, curioasă, a început să-l amușine (ceva reminiscențe... aduceri-aminte din trecut? cine știe…). Norocul nostru (și al lui) a fost că Cino nu începuse scandalul și concertatul din prima clipă (de obicei, ea dă tonul), căci, altfel, nu se termina cu bine.

  Lucrările la acoperiș nu sunt finalizate, încă se mai muncește. Totuși, după vizita neașteptată a musafirului-vecin, verificăm de fiecare dată, dacă portița dintre curțile noastre e bine închisă, înainte de a lăsa matracucile să zburde prin curte, așa cum le place lor. Căci, n-am vrea să ni se ducă vestea de rele tratamente aplicate celor care ne vizitează, chiar și pe nepusă masă.


 



marți, 11 iulie 2023

Ziua mamei...

  Azi ar fi fost ziua mamei mele. Ar fi împlinit 72 de ani… Nu, nu e o zi tristă pentru mine. Ziua ei de naștere îmi aduce aminte de întâmplări fericite trăite împreună cu ea și cu familia mea. „Nori negri”, amintiri sumbre, mă bântuie când se apropie ziua când ea a plecat în „grădina de dincolo de nori”…

  Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat mama la această vârstă. Când a plecat, la numai 55 de ani, avea șuvițe albe, din ce în ce mai multe prin părul care, nici el nu mai era chiar atât de „roșu ca focul” ca odinioară… Dar... nu avea riduri. Oricum, cred că tot frumoasă ar fi fost…

  Îmi aduc aminte de zilele ei de naștere, de pe vremea când eu cu fratele meu încercam s-o surprindem în mod plăcut într-o astfel de zi. Fiind vacanța de vară, aveam tot timpul din lume. Chiar și bani pentru vreo felicitare (pe care, în funcție de inspirație, o scriam cât mai caligrafic), flori (din grădină) și… pregătirea mesei într-un cadru festiv. Voiam să-i surprindem expresia feței, bucuria ei când o debarasam de geantă și de alte bagaje și o așezam la masă. Gătită în mod special pentru ea. Nu trebuia să facă nimic, noi pregăteam dinainte totul, încă de dimineață, pe când ea era la serviciu: felul întâi, felul al doilea și, desigur, desert. Bine, fratele meu era baza, fiind mai mare, el decidea și ce anume să pregătim, dar o mână de ajutor dădeam și eu. Ș-apoi, cineva trebuia să spele și vasele, să rămână bucătăria „lună și bec”, că doar n-o puteam pune pe mami să curețe după noi taman de ziua ei. Tocmai asta era ideea, să fie o zi specială, să fie fericită, să se bucure și noi împreună cu ea, mai ales că tata sărbătorea în avans, cine știe pe unde...

  Nu pot uita cum se lumina mami la față când deschidea ușa și dădea cu ochii de masa încărcată cu de toate. Era cel mai prețios cadou pe care i-l puteam face. Urmau apoi florile, felicitarea și… servirea mesei. După, tot noi eram cei care strângeam masa, n-o lăsam să facă nimic. Și mami ne privea cu o lumină în privire și o dragoste pe care o simt și acum, asemenea unui curent, din creștet până-n tălpi...

  O altă amintire, așa... mai hazlie, îmi vine în minte tot dintr-o astfel de zi pe când se pregătea cu de toate să ducă la serviciu: un platou cu aperitive, roșii, castraveți, prăjitură (făcută din timp, cu o zi înainte)… Mai avea de îndulcit cafeaua proaspătă și de pus în termos pentru a rămâne caldă până la servire… Șervețelele, paharele din plastic sunt și ele puse în sacoșă… Să nu uite să ia pâine și apă minerală în drum spre serviciu, să nu le care și pe acestea de acasă. La o privire de ansamblu… totul era pregătit. S-a îmbrăcat cu ce-și călcase de cu seară, cămașa tocmai o lua pentru prima dată, fusta, săndăluțele… „A, ar fi bun și puțin deodorant!”, își zice ea în gând și merge la dulapul meu, îl deschide și dă direct peste cămașă cu spray-ul pe care-l nimerise primul, care era la îndemână. Dar… ghinion, cămașa rămâne mânjită cu spumă, căci mama, neatentă și grăbită cum era, nimerise spray-ul cu spumă pentru epilat… Mama se uită la cămașă și parcă nu-i vine a crede… Repede, dezechiparea, rapid la dulapul cu haine să vadă ce-ar putea lua în schimb…

