Acoperișul

  Vine, într-o zi de duminică, vecinul nostru la noi și ne spune că vrea să-și schimbe acoperișul casei. Bine, m-ați putea întreba, și ce treabă am avea noi cu astfel de planuri? Păi, am cam avea, căci spatele casei lui e taman la noi în curte unde, zilnic, dragile noastre matracuci se joacă și zburdă ca niște căprițe, nelăsând pe nimeni să iasă din teritoriul lor. Căci, după cum bine știți dintr-o altă poveste în care a fost implicat și vecinul nostru împreună cu albinele lui (mă rog, o parte dintre ele), de intrat se poate intra la noi în curte, destul de lejer (fără a avea vreo botă, baston -excepție fac eu, bineînțeles- sau baionetă pe care să o agiți în direcția lor, că atunci e jale și prăpăd, nu mai văd, nu mai aud), dar de ieșit… mai greu… Doar cu mai multe cereri și aprobări „de sus, de la conducere” (adică noi)… Și dacă niciunul din conducere nu e la... „birou”, intratul nu mai iese degrabă din curte… Tocmai de aceea, vecinul nostru voia să fie cu toate astfel de „cereri și aprobări” la zi, semnate, parafate și toate alea. Bineînțeles că noi am fost de acord.

  A doua zi deja, curtea noastră s-a îmbogățit cu câțiva paleți cu țiglă care urmau să ia drumul acoperișului, în locul celor vechi. În acest timp, matracucile erau în casă, urmărind totul de la fereastră, dar tare ar fi dat și ele o „mână de ajutor”. Chiar m-au trimis afară să „întreb”, dar cică… nuuuu, se descurcă ei și fără matracuci, mulțumindu-le, însă, pentru buna intenție.

  Urma să mai treacă încă câteva zile până când să înceapă, efectiv, lucrările la acoperiș. Astfel că într-o zi de joi, mă trezesc dis-de-dimineață în zgomot de ciocane, zdrăngănituri, bătăi de cuie și… hămăituri. Draga de Capucino voia să iasă afară, astfel că tot făcea ture de sus-jos, jos-sus, dându-mi de știre să mă trezesc odată, n-aud ce gălăgie e pe-afară, taman la noi în curte? Și ea musai să iasă, să vadă ce se întâmplă, eventual, să facă și nițică ordine și disciplină. Ei bine, matracuca a mai avut de așteptat nițel, până mi-am făcut exercițiile, căci, fără ele, eu nu mă dau jos din pat. În sfârșit, cobor și Cino, nerăbdătoare deja, se postează la ușă să-i deschid. Mă conformez, într-adevăr, dar nu ca să iasă ea, ci eu, să văd ce și cum. Afară se lucra de zor, portița dintre case era larg deschisă, o scară lungă era rezemată de casă, iar pe acoperiș câteva persoane, printre care și vecinul, lucrau de zor. Dau ziua bună, le urez spor la lucru și, pentru o mai bună înțelegere (deși, nici nu era cazul, că doar se vedea și fără ochelari) spun că, dacă se lucrează așa de intens (încă de pe la cinci dimineața, mă lămurește vecinul), țin matracucile înăuntru. „Da, bine faci, nu le da drumul!” mi se spune. Intru și încerc să conving matracucile că, ce se întâmplă afară, e-n regulă, dar musai să stăm în casă. Matracucul pare să înțeleagă mai bine decât Capucino. Dar nici nu știu ce să fac, să le dau de mâncare sau nu? Le scosese Luci afară înainte să plece la serviciu dacă lucrările au început atât de devreme? Mai stăm vreo două ore, timp în care au loc și câteva crize de nervi, văzându-l pe onorabilul nostru vecin patruped Shar Pei (îl mai țineți minte?), flendurându-se, fără nicio grijă, prin curte și pe terasa casei noastre. Le dau să mănânce (așa, poate mai uită de ce se întâmplă pe afară), dar musai să iasă, matracucul postându-se, în acest scop, la ușă. Pot să le tot repet până mă doare gura sau până răgușesc: „Haideți și faceți în baie, pe gresie, că n-avem voie afară!”, că ele nu și nu, afară se fac treburile și pace bună. Pe când văd mai puțină mișcare, ies și analizez posibilitatea de a da drumul matracucilor să-și facă treburile. Îi spun și vecinului intenția mea, verificăm cam pe unde-i și onorabilul nostru vecin patruped (oo, de când a refuzat-o pe matracuca îndrăgostită plecată, acum câțiva ani, prin curțile vecine în căutarea dragostei, mi-i tare drag de el și apelativul de „onorabil” chiar i se potrivește), după care deschid larg ușa. Matracuca o zbughește prima și, fără nicio jenă, pe la jumătatea drumului, pe dale, desigur, se pitulează pentru treaba mică. Flutur mai amușină pe ici, pe colo, până-și găsește și el locul potrivit. Deja mă plictisesc, de când tot face și numa’ nu termină (săracii, chiar au avut nevoie să iasă). Aștept să-și facă și… celelalte treburi și reușesc să-i bag înapoi în „celulă” pe… „prizonieri” (matracuca se lasă mai greu, crede că ne jucăm). Stăm așa, „încarcerați” fără voie, gardian și prizonieri, până apare tati care blochează, cu o ușă veche, partea din spate a curții. Acum pot să le dau drumul afară, că nu deranjează pe nimeni.