  Dar... surprizele din acea zi nu se terminaseră încă... Căci la serviciu, pe când era pauză și colegele la masă, servindu-se, după obicei, din tot ce pregătise mama, una dintre colege, după ce sorbise o gură din licoarea neagră și aromată, se strâmbă și scuipă cafeaua… Mama o „îndulcise” cu sare… Ai de capul meu, mi-o și imaginez pe biata mami în toate culorile curcubeului, predominând roșul din obraji de rușine, nu știa cum să se mai scuze… Noroc cu cafeaua la plic de la non-stop și termoplonjorul care salvă situația… Oricum, acea zi de naștere a rămas de pomină, făcându-ne, chiar și peste ani, să zâmbim la amintirea ei...

  Ce-aș putea să mai adaug la ce-am scris, într-o astfel de zi, decât: „Mami, să știi că te iubesc și mi-e dor de tine!” Dar, sunt sigură că ea știe deja și fără să-i spun eu… 


 

 

sâmbătă, 8 iulie 2023

Sentiment (versuri și ilustrație: Gheorghe Lupșe)

Nu știu nici eu ce-i cu mine,

Vreau odată să-ți vorbesc.

Dragostea mea pentru tine

Vreau să ți-o mărturisesc.

 

Și de fiecare dată

Când te văd, când te ascult,

Aș vrea, așa, dintr-o dată

Să te prind, să te sărut...

 

Nu știu dacă tu mă crezi

Însă, vorba mea nu-i șagă!

Aș vrea ca și tu să vezi,

Să vezi cât îmi ești de dragă.

 

N-aș fi-n stare să te cert

Nici ca să te părăsesc.

N-aș vrea, însă, să te pierd

Pentru că, eu... te iubesc... 



 




vineri, 7 iulie 2023

Dragoste la... prima vedere

  Înainte de a o cunoaște pe mama, tata nu a avut altă iubită. Nu că n-ar fi avut pretendente. Căci, fără să îl laud doar așa, că n-am ce lucra, musai să vă spun că tata a fost un băiat frumos, un suflet sensibil cu o fire romantică (după ce a avut propria lui familie, îl surprindeam, uneori, că plânge dimpreună cu noi la filmele de dragoste, cu toate că o făcea mai pe furiș, crezând că nu observăm). Doar că în acea perioadă, pe tata nu-l interesa, în mod deosebit, nicio fată. Cred că o aștepta pe cea hărăzită lui, marea dragoste. Astfel că putea fi prieten cu fetele fără niciun alt interes ascuns. Le respecta și nu lua în derâdere opiniile lor personale. De aceea, și fetele îl apreciau și-l îndrăgeau, unele dorindu-și-l ca iubit sau chiar… ca soț. Așa s-a întâmplat ca una dintre ele să se țină după tata. Dar... știți... într-un mod în care l-a speriat pe bietul de el, pe atunci un băiat timid și rușinos.

  Îmi povestea bunica de fata asta (nu mai țin minte numele ei) care-l căuta pe tata și acasă. Când o vedea că vine, tata îi zicea bunicii: „Mamică, vezi că nu-s acasă!” și fugea să se ascundă în cotețul găinilor. Era în stare să stea acolo și două ceasuri, că fata nu se lăsa prea repede dusă. Și bunica, ce să facă, doar nu era s-o dea afară. Așa că îi spunea, cât se poate de politicos, că tocmai ce plecase înainte să vină ea, de ajungea cu 5 minute mai repede, sigur îl prindea. Și, ca o bună gazdă ce era, o servea cu un pahar de apă cu sirop, cu o bucată de cozonac, mă rog, ce avea și ea în momentul ăla. Apoi, se puneau la povestit de una, de alta, chiar și două ceasuri, până când fata, văzând că nu mai apare Gheorghiță („Cine știe ce trebi o fi avut de rezolvat, de nu a putut veni până acum”), se scuza că nu mai poate sta. Tata, deja anchilozat din cauza poziției în care amorțea atâta amar de vreme în coteț, ba mai ținându-i companie și vreo moțată care clocea în cuibar, cu hainele mirosindu-i a găinaț (că, na! doar nu or fi mirosind a… „coco chanel”), de-abia reușea să iasă afară și… fuga să-și schimbe hainele. Prefera supliciul ăsta la care se supunea de bună-voie, decât s-o jignească pe biata fată.

  Cu mama s-a întâlnit pentru prima dată în Centrul Vechi al orașului, locul de întâlnire și promenadă al tinerilor pe vremea aceea. Ea era cu o bună prietenă, Leontina, colegă de serviciu cu tata. Când le-a făcut cunoștință, tatei i-a căzut inima în pantofi. Și acolo i-a rămas. S-a amorezat pe loc de fata rușinoasă și timidă (ca el), cu părul de foc, lung pînă la șale. La serviciu, a tot descusut-o pe Tina, colega lui și prietena mamei: cine-i acea Maria, cu care a fost ieri? De unde-i fata? Ar vrea s-o cunoască mai bine, s-o invite în oraș, cum ar trebui să procedeze, să nu se sperie c-ar fi cine știe ce psihopat?

  Și, uite-așa, a început o frumoasă poveste de dragoste. Știți voi, fluturi în stomac, trup ușor, imaterial parcă, plutind pe nori pufoși, din vată de zahăr, cu zile minunat de frumoase, chiar și când afară e furtună și-ți vine să cânți și să dansezi prin ploaie... După două luni în care s-au întâlnit, îndrăgostindu-se unul de altul pe zi ce trece tot mai mult și mai mult, tata mărturisindu-și iubirea înflăcărată prin poezii dedicate iubitei lui (și acum le mai am), iată că vine acasă într-o zi și-i spune bunicii: „Mamică, mă însor!” Bunica… parc-ar fi fost lovită de trăsnet, atât de tare a surprins-o vestea tatii. Și, după cum era normal, a început interogatoriul: „Da’ cum? Cine-i? Eu o cunosc? Dar tu când ai cunoscut-o? Cum adică te însori, ai lăsat-o gravidă? Are zestre? (ei, era de luat în considerare și acest aspect, de bună seamă...) și… cel mai important: „Lasă-mă, s-o văd și eu, măcar o dată, când vi-ți întâlni în oraș, chiar să fiu pe partea cealaltă de stradă și ea să nu știe cine sunt…”

  De fata care se ținuse după el, tata a reușit să scape cât se poate de elegant, fără să fie nevoit să-i dea explicații neplăcute sau s-o jignească în vreun fel. Erau invitați la o nuntă. Bunicii porniseră mai repede și fata le-a ieșit înainte: „Unde-i Gheorghiță, vine și el?” „Sigur că vine, apare imediat cu logodnica lui” i-a zis bunica. Fata, fără să spună vreun cuvânt, se schimbă la față și face cale-ntoarsă. De atunci, nu l-a mai căutat niciodată…

  Părinții mei au fost căsătoriți 34 de ani, trecând împreună prin multe, și bune, și mai puțin bune… La vreun an de la moartea mamei, mă întreabă tata: „Ce-ai zice dacă aș fi acum cu o altă femeie?” Eu, cu inima strânsă și încă plângând după mama, îi răspund, fără să realizez atunci, într-un mod egoist: „Nu mi te pot imagina cu o altă femeie, în afară de mami…” Cred că tata doar a vrut să mă testeze sau așa ceva, căci îmi zice: „Stai liniștită, maică-ta a fost singura femeie pe care am iubit-o… Și așa va rămâne...”




 
Părul „de foc” al mamei mele...

miercuri, 5 iulie 2023

moi/m-oi

                      moi

El preferă păturile moi.

Moi și zemoase îmi plac mie perele.

Eu moi cămășile de cu seară.

Blănițele moi ale celor doi cățeluși erau ude.

Când îl aud cum îmi vorbește, mă moi toată. 

                     m-oi

M-oi duce până la piață.

Până luni m-oi gândi la cele ce mi-ai spus.

Apoi nu m-oi întoarce din drum numai pentru atâta lucru.

Când oi avea bani, m-oi îmbrăca în cele mai scumpe haine.

M-oi face de rușine dacă nu m-oi ține cuvânt.


 

Ușa

  În sfârșit, s-a întâmplat inevitabilul… Căci, după atâtea deschideri în stil „a la Flutur”, ușa de la intrare a cedat… psihic. E și de mirare cum de a rezistat „eroic” atât de mult timp, având în vedere labele grele ale matracucului care insista să intre când avea chef, că doar era la el acasă, nu-i așa? Furtună...Taifun... Uragan... era un nume mult mai potrivit în loc de gingașul Flutur, zglobiu ce-i drept, dar nu prea delicat în ce privește comportamentul. Cel puțin, față de ușă… Dar, mai bine să vă povestesc…