  Pentru că acoperișul e mare, treaba n-a reușit să fie terminată într-o singură zi, astfel că sâmbătă lucrările au continuat. Curtea noastră încă era despărțită în două, așa că dacă ieșeai pe ușa din față, nu mai puteai ajunge în partea din spate a curții decât tot prin casă, ieșind pe terasă pe cealaltă ușă. Fiind deja după-masă și nemaiauzind mișcare pe afară, Luci lasă matracucile să iasă la aer în curtea din față. Eu sunt în bucătărie, pregătesc cina. Dar nu bine se îndepărtează Luci de ușă când arunc așa, în treacăt, privirea afară și... înlemnesc; totuși, reușesc să strig: „Luciiiii, Rengo!” căci, vecinul nostru onorabil, Shar Pei-ul, era în vizită ca musafir neașteptat… Matracucul, de cum l-a văzut, a țâșnit de pe trepte ca o săgeată spre el; matracuca, fiind deja în curte, încerca să-l ia prin învăluire. Eu deja vedeam scenariul pe repede-înainte, război în toată regula, ce se lasă cu vărsare de sânge și răniți pe câmpul de luptă (în cazul de față, dalele noastre din curte). Lui Flutur, de graba mare, îi scapă nițel picioarele din spate, dar se redresează rapid și, într-o clipită, e față în față cu „musafirul” (uau, parcă aș comenta un meci de fotbal...). Noroc că Luci pornise deja pe urmele lui și a prins matracucul de zgardă. Abia atunci, acesta a mârâit și s-a pregătit de atac, dar prea târziu, căci Luci l-a smucit și l-a dus înăuntru. Mie îmi rămânea matracuca, „Speedy Gongales”, titirezul care, nici el, nu-i tocmai ușor de ținut în loc. Dar, surprinzător, nici nu l-a lătrat, ci doar, curioasă, a început să-l amușine (ceva reminiscențe... aduceri-aminte din trecut? cine știe…). Norocul nostru (și al lui) a fost că Cino nu începuse scandalul și concertatul din prima clipă (de obicei, ea dă tonul), căci, altfel, nu se termina cu bine.

  Lucrările la acoperiș nu sunt finalizate, încă se mai muncește. Totuși, după vizita neașteptată a musafirului-vecin, verificăm de fiecare dată, dacă portița dintre curțile noastre e bine închisă, înainte de a lăsa matracucile să zburde prin curte, așa cum le place lor. Căci, n-am vrea să ni se ducă vestea de rele tratamente aplicate celor care ne vizitează, chiar și pe nepusă masă.