  Era o zi obișnuită care, așa cum se întâmplă de obicei, nu anunța prin absolut nimic că ceva important era pe cale să se întâmple. Chiar scot afară de câteva ori matracucile și mă deplasez, în ritmul meu, ce-i drept, să închid ușa după ele, căci matracucul nu stă la discuții, gen „hai mai târziu, stai să mă ridic de pe scaun, ai răbdare până ajung la ușă…” Nuu, el dacă vrea să intre, se aruncă pe ușă și… gata, e înăuntru. Sau, dacă nu-i reușește din prima, își ia nițel avânt și, până la urmă, tot îi iese… Problema e că a învățat să intre singur, dar n-a învățat să închidă ușa după el. Noi i-am tot zis că așa ar fi politicos, i-am tot arătat cum se procedează, dar degeaba… partea asta nu l-a interesat... Ei bine, Flutur era deja înăuntru, dar zgaiba de Capucino, așa cum „mă poartă” de ceva vreme, vrea să intre doar după vreo zece minute. O mai fierb și eu nițel, să știe cine e șefa, căci, la cât mă poartă în ultimul timp, chiar merită un astfel de tratament… Dar, după câteva minute de zgâriat cu lăbuțele și plâns d-ăla, de zici c-am lăsat-o afară să moară de foame și de frig (ce să vă spun, a devenit o adevărată „artistă” într-ale prefăcătoriei, ăsta e adevărul), mă apucă mila și merg să-i deschid. Nu-mi reușește din prima și mai încerc o dată, timp în care matracuca crede că n-am auzit-o și concertează nițel cu mai multă duioșie. Trag de câteva ori de ușă, până reușesc să o „înduplec” să se deschidă. Cino o zbughește printre picioarele mele, nu cumva să mă răzgândesc și s-o las afară, după atâta concertare gratuită. Eu rămân, însă, la ușa care m-a nedumerit peste măsură… De închis, se închide, dar când vrei s-o deschizi... parcă ar agăța în ceva, rămânând blocată… Oricum, având în vedere ce tratament i-a aplicat matracucul în fiecare zi, era de așteptat că nu mai rezistă mult. Însă, momentul de a achiziționa o ușă nouă nu e tocmai cel mai potrivit…

  Rămânem în casă până vine Luci de la serviciu. Nu-i vorbă, puteam ieși prin spate, pe ușa care dă în terasă (curios! asta încă mai rezistă...), dar matracucile parcă au simțit că nu e momentul să-mi pună răbdarea la încercare cu cine știe ce alte pretenții, așa că nu le-a mai ars de alte escapade pe-afară. Când apare Luci, mai trag de câteva ori de ușă până reușesc să-i deschid. E clar că nu poate rămâne așa, musai să vedem de ce „suferă”, să încercăm s-o... tratăm. Mai ales că a doua zi ni se arăta și o ieșire la țară. Soțul meu, mare meșter”, o desface și mie mi se pare că are atâtea „măruntaie”, de eram sigură că, atunci când va încerca s-o monteze la loc, îi vor rămâne piese pentru încă o ușă…

  După două ore, „pacienta” e tot în sala de operații cu măruntaiele scoase. Deja îmi imaginam cum, a doua zi vom pleca, lăsînd în ușă mătura, așa cum se procedează încă în unele sate, semn că gazdele nu-s acasă. Matracucile se plimbă cu nonșolanță printre șuruburi și piulițe, mirosind, adulmecând, întrebând: „Da’ aia ce-i, da’ aialaltă pentru ce-i?” Luci însă, le tot alungă de pe frontul de lucru, să nu-i modifice cumva ordinea pieselor, că apoi chiar că nu mai reușește să-i dea de cap și s-o pună pe-olaltă. Într-un final, a găsit piesa defectă, a înlocuit-o de la un alt dispozitiv găsit sub patul din bucătărie (ce noroc avem că nu aruncăm chiar tot ce se consideră că e stricat, în speranța că cine știe când a trebui)… și iată că, acum, ușa noastră funcționează chiar mai bine ca înainte. Luci își merită cu prisosință numele de mare meșterNu știm, însă, Flutur cât de „mare meșter” se va dovedi (dacă folosește același tratament...), până când „pacienta” noastră, acum sănătoasă, va suferi din nou, „brusc și subit”, o altă criză… psihică…

 
Eu chiar nu înțeleg ce are ușa asta, de nu se mai poate deschide...
 

 
 Măi, fată, dacă s-a dereglat, cum-necum, cumpără altă ușă, ce mare lucru...
 

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept și biruie-n fu...